C-213/0562005J02130004.000263621637211CJHOTĂRÂREA DIN 18.7.2007 — CAUZA C-213/05GEVEN<TI><P><HT TYPE="UC">Hotărârea Curţii</HT> (Marea Cameră)</P><P><DATE ISO="20070718">18 iulie 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING="STAR"><P>Limba de procedură: germana.</P></NOTE></P></TI>

În cauza C-213/05,

având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Bundessozialgericht (Germania), prin Decizia din 10 februarie 2005, primită de Curte la 17 mai 2005, în procedura

Wendy Geven

împotriva

Land Nordrhein-Westfalen,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul V. Skouris, preşedinte, domnii P. Jann, C. W. A. Timmermans, A. Rosas, K. Lenaerts, P. Kūris şi E. Juhász, preşedinţi de cameră, doamna R. Silva de Lapuerta, domnii K. Schiemann (raportor), J. Makarczyk, G. Arestis, A. Borg Barthet şi M. Ilešič, judecători,

avocat general: domnul L. A. Geelhoed,

grefier: domnul R. Grass,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observaţiile prezentate:

pentru doamna Geven, de domnul M. Eppelein, Assessor;

pentru guvernul german, de domnul M. Lumma, în calitate de agent;

pentru guvernul Regatului Unit, de doamna C Jackson, în calitate de agent, asistată de doamna E. Sharpston, QC;

pentru Comisia Comunităţilor Europene, de domnul V. Kreuschitz, în calitate de agent,

după ascultarea concluziilor avocatului general în şedinţa din 28 septembrie 2006,

pronunţă prezenta

<TI><P>Hotărâre</P></TI>1Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte interpretarea Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii (JO L 257, p. 2).2Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Geven, pe de o parte, şi Land Nordrhein-Westfalen, pe de altă parte, cu privire la refuzul acestuia din urmă de a acorda alocaţia de educaţie pentru copilul acesteia.<TI><P>Cadrul juridic</P></TI><TI><P>Reglementarea comunitară</P></TI>3Articolul 7 alineatele (1) şi (2) din Regulamentul nr. 1612/68 prevede:

(1)Lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit, pe teritoriul celorlalte state membre, faţă de lucrătorii naţionali, pe criterii de cetăţenie, în ceea ce priveşte condiţiile de încadrare în muncă şi de muncă şi în special în ceea ce priveşte remunerarea, concedierea şi, în cazul în care rămân fără un loc de muncă, reintegrarea profesională şi reangajarea.(2)Acesta beneficiază de aceleaşi avantaje sociale şi fiscale ca şi lucrătorii naţionali.

<TI><P>Reglementarea naţională</P></TI>4Astfel cum reiese din decizia de trimitere, articolul 1 alineatul 1 din Legea privind acordarea alocaţiei şi a concediului de educaţie (Bundeserziehungsgeldgesetz, denumită în continuare BErzGG), în versiunea aplicabilă la data faptelor din acţiunea principală, prevedea că poate solicita o alocaţie de educaţie orice persoană care are domiciliul sau reşedinţa obişnuită în Germania, are în îngrijire un copil, asigură creşterea şi educaţia acestui copil şi nu exercită o activitate profesională ori nu exercită o astfel de activitate cu normă întreagă.5Pe de altă parte, în temeiul articolului 1 alineatul 4 din BErzGG, în versiunea aplicabilă la data faptelor din acţiunea principală, resortisanţii statelor membre ale Uniunii Europene şi lucrătorii frontalieri proveniţi din ţările care au o frontieră comună cu Germania au dreptul la alocaţia de educaţie în măsura în care exercită, în acest stat membru, o activitate profesională considerată ca neavând caracter minor.6Conform articolului 8 alineatul 1 punctul 1 din cartea IV din Codul securităţii sociale (Sozialgesetzbuch IV), în versiunea în vigoare la data faptelor din acţiunea principală (BGBl. I, p. 1229), o activitate era considerată minoră dacă durata acesteia era mai mică de 15 ore pe săptămână şi dacă salariul lunar primit în mod obişnuit nu depăşea a şaptea parte din valoarea de referinţă lunară în sensul articolului 18 din cartea IV menţionată, şi anume 610 DEM în 1997 şi 620 DEM în 1998.<TI><P>Litigiul din acţiunea principală şi întrebarea preliminară</P></TI>7Doamna Geven este o resortisantă olandeză. La naşterea fiului său, în luna decembrie 1997, aceasta locuia în Ţările de Jos împreună cu soţul său, care exercita o activitate profesională în acest stat membru. După perioada de protecţie legală a maternităţii, în timpul primului an de viaţă al fiului său, reclamanta a lucrat în Germania cu un program de lucru săptămânal variind între 3 şi 14 ore şi primea un salariu săptămânal cuprins între 40 şi 168,87 DEM.8Cererea reclamantei prin care urmărea obţinerea unei alocaţii de educaţie pentru primul an de viaţă al fiului său a fost respinsă de către Land Nordrhein-Westfalen prin Decizia din 5 iunie 1998, în versiunea Deciziei din 27 ianuarie 2000 emise după contestaţie. Acesta îşi motivează decizia prin faptul că doamna Geven nu ar avea nici domiciliul, nici reşedinţa obişnuită în Germania şi că aceasta nu ar avea un contract de muncă de cel puţin 15 ore de lucru pe săptămână. în plus, fiind o persoană care exercită o activitate minoră, aceasta nu ar putea fi considerată un lucrător în sensul Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariaţi şi cu familiile acestora care se deplasează în cadrul Comunităţii, în versiunea sa modificată şi actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996 (JO 1997, L 28, p. 1, Ediţie specială, 05/vol. 4, p. 35), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1290/97 al Consiliului din 27 iunie 1997 (JO L 176, p. 1, Ediţie specială, 05/vol. 5, p. 11, denumit în continuare Regulamentul nr. 1408/71).9în urma acţiunilor introduse împotriva acestei decizii, doamna Geven a căzut în pretenţii în primă instanţă şi în apel prin Decizia din 6 mai 2002 pronunţată de Sozialgericht Münster şi, respectiv, prin Decizia din 24 octombrie 2003 pronunţată de Landessozialgericht Nordrhein-Westfalen. în aceste împrejurări, reclamanta a sesizat instanţa de trimitere cu o cerere de recurs (Revision).10în aceste condiţii, Bundessozialgericht a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarea întrebare preliminară:

Dreptul comunitar (şi în special articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1612/68 [...]) interzice Republicii Federale Germania să excludă o resortisantă a unui alt stat membru, rezidentă a acestui stat şi care exercită în Germania o activitate profesională minoră (între 3 şi 14 ore pe săptămână), de la beneficiul alocaţiei de educaţie germane pentru motivul că aceasta nu ar avea în Germania nici domiciliul, nici reşedinţa obişnuită?

<TI><P>Cu privire la întrebarea preliminară</P></TI>11Articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1612/68 prevede că lucrătorul migrant beneficiază în statul membru de primire de aceleaşi avantaje sociale şi fiscale ca şi lucrătorii naţionali.12Referirea la avantaje sociale existentă în această dispoziţie nu poate fi interpretată limitativ (Hotărârea din 27 noiembrie 1997, Meints, C-57/96, Rec., p. I-6689, punctul 39). într-adevăr, potrivit unei jurisprudenţe constante, prin avantaje sociale se înţelege toate avantajele care, asociate sau nu unui contract de muncă, sunt în general recunoscute lucrătorilor naţionali datorită, în primul rând, calităţii lor obiective de lucrători sau ca urmare a simplului fapt al reşedinţei lor pe teritoriul naţional şi a căror extindere la lucrătorii resortisanţi ai altor state membre pare, prin urmare, de natură să faciliteze mobilitatea acestora în cadrul Comunităţii Europene (a se vedea Hotărârea din 14 ianuarie 1982, Reina, 65/81, Rec., p. 33, punctul 12, Hotărârea Meints, citată anterior, punctul 39, şi Hotărârea din 12 mai 1998, Martínez Sala, C-85/96, Rec., p. I-2691, punctul 25).13Curtea a hotărât deja că alocaţia de educaţie germană constituie un avantaj social în sensul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1612/68 (a se vedea Hotărârea Martínez Sala, citată anterior, punctul 26).14Guvernele german şi al Regatului Unit au arătat că a permite unui lucrător frontalier, care are domiciliul şi locul de muncă în state membre diferite, să beneficieze de aceleaşi avantaje sociale în ambele state membre şi să le cumuleze ar fi inechitabil. Pentru a reduce acest risc şi având în vedere faptul că Regulamentul nr. 1612/68 nu prevede norme de coordonare destinate evitării cumulului prestaţiilor, posibilitatea de a exporta alocaţia de educaţie în statul membru de reşedinţă al lucrătorului frontalier ar putea fi exclusă.15în această privinţă, trebuie arătat că în niciun caz calitatea de lucrător frontalier a doamnei Geven nu o împiedică pe aceasta să pretindă egalitatea de tratament prevăzută la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1612/68 în ceea ce priveşte acordarea de avantaje sociale. Curtea a hotărât deja că lucrătorii frontalieri pot invoca prevederile articolului 7 din Regulamentul nr. 1612/68 ca oricare alt lucrător vizat de această dispoziţie. Într-adevăr, al patrulea considerent al acestui regulament prevede, în mod expres, că dreptul la liberă circulaţie trebuie recunoscut fără discriminare, lucrătorilor permanenţi, sezonieri şi frontalieri, precum şi celor angajaţi în activităţi de prestare de servicii, iar articolul 7 din acest regulament se referă, fără excepţii, la lucrătorul resortisant al unui stat membru (Hotărârea Meints, citată anterior, punctul 50).16în plus, trebuie amintit că intră în domeniul de aplicare al normelor privind libera circulaţie a lucrătorilor (şi, prin urmare, al Regulamentului nr. 1612/68) orice lucrător care exercită o activitate reală şi efectivă, cu excepţia acelora a căror activitate este atât de redusă încât apare ca fiind exclusiv marginală şi accesorie (a se vedea în special Hotărârea din 23 martie 1982, Levin, 53/81, Rec., p. 1035, punctul 17).17Or, instanţa de trimitere a stabilit că reclamanta era, în perioada respectivă, angajată într-un raport de muncă real care îi permitea să beneficieze de calitatea de lucrător migrant în sensul Regulamentului nr. 1612/68.18Trebuie amintit că norma privind egalitatea de tratament, prevăzută atât la articolul 48 din Tratatul CE (devenit, după modificare, articolul 39 CE), cât şi la articolul 7 din Regulamentul nr. 1612/68, interzice nu numai discriminările evidente, întemeiate pe naţionalitate sau cetăţenie, ci şi orice forme disimulate de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de diferenţiere, conduc, în fapt, la acelaşi rezultat (hotărârea Meints, citată anterior, punctul 44).19Exceptând cazul în care este justificată în mod obiectiv şi proporţională cu obiectivul urmărit, o dispoziţie de drept naţional trebuie considerată ca fiind în mod indirect discriminatorie dacă, prin însăşi natura sa, îi poate afecta mai mult pe lucrătorii migranti decât pe lucrătorii naţionali şi, în consecinţă, prezintă riscul de a-i defavoriza în special pe primii (Hotărârea Meints, citată anterior, punctul 45).20Aceasta este situaţia unei condiţii privind reşedinţa precum cea în cauză în acţiunea principală, care, astfel cum arată instanţa de trimitere, este prin natura sa mai uşor de respectat pentru lucrătorii naţionali decât pentru cei din alte state membre.21Potrivit explicaţiilor oferite de instanţa de trimitere, alocaţia de educaţie germană constituie un instrument de politică familială naţională prin care se urmăreşte promovarea natalităţii în această ţară. Obiectivul principal al acestei alocaţii ar fi acela de a permite părinţilor să îşi îngrijească ei înşişi copiii, renunţând la activitatea lor profesională sau reducând această activitate pentru a se consacra educării copiilor lor în prima etapă a existenţei acestora.22Guvernul german adaugă, în esenţă, că alocaţia de educaţie este acordată pentru a avantaja persoanele care, prin alegerea domiciliului, au stabilit o legătură efectivă cu societatea germană. în acest context, condiţia reşedinţei, astfel cum apare în litigiul principal, ar fi justificată.23Independent de întrebarea dacă obiectivele urmărite de legislaţia germană ar putea justifica o reglementare naţională bazată exclusiv pe criteriul reşedinţei, trebuie să se constate că, potrivit explicaţiilor oferite de instanţa de trimitere, legiuitorul german nu s-a limitat la o aplicare strictă a condiţiei reşedinţei pentru acordarea alocaţiei de educaţie, ci a admis excepţii care permit şi lucrătorilor frontalieri să beneficieze de aceasta.24într-adevăr, din decizia de trimitere reiese că, în temeiul articolului 1 alineatul 4 din BErzGG, în versiunea aplicabilă la data faptelor din acţiunea principală, lucrătorii frontalieri care exercită o activitate profesională în Germania, dar care au reşedinţa într-un alt stat membru, pot solicita alocaţia de educaţie germană dacă activitatea lor profesională nu poate fi considerată ca având un caracter minor.25Prin urmare, rezultă că, potrivit legislaţiei germane în vigoare la data faptelor din acţiunea principală, reşedinţa nu era considerată a fi unicul element de legătură cu statul membru respectiv şi că o contribuţie semnificativă pe piaţa naţională a muncii constituia de asemenea un element valabil de integrare în societatea statului membru menţionat26în acest context, trebuie admis că absenţa, pentru un lucrător nerezident, a unei activităţi profesionale suficient de importante în statul membru respectiv poate să constituie o justificare legală pentru refuzarea acordării avantajului social în cauză.27într-adevăr, astfel cum Curtea a judecat deja în Hotărârea din 14 decembrie 1995, Megner şi Scheffel (C-444/93, Rec., p. I-4741, punctele 18-21 şi 29), dacă, desigur, o persoană care ocupă un loc de muncă minor de tipul celui vizat de întrebarea preliminară are calitatea de lucrător în sensul articolului 39 CE, trebuie amintit totuşi că politica socială este, în situaţia actuală a dreptului comunitar, de competenţa statelor membre, care dispun de o largă marjă de apreciere în exercitarea acestei competenţe. Totuşi, această marjă de apreciere nu poate avea ca efect lipsirea de conţinut a drepturilor pe care particularii le au în temeiul dispoziţiilor Tratatului CE care consacră libertăţile fundamentale ale acestora (a se vedea, în ceea ce priveşte articolul 39 CE, Hotărârea din 26 ianuarie 1999, Terhoeve, C-18/95, Rec., p. I-345, punctul 44, şi Hotărârea din 11 ianuarie 2007, ITC, C-208/05, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 39 şi 40, precum şi, prin analogie, în materia egalităţii de tratament între lucrători, bărbaţi şi femei, Hotărârea Megner şi Scheffel, citată anterior, şi Hotărârea din 11 septembrie 2003, Steinicke, C-77/02, Rec., p. I-9027, punctele 61 şi 63).28Astfel cum s-a arătat la punctele 21-25 din prezenta hotărâre, obiectivul legiuitorului german este, într-o situaţie ca aceea din acţiunea principală, să acorde o alocaţie de educaţie persoanelor care au o legătură suficient de strânsă cu societatea germană, fără a rezerva această alocaţie exclusiv persoanelor rezidente în Germania.29în exercitarea competenţelor sale, legiuitorul menţionat a putut în mod justificat să aprecieze că excluderea de la beneficiul alocaţiei în cauză a lucrătorilor nerezidenţi care exercită în statul membru respectiv o activitate profesională care nu depăşeşte pragul unei munci minore în sensul dreptului naţional constituie o măsură adecvată şi proporţională cu obiectivul amintit la punctul precedent (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Megner şi Scheffel, citată anterior, punctul 30).30Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată în sensul că articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1612/68 nu se opune excluderii de către legislaţia naţională a unui stat membru a unei resortisante a unui alt stat membru, rezidentă în acest stat şi care exercită în primul stat o activitate profesională minoră (între 3 şi 14 ore pe săptămână) de la beneficiul unui avantaj social care prezintă caracteristicile alocaţiei de educaţie germane pentru motivul că aceasta nu avea în primul stat nici domiciliul, nici reşedinţa sa obişnuită.<TI><P>Cu privire la cheltuielile de judecată</P></TI>31întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii nu se opune excluderii de către legislaţia naţională a unui stat membru a unei resortisante a unui alt stat membru, rezidentă în acest stat şi care exercită în primul stat o activitate profesională minoră (între 3 şi 14 ore pe săptămână) de la beneficiul unui avantaj social care prezintă caracteristicile alocaţiei de educaţie germane pentru motivul că aceasta nu avea în primul stat nici domiciliul, nici reşedinţa sa obişnuită.

Semnături