–

pentru „Baltic Master” UAB, de D. Aukštuolytė, advokatė;

–

pentru guvernul lituanian, de K. Dieninis, S. Grigonis și V. Kazlauskaitė-Švenčionienė, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul ceh, de O. Serdula, M. Smolek și J. Vláčil, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul estonian, de N. Grünberg, în calitate de agent;

–

pentru guvernul spaniol, de J. Rodríguez de la Rúa Puig, în calitate de agent;

–

pentru guvernul francez, de G. Bain, A.‑L. Desjonquères, D. Dubois și C. Mosser, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul neerlandez, de K. Bulterman și A. Hanje, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de F. Clotuche‑Duvieusart și J. Jokubauskaitė, în calitate de agenți,

1

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 29 alineatul (1) litera (d) și a articolului 31 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar (JO 1992, L 302, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 5, p. 58), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 82/97 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 decembrie 1996 (JO 1997, L 17, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 9, p. 250) (denumit în continuare „Codul vamal comunitar”), precum și a articolului 143 literele (b), (e) și (f) din Regulamentul (CEE) nr. 2454/93 al Comisiei din 2 iulie 1993 de stabilire a unor dispoziții de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 (JO 1993, L 253, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 7, p. 3), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 46/1999 al Comisiei din 8 ianuarie 1999 (JO 1999, L 10, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 11, p. 49) (denumit în continuare „regulamentul de punere în aplicare”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între „Baltic Master” UAB, pe de o parte, și Muitinės departamentas prie Lietuvos Respublikos finansų ministerijos (Direcția vămilor din cadrul Ministerului de Finanțe al Republicii Lituania), pe de altă parte, în legătură cu stabilirea valorii în vamă a anumitor mărfuri importate.

3

Articolul 29 alineatele (1) și (2) din Codul vamal comunitar prevede:

„(1)   Valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacție, respectiv prețul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri atunci când sunt vândute pentru export pe teritoriul vamal al Comunității, ajustat, când este cazul, în conformitate cu articolele 32 și 33, cu condiția ca:

[…]

(2)   

4

Articolul 30 din acest cod prevede:

„(1)   Atunci când valoarea în vamă nu poate fi stabilită în conformitate cu articolul 29, ea se determină prin parcurgerea succesivă a literelor (a), (b), (c) și (d) de la alineatul (2) până la prima din aceste litere în conformitate cu care această valoare poate fi stabilită, cu excepția cazului în care ordinea de aplicare a literelor (c) și (d) este inversată la cererea declarantului; numai atunci când o astfel de valoare nu poate fi stabilită conform unei anumite litere se pot aplica dispozițiile următoarei litere în ordinea stabilită în temeiul prezentului alineat.

(2)   Valoarea în vamă așa cum este stabilită prin aplicarea prezentului articol este:

(3)   Orice alte condiții sau norme de aplicare a alineatului (2) de mai sus se stabilesc în conformitate cu procedura comitetului.”

5

Articolul 31 din codul menționat prevede:

„(1)   Atunci când valoarea în vamă a mărfurilor importate nu poate fi stabilită în conformitate cu articolul 29 sau 30, ea se stabilește pe baza datelor disponibile în Comunitate, utilizându‑se mijloacele firești în concordanță cu principiile și dispozițiile generale ale:

(2)   Valoarea în vamă determinată prin aplicarea alineatului (1) nu se întemeiază pe:

6

Articolul 142 alineatul (1) litera (d) din regulamentul de punere în aplicare prevede:

„În sensul prezentului titlu termenii și expresiile de mai jos au următorul înțeles:

[…]

7

Articolul 143 alineatul (1) literele (b), (e) și (f) din acest regulament prevede:

„În sensul titlului II capitolul 3 din cod și al prezentului titlu, persoanele sunt considerate a fi înrudite doar dacă:

[…]

[…]

8

Articolul 181a din regulamentul menționat prevede:

„(1)   Nu este necesar ca autoritățile vamale să determine valoarea în vamă a mărfurilor importate pe baza metodei valorii de tranzacție, în cazul în care, în conformitate cu procedura descrisă la alineatul (2), au îndoieli întemeiate că valoarea declarată nu reprezintă suma totală, plătită sau plătibilă, menționată la articolul 29 din cod.

(2)   Atunci când autoritățile vamale au suspiciuni, precum cele descrise la alineatul (1), ele pot solicita informații suplimentare în conformitate cu articolul 178 alineatul (4). În cazul în care aceste îndoieli persistă, înainte de a lua o decizie finală, autoritățile vamale trebuie să informeze persoana în cauză, în scris, dacă se solicită acest lucru, cu privire la motivele pe care se întemeiază aceste îndoieli și să îi acorde acesteia un termen rezonabil de răspuns. Decizia finală și motivațiile acesteia sunt comunicate în scris persoanei interesate.”

9

Anexa 23 la regulamentul de punere în aplicare, intitulată „Note interpretative asupra valorii în vamă”, cuprinde printre altele notele interpretative referitoare la articolul 29 alineatele (2) și (3), precum și la articolul 31 alineatul (1) din Codul vamal comunitar și la articolul 143 alineatul (1) litera (e) din acest regulament:

10

Între anii 2009 și 2012, Baltic Master a importat în Lituania diverse cantități de mărfuri originare din Malaysia, pe care le‑a cumpărat de la societatea Gus Group (denumită în continuare „vânzătorul”). În declarațiile vamale, aceste mărfuri erau prezentate ca fiind „părți de mașini și aparate pentru condiționarea aerului”. Respectivele declarații nu menționau decât un singur cod TARIC, însoțit de masa totală a acestor mărfuri în kilograme. În declarațiile menționate, Baltic Master a indicat ca valoare în vamă valoarea de tranzacție a mărfurilor respective, și anume prețul care figura pe facturile lor de cumpărare.

11

În urma unui control al acestor importuri efectuat de Vilniaus teritorinė muitinė (Autoritatea Vamală Regională din Vilnius, Lituania), această autoritate vamală a întocmit un raport în care a explicat că a refuzat să țină seama de valoarea de tranzacție indicată în 23 de declarații de import, pentru motivul că, din cauza naturii relațiilor comerciale pe care Baltic Master le avea cu vânzătorul, aceste întreprinderi trebuiau considerate persoane legate, în sensul articolului 29 alineatul (1) litera (d) din Codul vamal comunitar, și că era imposibil să se stabilească valoarea în vamă a mărfurilor în discuție pe baza articolelor 29 și 30 din acest cod. În acest raport, autoritatea menționată a stabilit o valoare în vamă în conformitate cu articolul 31 din codul respectiv, întemeindu‑se pe datele disponibile în sistemul de informații al autorităților vamale naționale pentru stabilirea valorii în vamă a mărfurilor.

12

Baltic Master a contestat acest raport la Direcția vămilor din cadrul Ministerului de Finanțe al Republicii Lituania, care l‑a confirmat printr‑o decizie din 31 martie 2014.

13

Baltic Master a formulat o contestație împotriva acestei decizii la Mokestinių ginčų komisija prie Lietuvos Respublikos vyriausybės (Comisia pentru litigii fiscale de pe lângă Guvernul Republicii Lituania). La 2 iulie 2014, aceasta din urmă a confirmat decizia menționată, însă a scutit Baltic Master de plata dobânzilor de întârziere.

14

Ulterior, Baltic Master a formulat o acțiune la Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius, Lituania), în cadrul căreia a solicitat sesizarea Curții cu o cerere de decizie preliminară privind interpretarea articolelor 29, 30 și 31 din Codul vamal comunitar, precum și a articolului 143 din regulamentul de punere în aplicare. Printr‑o hotărâre din 5 ianuarie 2015, tribunalul menționat a respins această acțiune, considerând că nu se impunea nicio interpretare a dreptului Uniunii.

15

Sesizată cu recursul împotriva acestei hotărâri, Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei), instanța de trimitere, a confirmat hotărârea menționată printr‑o hotărâre din 22 martie 2016.

16

În urma Hotărârii Curții EDO din 16 aprilie 2019, Baltic Master LTD împotriva Lituaniei (CE:ECHR:2019:0416JUD005509216), prin care această instanță, sesizată cu o acțiune formulată de Baltic Master împotriva Republicii Lituania, a constatat încălcarea articolului 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, din cauza unei insuficiente motivării a refuzului instanțelor lituaniene de a sesiza Curtea cu o cerere de decizie preliminară, instanța de trimitere a admis cererea de redeschidere a procedurii formulate de Baltic Master.

17

Potrivit acestei din urmă instanțe, dosarul de care dispune nu conține niciun document care să ateste existența unei legături, în sensul articolului 143 alineatul (1) din regulamentul de punere în aplicare, între vânzător și Baltic Master. Astfel, nu ar exista nicio informație care ar permite să se considere că aceste întreprinderi au calitatea juridică de asociați, în sensul articolului 143 alineatul (1) litera (b) din regulamentul menționat, sau că există un raport de control, direct sau indirect, așa cum este prevăzut la articolul 143 alineatul (1) literele (e) și (f).

18

Totuși, instanța de trimitere arată că este cert că, în primul rând, vânzătorul și Baltic Master sunt legați printr‑o relație comercială de lungă durată, în al doilea rând, mărfurile au fost livrate în lipsa unui contract de vânzare care să precizeze condițiile de livrare, de plată, de restituire a mărfurilor și alte condiții specifice acestui tip de tranzacții, în al treilea rând, mărfurile au fost livrate fără plata vreunui minim avans și în pofida faptului că Baltic Master încă datora sume importante vânzătorului pentru livrări anterioare, în al patrulea rând, în pofida valorii ridicate a tranzacțiilor în discuție, nu a fost constituită sau prevăzută nicio garanție sau măsură de atenuare a riscurilor, în al cincilea rând, nu există niciun element care să permită să se considere că vânzătorul a supravegheat buna executare a plăților datorate și a celorlalte obligații și, în sfârșit, în al șaselea rând, au fost constatate cazuri în care angajați ai societății Baltic Master au primit un mandat pentru a acționa în numele vânzătorului și au utilizat ștampila acestuia din urmă.

19

Elementele enumerate la punctul anterior ar permite să se presupună existența unei legături deosebit de strânse între Baltic Master și vânzător, în temeiul căreia tranzacțiile în discuție ar fi fost realizate în condiții care nu sunt caracteristice practicii comerciale normale și fără să existe un element obiectiv de natură să justifice logica economică a acestor tranzacții. Asemenea comportamente ar corespunde celor care se întâlnesc în situații în care una dintre părți o controlează pe cealaltă sau atunci când ambele părți sunt controlate de un terț.

20

Instanța de trimitere consideră, așadar, că elementele factuale menționate pot releva un control de fapt și că părțile la tranzacție ar putea fi considerate drept persoane legate, în temeiul articolului 143 alineatul (1) literele (e) sau (f) din regulamentul de punere în aplicare. Respectiva instanță adaugă că, pe baza acestor elemente, Autoritatea Vamală Regională din Vilnius a considerat că Baltic Master și vânzătorul sunt persoane legate, în conformitate cu articolul 143 alineatul (1) litera (b) din acest regulament, cu alte cuvinte persoane care au în fapt calitatea de asociați, însă ridică problema temeiniciei unei astfel de calificări în lumina modului de redactare a acestei din urmă dispoziții, care se referă la persoane care au calitatea juridică de asociați.

21

De asemenea, instanța menționată ridică problema posibilității de a recurge la metoda de stabilire a valorii în vamă prevăzută la articolul 31 alineatul (1) din Codul vamal comunitar într‑o situație precum cea din litigiul principal, atunci când, în acest scop, autoritățile vamale utilizează informațiile conținute într‑o bază de date națională cu privire doar la un singur import de mărfuri, care, deși se încadrează în același cod TARIC și provin din aceeași sursă, nu pot fi considerate similare, în sensul articolului 142 alineatul (1) litera (d) din regulamentul de punere în aplicare.

22

În aceste condiții, Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

23

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 29 alineatul (1) litera (d) din Codul vamal comunitar și articolul 143 alineatul (1) literele (b), (e) și (f) din regulamentul de punere în aplicare trebuie interpretate în sensul că trebuie să se considere că vânzătorul și cumpărătorul sunt persoane legate, în situația în care nu există un document care să permită stabilirea unei asemenea legături, dar condițiile de încheiere a tranzacțiilor în cauză, atestate prin elemente obiective, pot fi considerate ca indicând existența unui control de fapt.

24

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că dreptul Uniunii referitor la evaluarea în vamă urmărește stabilirea unui sistem echitabil, uniform și neutru, care exclude utilizarea de valori în vamă arbitrare sau fictive. Prin urmare, valoarea în vamă trebuie să reflecte valoarea economică reală a unei mărfi importate și să țină seama de toate elementele acestei mărfi care prezintă o valoare economică (Hotărârea din 20 iunie 2019, Oribalt Rīga, C‑1/18, EU:C:2019:519, punctul 22 și jurisprudența citată).

25

În special, în temeiul articolului 29 din Codul vamal comunitar, valoarea în vamă a mărfurilor importate este reprezentată de valoarea lor de tranzacție, și anume de prețul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri atunci când sunt vândute pentru export pe teritoriul vamal al Uniunii Europene, sub rezerva însă a ajustărilor care, dacă este cazul, trebuie să fie efectuate în conformitate printre altele cu articolul 32 din acest cod (Hotărârea din 19 noiembrie 2020, 5th AVENUE Products Trading, C‑775/19, EU:C:2020:948, punctul 23 și jurisprudența citată).

26

După cum a indicat deja Curtea, valoarea în vamă trebuie să fie stabilită, cu prioritate, conform așa‑numitei metode „a valorii de tranzacție” a mărfurilor importate. Această metodă de stabilire a valorii în vamă este considerată astfel a fi cea mai adaptată și cea mai frecvent utilizată (Hotărârea din 19 noiembrie 2020, 5th AVENUE Products Trading, C‑775/19, EU:C:2020:948, punctul 24 și jurisprudența citată).

27

Prețul efectiv plătit sau care trebuie plătit pentru mărfuri reprezintă, așadar, ca regulă generală, baza de calcul al valorii în vamă, chiar dacă acest preț este o informație care trebuie să facă eventual obiectul unor ajustări, atunci când această operațiune este necesară pentru a se evita stabilirea unei valori în vamă arbitrare sau fictive (Hotărârea din 20 iunie 2019, Oribalt Rīga, C‑1/18, EU:C:2019:519, punctul 23 și jurisprudența citată).

28

În aceste condiții, articolul 29 alineatul (1) litera (d) din Codul vamal comunitar permite neluarea în considerare a valorii de tranzacție a mărfurilor importate atunci când sunt îndeplinite două condiții cumulative, și anume, pe de o parte, ca vânzătorul și cumpărătorul să fie legați, în sensul acestui cod și, pe de altă parte, ca această valoare de tranzacție să nu fie acceptabilă în vederea stabilirii valorii în vamă.

29

Conform articolului 143 alineatul (1) din regulamentul de punere în aplicare, persoanele pot fi considerate legate doar dacă se încadrează în una dintre situațiile enumerate limitativ de această dispoziție. Astfel, potrivit acestui articol 143 alineatul (1) litera (b), sunt considerate legate persoanele care au calitatea juridică de asociați. Aceeași este situația, în temeiul articolului 143 alineatul (1) literele (e) și (f), atunci când o persoană o controlează pe cealaltă în mod direct sau indirect sau atunci când ambele sunt controlate în mod direct sau indirect de către o a treia persoană.

30

În primul rând, nu poate fi reținut argumentul exprimat în esență de statele membre și de Comisia Europeană în observațiile lor potrivit căruia ar trebui să nu se țină seama de formularea articolului 143 alineatul (1) din regulamentul de punere în aplicare, întrucât o interpretare strictă a acestei dispoziții ar putea aduce atingere efectului util al articolului 29 alineatul (1) litera (d) din Codul vamal comunitar și afecta posibilitatea autorităților vamale de a nu ține seama de valoarea de tranzacție.

31

Într‑adevăr, este necesar să se arate, pe de o parte, că acest argument nesocotește nu numai caracterul limitativ al situațiilor enumerate la articolul 143 alineatul (1) din regulamentul de punere în aplicare, ci și obiectivul urmărit de această dispoziție și de articolul 29 din Codul vamal comunitar. După cum rezultă din jurisprudența amintită la punctele 24-26 din prezenta hotărâre, metoda valorii de tranzacție a mărfurilor importate constituie metoda care trebuie aplicată cu prioritate pentru a stabili valoarea acestora în vamă. Dispozițiile care permit să nu se țină seama de aceasta trebuie, așadar, să facă obiectul unei interpretări stricte, fiind derogări de la acest principiu.

32

Pe de altă parte, afirmația potrivit căreia ar exista riscul ca autorităților vamale să le fie afectată posibilitatea de a nu ține seama de o valoare de tranzacție inadecvată din cauza unei interpretări stricte a articolului 143 alineatul (1) din regulamentul de punere în aplicare nu își are locul aici.

33

Mai întâi, în conformitate cu însuși modul său de redactare, articolul 143 alineatul (1) din regulamentul de punere în aplicare prevede o serie de situații în care autoritățile vamale pot considera că vânzătorul și cumpărătorul sunt legați și în care acestea pot, așadar, dacă este cazul, să nu țină seama de valoarea de tranzacție prevăzută la articolul 29 alineatul (1) din Codul vamal comunitar.

34

În continuare, așa cum a subliniat Comisia în ședință, articolul 181a din regulamentul de punere în aplicare, introdus în urma modificării acestuia din urmă prin Regulamentul (CE) nr. 3254/94 al Comisiei din 19 decembrie 1994 de modificare a Regulamentului nr. 2454/93 (JO 1994, L 346, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 6, p. 233), permite autorităților vamale să nu țină seama de valoarea de tranzacție în vederea stabilirii valorii în vamă atunci când aceste autorități consideră că valoarea declarată a mărfurilor importate nu reflectă valoarea reală a acestora, independent de existența unei legături între Baltic Master și vânzător (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 februarie 2008, Carboni e derivati, C‑263/06, EU:C:2008:128, punctul 52, și Hotărârea din 16 iunie 2016, EURO 2004. Hungary, C‑291/15, EU:C:2016:455, punctul 31).

35

În al doilea rând, referitor la legătura dintre persoane pe baza calității lor de asociați, prevăzută la articolul 143 alineatul (1) litera (b) din regulamentul de punere în aplicare, trebuie subliniat că însuși modul de redactare a acestei dispoziții exclude orice asociere de fapt.

36

Așa cum a subliniat domnul avocat general la punctele 42 și 43 din concluzii, această dispoziție care vizează persoanele care au „calitatea juridică de asociați” necesită, în vederea constatării existenței unei legături, să se demonstreze că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile naționale referitoare la calitatea de asociați, excluzând astfel orice asociere care nu ar fi juridică.

37

În al treilea rând, referitor la persoanele considerate a fi legate, potrivit articolului 143 alineatul (1) literele (e) și (f) din regulamentul de punere în aplicare, atunci când una dintre ele o controlează pe cealaltă în mod direct sau indirect sau atunci când ambele sunt controlate în mod direct sau indirect de către o a treia persoană, trebuie să se facă distincție, așa cum confirmă nota interpretativă asupra valorii în vamă referitoare la acest articol 143 alineatul (1) litera (e), care figurează în anexa 23 la respectivul regulament, între, pe de o parte, controlul de drept și, pe de altă parte, controlul de fapt.

38

Pe de o parte, în ceea ce privește existența unui control de drept, din elementele enumerate la punctul 18 din prezenta hotărâre reiese că niciun document nu permite să se considere că există un raport de control juridic, direct sau indirect, precum cel vizat la articolul 143 alineatul (1) literele (e) și (f). Prin urmare, un control de drept ar trebui exclus în cadrul litigiului principal, aspect a cărui verificare va reveni instanței de trimitere.

39

Pe de altă parte, în ceea ce privește existența unui control de fapt, din nota interpretativă menționată la punctul 37 din prezenta hotărâre rezultă că o persoană este considerată că o controlează pe alta în cazul în care ea este în măsură să exercite asupra acesteia o putere de constrângere sau de îndrumare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iulie 2020, Direktor na Teritorialna direktsiya Yugozapadna Agentsiya Mitnitsi, C‑76/19, EU:C:2020:543, punctul 67).

40

Or, elementele factuale enunțate la punctul 18 din prezenta hotărâre par să ateste o legătură de încredere strânsă între vânzător și Baltic Master, dar nu par să permită să se rețină existența unei astfel de puteri de constrângere sau de îndrumare, aspect care va trebui să fie însă confirmat de instanța de trimitere.

41

În cazul în care, după efectuarea acestor verificări, instanța de trimitere ar ajunge la concluzia că în speță cumpărătorul și vânzătorul nu sunt legați în sensul articolului 29 alineatul (1) litera (d) din Codul vamal comunitar, ar rezulta că valoarea în vamă a mărfurilor importate trebuia, în principiu, să fie stabilită pe baza valorii lor de tranzacție, iar nu pe baza unei alte metode de evaluare precum cea prevăzută la articolul 31 alineatul (1) din acest cod.

42

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 29 alineatul (1) litera (d) din Codul vamal comunitar și articolul 143 alineatul (1) literele (b), (e) și (f) din regulamentul de punere aplicare trebuie interpretate în sensul că:

43

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 31 alineatul (1) din Codul vamal comunitar trebuie interpretat în sensul că se opune ca, atunci când valoarea în vamă a unei mărfi importate nu a putut fi stabilită în conformitate cu articolele 29 și 30 din acest cod, ea să fie determinată pe baza informațiilor conținute într‑o bază de date națională cu privire la valoarea în vamă doar a mărfurilor de aceeași origine și care, deși nu sunt „similare”, în sensul articolului 142 alineatul (1) litera (d) din regulamentul menționat, se încadrează în același cod TARIC.

44

Cu titlu introductiv, este necesar să se observe că, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 41 din prezenta hotărâre, această a doua întrebare este adresată doar în cazul în care, în urma verificărilor pe care trebuie să le efectueze în lumina răspunsului la prima întrebare, instanța de trimitere va reține că autoritățile vamale au respins în mod întemeiat valoarea de tranzacție pentru stabilirea valorii în vamă a mărfurilor în cauză, pentru motivul că, în speță, cumpărătorul și vânzătorul ar fi legați, în sensul articolului 29 alineatul (1) litera (d) din Codul vamal menționat, iar valoarea de tranzacție nu ar fi acceptabilă în scopuri vamale, în temeiul articolului 29 alineatul (2) din acest cod. Într‑adevăr, dacă instanța de trimitere ar ajunge la concluzia contrară, potrivit căreia valoarea în vamă a acestor mărfuri trebuia stabilită pe baza valorii lor de tranzacție în temeiul articolului 29 din codul menționat, această valoare în vamă nu ar putea fi stabilită în temeiul articolului 31 alineatul (1) din același cod, astfel încât a doua întrebare, care se referă la interpretarea acestei din urmă dispoziții, va rămâne fără obiect.

45

În acest context, trebuie amintit că rezultă atât din modul de redactare a articolelor 29-31 din Codul vamal comunitar, cât și din ordinea în care trebuie să fie aplicate criteriile de stabilire a valorii în vamă în conformitate cu aceste articole că respectivele dispoziții prezintă o legătură de subsidiaritate între ele. Astfel, numai atunci când valoarea în vamă nu poate fi stabilită prin aplicarea unei anumite dispoziții trebuie să se recurgă la dispoziția care urmează imediat după aceasta în ordinea stabilită (Hotărârea din 16 iunie 2016, EURO 2004. Hungary, C‑291/15, EU:C:2016:455, punctul 29).

46

Referitor în special la articolul 30 alineatul (2) din Codul vamal comunitar, din dosarul de care dispune Curtea pare să reiasă că autoritățile vamale competente nu au putut recurge la metodele de stabilire a valorii în vamă prevăzute de această dispoziție, întrucât Baltic Master a decis să prezinte mărfurile importate în mod succint în declarațiile vamale, limitându‑se să indice codul TARIC al acestora, precum și masa lor totală, aspect a cărui verificare este însă de competența instanței de trimitere. În această privință, va reveni acestei instanțe sarcina de a ține seama de informațiile eventual prezentate de Baltic Master autorităților respective în scopul aplicării fie a articolului 29 alineatul (2) din Codul vamal comunitar, interpretat în lumina notei interpretative asupra valorii în vamă referitoare la acest articol 29 alineatul (2), care figurează în anexa 23 la regulamentul de punere în aplicare, fie a articolului 181a din acest regulament.

47

În continuare, trebuie subliniat că, potrivit modului de redactare a articolului 31 alineatul (1) din Codul vamal comunitar, atunci când valoarea în vamă a mărfurilor importate nu poate fi stabilită în conformitate cu articolele 29 și 30 din acest cod, ea se stabilește pe baza datelor disponibile în Uniune, utilizându‑se mijloacele firești în concordanță cu principiile și dispozițiile generale ale acordurilor internaționale, precum și ale prevederilor din capitolul 3 din codul menționat.

48

În sfârșit, punctul 1 din nota interpretativă asupra valorii în vamă referitoare la articolul 31 alineatul (1) din Codul vamal comunitar, care figurează în anexa 23 la regulamentul de punere în aplicare, precizează mai întâi că valorile în vamă determinate prin aplicarea acestei dispoziții ar trebui, în cea mai mare măsură posibilă, să se bazeze pe valorile în vamă determinate anterior. Punctul 2 din nota respectivă subliniază în continuare că metodele de evaluare care trebuie folosite în temeiul dispoziției menționate trebuie să fie cele definite la articolele 29-30 alineatul (2) din acest cod, dar o suplețe rezonabilă în aplicarea acestor metode este conformă obiectivelor și dispozițiilor articolului 31 din codul menționat.

49

Din informațiile transmise de instanța de trimitere reiese, pe de o parte, că Baltic Master a descris mărfurile importate în discuție în declarațiile sale vamale ca fiind „părți de mașini și aparate pentru condiționarea aerului”, încadrându‑le într‑un singur cod TARIC și indicând masa totală a acestor mărfuri în kilograme. Pe de altă parte, potrivit acestor informații, autoritatea vamală în cauză nu au ținut seama de valoarea de tranzacție declarată de Baltic Master și a stabilit valoarea în vamă a mărfurilor menționate în temeiul articolului 31 alineatul (1) din Codul vamal comunitar, utilizând datele conținute într‑o bază de date națională cu privire la mărfuri importate de un alt importator în cursul anului 2010, respectiv anul următor celui al primului import în discuție în litigiul principal, declarate cu același cod TARIC și provenind de la același producător.

50

În speță, codul TARIC utilizat reunește un ansamblu disparat de părți de mașini pentru condiționarea aerului, precum panouri din plastic pentru mașini cu motor, inele metalice, țevi, cabluri de transmisie, întrerupătoare, senzori de presiune, dispozitive de difuzie turbionară în solurile clădirilor și circuitele electronice.

51

Astfel, instanța de trimitere ridică problema dacă, ținând seama de eterogenitatea pieselor care se încadrează la acest cod TARIC și de lipsa unei descrieri detaliate a mărfurilor importate, este posibil în cadrul litigiului cu care este sesizată să se stabilească valoarea în vamă a mărfurilor în temeiul articolului 31 alineatul (1) din Codul vamal comunitar pe baza valorii de tranzacție a unor mărfuri similare, în condițiile în care noțiunea de „mărfuri similare”, definită la articolul 142 alineatul (1) litera (d) din regulamentul de punere în aplicare, presupune o omogenitate a mărfurilor importate, care este dificil de conciliat cu diversitatea produselor încadrate în codul TARIC menționat.

52

În această privință, trebuie subliniat că definiția acestei noțiuni care figurează la articolul 142 alineatul (1) litera (d) se referă la stabilirea valorii în vamă în temeiul articolului 30 alineatul (2) litera (b) din Codul vamal comunitar. Or, deși din cuprinsul punctului 2 din nota interpretativă menționată la punctul 48 din prezenta hotărâre reiese că metodele de evaluare care trebuie folosite în temeiul articolului 31 din acest cod ar trebui să fie cele definite la articolele 29-30 alineatul (2) din acesta, acest punctul precizează că aceste metode trebuie aplicate cu o suplețe rezonabilă, în special în ceea ce privește aprecierea noțiunii de „mărfuri similare”.

53

În speță, nu se poate considera că este nerezonabil ca, după ce au înlăturat, în conformitate cu dispozițiile relevante din Codul vamal comunitar, valoarea de tranzacție a mărfurilor importate pentru stabilirea valorii lor în vamă, autoritățile vamale să se întemeieze, cu ocazia unui control ulterior, pe elemente transmise de declarantă, și anume greutatea acestor mărfuri și codul TARIC în care sunt incluse. În acest context, trebuie amintit că respectivul cod are la bază un sistem declarativ, pentru a limita pe cât posibil formalitățile și controalele vamale, prevenind în același timp fraudele sau neregularitățile susceptibile să prejudicieze bugetului Uniunii (Hotărârea din 9 iulie 2020, Unipack, C‑391/19, EU:C:2020:547, punctul 22).

54

Prin urmare, ținând seama, mai întâi, de necesitatea de a stabili o valoare în vamă în ipoteza în care o întreprindere nu ar furniza informații suficient de precise sau de fiabile privind valoarea în vamă a mărfurilor în cauză, apoi, de diligența de care trebuie să dea dovadă autoritățile vamale atunci când aplică fiecare dintre metodele succesive de stabilire a valorii în vamă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2017, LS Customs Services, C‑46/16, EU:C:2017:839, punctul 52) și, în sfârșit, de „suplețea rezonabilă” cu care, în conformitate cu punctul 2 din nota interpretativă menționată la punctele 48 și 52 din prezenta hotărâre, aceste metode trebuie să fie aplicate, este necesar să se admită că datele conținute într‑o bază de date națională cu privire la mărfuri care se încadrează în același cod TARIC și care provin de la același vânzător precum mărfurile în cauză constituie o „dată disponibilă în Uniune”, în sensul articolului 31 alineatul (1) din Codul vamal comunitar, care poate fi reținută ca bază pentru stabilirea valorii în vamă a mărfurilor în cauză.

55

Astfel, referirea la aceste date constituie un mijloc de stabilire a respectivei valori care este, în același timp, „firesc”, în sensul articolului 31 alineatul (1) menționat și în concordanță atât cu principiile, cât și cu dispozițiile generale ale acordurilor internaționale și cu dispozițiile la care se referă același articol 31 alineatul (1) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 2017, GE Healthcare, C‑173/15, EU:C:2017:195, punctul 81).

56

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 31 alineatul (1) din Codul vamal comunitar trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca, atunci când valoarea în vamă a unei mărfi importate nu a putut fi stabilită în conformitate cu articolele 29 și 30 din acest cod, ea să fie determinată pe baza informațiilor conținute într‑o bază de date națională cu privire la valoarea în vamă doar a mărfurilor de aceeași origine care, deși nu sunt „similare”, în sensul articolului 142 alineatul (1) litera (d) din regulamentul de punere în aplicare, se încadrează în același cod TARIC.

57

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: