C-50/0662006J00500008.000143861440419CJHOTĂRÂREA DIN 7.6.2007 — CAUZA C-50/06COMISIA / ŢĂRILE DE JOS<TI><P><HT TYPE="UC">Hotărârea Curţii</HT> (Camera a treia)</P><P><DATE ISO="20070607">7 iunie 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING="STAR"><P>Limba de procedură: olandeza.</P></NOTE></P></TI>

În cauza C-50/06,

având ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, introdusă la 31 ianuarie 2006,

Comisia Comunităţilor Europene, reprezentată de doamna M. Condou-Durande şi de domnul R. Troosters, în calitate de agenţi, cu domiciliul ales în Luxemburg,

reclamantă,împotriva

Regatului Ţărilor de Jos, reprezentat de doamna H. G. Sevenster şi de domnul M. de Grave, în calitate de agenţi,

pârât,

CURTEA (Camera a treia),

compusă din domnul A. Rosas (raportor), preşedinte de cameră, domnii J. Klučka şi J. N. Cunha Rodrigues, doamna P. Lindh şi domnul A. Arabadjiev, judecători,

avocat general: doamna E. Sharpston,

grefier: domnul R. Grass,

având în vedere procedura scrisă,având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunţă prezenta

<TI><P>Hotărâre</P></TI>1Prin cererea formulată, Comisia Comunităţilor Europene solicită Curţii să constate că, prin faptul că nu aplică cetăţenilor Uniunii Directiva 64/221/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulaţia şi şederea străinilor, justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică (JO 1964, 56, p. 850), ci le aplică acestora legislaţia generală privind străinii, care permite stabilirea unei legături sistematice şi automate între o condamnare penală şi o măsură de expulzare, Regatul Ţărilor de Jos nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul acestei directive.<TI><P>Cadrul juridic</P></TI><TI><P>Dreptul comunitar</P></TI>2Articolul 18 alineatul (1) CE prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi a condiţiilor prevăzute de Tratatul CE şi de dispoziţiile adoptate în vederea aplicării acestuia.3Directiva 64/221 are în vedere, conform articolului 1, resortisanţii unui stat membru care locuiesc sau se deplasează într-un alt stat membru al Comunităţii, fie în vederea exercitării unei activităţi salariate sau independente, fie în calitate de beneficiari ai unor servicii. Dispoziţiile acestei directive se aplică de asemenea soţului/soţiei şi membrilor familiei unui astfel de resortisant, în măsura în care aceştia îndeplinesc condiţiile prevăzute în regulamentele şi directivele adoptate în acest domeniu în aplicarea tratatului.4Directiva 64/221 priveşte, conform articolului 2, măsurile referitoare la intrarea pe teritoriu, la eliberarea sau reînnoirea permisului de şedere sau la expulzarea din teritoriu, măsuri care sunt luate de statele membre din motive de ordine publică, de siguranţă publică sau de sănătate publică.5Conform articolului 3 alineatele (1) şi (2) din această directivă:

(1)Măsurile de ordine publică sau de siguranţă publică trebuie să se întemeieze exclusiv pe comportamentul personal al individului care face obiectul acestora.(2)Simpla existenţă a unor condamnări penale nu poate constitui în mod automat temei pentru luarea acestor măsuri. [traducere neoficială]

6Conform articolului 8 din Directiva 64/221, persoana în cauză trebuie să poată introduce împotriva deciziei de acordare a intrării, de refuzare a eliberării sau de refuzare a reînnoirii permisului de şedere sau împotriva deciziei de expulzare din teritoriu acţiunile pe care le pot introduce resortisanţii statului respectiv împotriva actelor administrative.7Articolul 9 din aceeaşi directivă are ca obiect asigurarea unei garanţii procedurale minime resortisanţilor statelor membre cărora li s-a refuzat eliberarea sau reînnoirea unui permis de şedere sau care fac obiectul unei decizii de expulzare din teritoriu.<TI><P>Reglementarea naţională</P></TI>8Articolul 1 din Legea privind străinii (Vreemdelingenwet) din 23 noiembrie 2000 (Stb. 2000, nr. 495) prevede:

În sensul acestei legi şi al dispoziţiilor care se întemeiază pe aceasta, se înţelege prin:

[...]

e)Resortisanţi comunitari

1.resortisanţii statelor membre ale Uniunii Europene care, în temeiul Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, sunt autorizaţi să intre şi să locuiască pe teritoriul unui alt stat membru;2.membrii familiei persoanelor citate la punctul 1 care deţin cetăţenia unui stat terţ şi care, în urma unei decizii luate în aplicarea Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, sunt autorizaţi să intre şi să locuiască pe teritoriul unui stat membru;

[...]

m)Străin:

orice persoană care nu deţine cetăţenia olandeză şi care, în temeiul legii, nu poate beneficia de tratamentul acordat unui olandez.

9Articolul 8 litera e) din aceeaşi lege prevede că străinul nu locuieşte în mod legal în Ţările de Jos în calitate de resortisant comunitar decât în măsura în care şederea sa este întemeiată pe o regulă adoptată în temeiul Tratatului CE sau al Acordului privind Spaţiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3).10Articolul 63 din Legea privind străinii prevede că străinul care nu locuieşte în mod legal în Ţările de Jos şi care nu a părăsit din proprie iniţiativă această ţară în termenul stabilit prin această lege poate fi expulzat în temeiul articolului 27 alineatul 1 litera b) sau al articolului 45 alineatul 1 litera b) din legea menţionată.11Conform articolului 67 din aceeaşi lege:

1.Un străin poate fi declarat indezirabil de către ministrul nostru:

a)dacă nu locuieşte în mod legal în Ţările de Jos şi a săvârşit în mod repetat fapte care se pedepsesc în temeiul prezentei legi;b)dacă a fost condamnat printr-o hotărâre rămasă definitivă pentru infracţiuni care pot atrage aplicarea unei pedepse cu închisoarea de cel puţin trei ani sau dacă a fost luată împotriva sa o măsură precum cea prevăzută la articolul 37a din Wetboek van Strafrecht;c)dacă reprezintă un pericol pentru ordinea publică sau securitatea naţională şi dacă nu locuieşte în mod legal în Ţările de Jos în sensul articolului 8 literele a)-e) sau 1);d)în temeiul unui tratat saue)în interesul relaţiilor internaţionale ale Ţărilor de Jos.

[...]

3.Prin derogare de la articolul 8, străinul declarat indezirabil nu poate locui în mod legal [în Ţările de Jos].

12Acest articol reia, în esenţă, articolul 21 din Legea privind străinii din 1965 la care Comisia face referire în cadrul cererii.13Articolul 1:5 alineatul 1 din Decretul privind străinii (Vreemdelingenbesluit) din 23 noiembrie 2000 (Stb. 2000, nr. 497) are următorul cuprins:

În ceea ce priveşte o decizie adoptată ca urmare a unei plângeri sau a unei acţiuni administrative, ministrul nostru va solicita avizul Comitetului de avize pentru cauzele privind străinii [...], dacă prin decizia atacată se refuză accesul pe teritoriul Ţărilor de Jos unui resortisant comunitar sau dacă se constată că un resortisant comunitar nu locuieşte în mod legal în această ţară în sensul articolului 8 litera e) din lege sau dacă se pune capăt acestei şederi legale pentru motive legate de pericolul pentru ordinea publică, siguranţa publică sau sănătatea publică în sensul Directivei 64/221 [...]

14Articolul 8:13 din acest decret prevede:

1.Expulzarea unui resortisant comunitar nu se va efectua atât timp cât nu s-a dovedit că persoana nu are drept de şedere sau că dreptul său de şedere a expirat.2.Străinul care este resortisant al unuia dintre statele contractante la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene sau la Acordul privind Spaţiul Economic European — sau membrii familiei acestuia — şi care nu beneficiază de drept de şedere în calitate de resortisant comunitar sau al cărui drept de şedere a expirat nu este expulzat decât după ce i s-a acordat un termen de cel puţin patru săptămâni pentru a pleca în altă ţară decât Ţările de Jos, în care accesul îi este garantat.3.Expulzarea străinului menţionat la alineatul 2 nu se poate efectua atât timp cât nu s-a luat o decizie privind plângerea introdusă, în termenul prevăzut, împotriva unei decizii în sensul alineatului 2.4.în cazurile urgente se poate deroga de la alineatele 2 şi 3.

15Punctul B10/7.3.2 din Circulara privind străinii (Vreemdelingencirculaire, Stcrt 2000, nr. 64, p. 17) prevede că resortisanţii Uniunii, precum şi membrii familiilor acestora care locuiesc în mod legal în Ţările de Jos nu pot fi expulzaţi decât de către ministru (articolul 63 alineatul 2 din Legea privind străinii). în această privinţă, trebuie să se ţină seama de garanţiile prevăzute la articolele 1:5 şi 8:13 din Decretul privind străinii. în schimb, în ceea ce priveşte resortisanţii şi membrii familiilor acestora care nu locuiesc sau nu mai locuiesc în mod legal în această ţară potrivit dreptului comunitar sau oricărei alte norme, trebuie să se aplice, în conformitate cu punctul B10/7.3.1 din această circulară, normele generale privind plecarea şi expulzarea, şi anume articolele 61-65 din Legea privind străinii.16Legea privind străinii, Decretul privind străinii şi Circulara privind străinii au intrat în vigoare la 1 aprilie 2001.<TI><P>Procedura precontencioasă</P></TI>17Mai mulţi cetăţeni ai Uniunii care au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea în Ţările de Jos au adresat Comisiei plângeri cu privire la măsurile luate împotriva lor de către autorităţile olandeze prin care au fost declaraţi indezirabili pentru motive de ordine publică. în urma analizării acestor plângeri, Comisia a conchis că legislaţia generală olandeză privind străinii, aplicabilă şi resortisanţilor altor state membre, nu ar fi conformă Directivei 64/221 în ceea ce îi priveşte pe cetăţenii Uniunii, în măsura în care ar permite stabilirea unei legături sistematice şi automate între o condamnare penală şi o măsură de expulzare din teritoriu. Prin urmare, la 19 decembrie 2002, Comisia a adresat Regatului Ţărilor de Jos o scrisoare de punere în întârziere, invitându-l să îşi prezinte observaţiile.18În răspunsul din 6 martie 2003, guvernul olandez contestă motivul invocat de Comisie. Cetăţenii Uniunii care nu beneficiază de drept de şedere în temeiul dispoziţiilor comunitare nu ar fi cuprinşi în domeniul de aplicare al Directivei 64/221. într-o asemenea ipoteză, acestora le-ar fi aplicabile dispoziţiile naţionale. Acesta ar fi cazul în special atunci când este vorba despre resortisanţi ai altor state membre care nu fac dovada naţionalităţii lor pe baza unui paşaport sau a unei cărţi de identitate valabile. Aceeaşi ar fi situaţia resortisanţilor altor state membre care, precum reclamanţii, au primit prestaţii de la asistenţa publică în Ţările de Jos, această împrejurare determinând în mod automat pierderea dreptului de şedere.19În plus, guvernul olandez susţine că autorităţile naţionale nu au obligaţia să expulzeze străinii care au făcut obiectul unei condamnări penale, dar că acestea dispun de o putere de apreciere care le permite compararea diferitelor interese în discuţie. Situaţia familială a persoanei în cauză ar fi examinată înainte de a se emite decretul de expulzare.20Întrucât acest răspuns nu a fost convingător, la 9 iulie 2004, Comisia a adresat un aviz motivat Regatului Ţărilor de Jos, reiterând motivul expus în scrisoarea de punere în întârziere şi invitând autorităţile olandeze să ia măsurile necesare pentru a se conforma avizului în termen de două luni de la data notificării acestuia.21Întrucât, în răspunsul din 24 septembrie 2004 la avizul motivat, guvernul olandez şi-a menţinut, în esenţă, poziţia anterioară, Comisia a decis să introducă prezenta acţiune.<TI><P>Cu privire la acţiune</P></TI><TI><P>Cu privire la admisibilitate</P></TI>22În memoriul în apărare, Regatul Ţărilor de Jos ridică o excepţie de inadmisibilitate întemeiată pe extinderea obiectului acţiunii.23În opinia guvernului olandez, Comisia, în scrisoarea de punere în întârziere din 19 decembrie 2002 şi în avizul motivat din 9 iulie 2004, îl critică numai pentru faptul că nu aplică cetăţenilor Uniunii dispoziţiile Directivei 64/221, ci o legislaţie generală privind străinii care permite stabilirea unei legături sistematice şi automate între o condamnare penală şi o măsură de expulzare. în schimb, în cererea formulată, Comisia susţine într-un mod general că această legislaţie nu este conformă dreptului comunitar pentru motivul că aceasta nu diferenţiază între, pe de o parte, străini în general şi, pe de altă parte, resortisanţii celorlalte state membre. în plus, pârâtul ar fi criticat pentru faptul că nu a transpus în mod corect Directiva 64/221 în ordinea juridică naţională.24În cadrul replicii, Comisia afirmă că acţiunea pe care a introdus-o nu priveşte decât legătura sistematică şi automată care poate fi stabilită, potrivit legislaţiei în cauză, între o condamnare penală şi o măsură de expulzare din teritoriu în ceea ce îi priveşte pe cetăţenii Uniunii.25Această afirmaţie este confirmată de cuprinsul concluziilor cererii introductive, prin care Comisia solicită Curţii să constate că, prin faptul că nu aplică cetăţenilor Uniunii Directiva 64/221, ci le aplică acestora o legislaţie generală privind străinii care permite stabilirea unei legături sistematice şi automate între o condamnare penală şi o măsură de expulzare, Regatul Ţărilor de Jos nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul acestei directive.26În aceste condiţii, guvernul olandez nu poate susţine că obiectul acţiunii, astfel cum a fost definit de procedura precontencioasă, a fost extins de către Comisie.27Prin urmare, excepţia de inadmisibilitate trebuie respinsă.<TI><P>Cu privire la fond</P></TI>28După cum s-a indicat la punctul 25 din prezenta hotărâre, Comisia critică Regatul Ţărilor de Jos pentru că nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul Directivei 64/221 prin faptul că nu aplică cetăţenilor Uniunii prevederile directivei menţionate, ci le aplică acestora o legislaţie generală privind străinii care permite stabilirea unei legături sistematice şi automate între o condamnare penală şi o măsură de expulzare.29Comisia susţine că orice cetăţean al Uniunii trebuie să se poată prevala de garanţiile de drept material şi procesual prevăzute în Directiva 64/221, oricare ar fi situaţia acestuia în ceea ce priveşte dreptul de şedere. Conform articolului 3 din directiva menţionată, expulzarea unui astfel de cetăţean pentru motive de ordine publică ar trebui să se întemeieze pe comportamentul personal al acestuia şi nu ar putea fi motivată doar de simpla existenţă a unor condamnări penale. Jurisprudenţa ar fi constantă în sensul că statele membre pot expulza resortisanţi ai altor state membre pentru astfel de motive numai în cazul în care persoana în cauză reprezintă o ameninţare reală şi suficient de gravă care afectează un interes fundamental al societăţii în cauză.30În opinia Comisiei, Regatul Ţărilor de Jos nu şi-a îndeplinit obligaţiile care decurg din Directiva 64/221, chiar presupunând că legislaţia generală olandeză privind străinii nu cuprinde expulzări automate şi că, în acest context, este efectuată o comparare a diferitelor interese în discuţie. Nu este exclus ca autorităţile naţionale să se bazeze pe prezumţia că străinii care au făcut obiectul unei condamnări penale trebuie expulzaţi, cu excepţia cazului în care circumstanţe speciale se opun expulzării.31Prin urmare, trebuie să se examineze, pe de o parte, dacă cetăţenii Uniunii se pot prevala de garanţiile prevăzute în Directiva 64/221, indiferent de statutul lor de rezident şi, pe de altă parte, problema privind pretinsa legătură sistematică şi automată între o condamnare penală şi o măsură de expulzare pe care legislaţia în cauză o face posibilă.32Mai întâi, trebuie amintit că statutul de cetăţean al Uniunii are vocaţia de a fi statutul fundamental al resortisanţilor statelor membre (hotărârea din 20 septembrie 2001, Grzelczyk, C-184/99, Rec., p. I-6193, punctele 30 şi 31, precum şi hotărârea din 15 martie 2005, Bidar, C-209/03, Rec., p. I-2119, punctul 31). În temeiul articolului 18 alineatul (1) CE, orice cetăţean al Uniunii are dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre. Un resortisant al unui stat membru care nu beneficiază, în statul membru gazdă, de un drept de şedere în temeiul altor dispoziţii din tratat sau al dispoziţiilor adoptate în aplicarea acestuia poate, prin simpla sa calitate de cetăţean al Uniunii, să beneficieze de un drept de şedere în statul membru gazdă, în aplicarea directă a acestui articol (a se vedea în acest sens hotărârea din 17 septembrie 2002, Baumbast şi R, C-413/99, Rec., p. I-7091, punctul 84, si hotărârea din 7 septembre 2004, Trojani, C-456/02, Rec., p. I-7573, punctul 31).33Acest drept nu este totuşi necondiţionat Articolul 18 alineatul (1) CE prevede că acesta nu este recunoscut decât sub rezerva limitărilor şi a condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile adoptate în vederea aplicării acestuia (a se vedea în special hotărârea Trojani, citată anterior, punctele 31 şi 32, precum şi hotărârea din 18 iulie 2006, De Cuyper, C-406/04, Rec., p. I-6947, punctul 36).34Printre limitările şi condiţiile prevăzute sau autorizate de dreptul comunitar, Directiva 64/221 permite statelor membre să expulzeze de pe teritoriul lor resortisanţi ai celorlalte state membre pentru motive de ordine publică sau de siguranţă publică, cu respectarea garanţiilor de drept material şi procesual prevăzute în această directivă şi a principiilor generale de drept comunitar (a se vedea în acest sens hotărârea din 25 iulie 2002, MRAX, C-459/99, Rec., p. I-6591, punctele 61 şi 62, precum şi hotărârea din 31 ianuarie 2006, Comisia/Spania, C-503/03, Rec., p. I-1097, punctele 43 şi 44).35Astfel cum reiese din jurisprudenţă, garanţiile prevăzute în Directiva 64/221 necesită, în ceea ce priveşte domeniul de aplicare personal, o interpretare extensivă (a se vedea în acest sens hotărârea MRAX, citată anterior, punctul 101). Statele membre trebuie să adopte toate dispoziţiile pentru a asigura oricărui resortisant al altui stat membru care face obiectul unei decizii de expulzare dreptul de a se bucura de garanţia reprezentată, pentru acesta, de dispoziţiile directivei (a se vedea în acest sens hotărârea din 2 iunie 2005, Dörr şi Ünal, C-136/03, Rec., p. I-4759, punctul 49). Excluderea cetăţenilor Uniunii care nu locuiesc în mod legal pe teritoriul statului membru gazdă de la beneficiul acestor garanţii de drept material şi procesual le-ar lipsi pe acestea de partea esenţială a efectului util.36Această interpretare este susţinută de hotărârea MRAX, citată anterior, în care Curtea a apreciat că un resortisant al unui stat terţ care este membru al familiei unui resortisant comunitar, dar care nu îndeplineşte condiţiile pentru o şedere legală, trebuie să se poată prevala de garanţiile procedurale prevăzute în Directiva 64/221.37Prin urmare, se impune constatarea că o interpretare potrivit căreia dispoziţiile Directivei 64/221 li se aplică numai cetăţenilor Uniunii care locuiesc în mod legal pe teritoriul statului membru gazdă nu este conformă dreptului comunitar.38În continuare, în ceea ce priveşte legătura sistematică şi automată care ar putea fi stabilită, potrivit legislaţiei generale olandeze privind străinii, cu referire la cetăţenii Uniunii, între, pe de o parte, o condamnare penală şi, pe de altă parte, o măsură de expulzare din teritoriu, trebuie arătat că, în conformitate cu articolul 67 din Legea privind străinii coroborat cu articolul 1 litera m) din aceeaşi lege, un străin, şi anume orice persoană care nu are cetăţenia olandeză, poate fi declarat indezirabil de autorităţile olandeze competente dacă, printre altele, a fost condamnat printr-o hotărâre rămasă definitivă pentru infracţiuni care pot atrage aplicarea unei pedepse cu închisoarea de cel puţin trei ani.39Deşi este adevărat că, potrivit legislaţiei în cauză, astfel cum este interpretată prin Circulara privind străinii, trebuie să se ţină seama de garanţiile prevăzute la articolele 1:5 şi 8:13 din Decretul privind străinii, nu este mai puţin adevărat că, în cazul resortisanţilor Uniunii, precum şi al membrilor familiilor acestora, norma respectivă nu priveşte decât persoanele care locuiesc în mod legal în Ţările de Jos.40Întrucât Directiva 64/221 li se aplică şi cetăţenilor Uniunii care nu locuiesc în mod legal pe teritoriul statului membru gazdă, o astfel de persoană nu poate fi expulzată, pentru motive de ordine publică sau de siguranţă publică, decât în limitele stricte prevăzute de aceasta.41Conform articolului 3 alineatul (1) din Directiva 64/221, măsurile luate pentru motive de ordine publică sau de siguranţă publică trebuie să se întemeieze exclusiv pe comportamentul persoanei în cauză. Alineatul (2) al acestui articol precizează că simpla existenţă a unor condamnări penale nu poate constitui în mod automat temei pentru aplicarea acestor măsuri. Astfel, existenţa unei condamnări penale nu poate fi reţinută decât în măsura în care circumstanţele care au dus la această condamnare indică existenţa unui comportament personal care reprezintă o ameninţare efectivă pentru ordinea publică (a se vedea în special hotărârea din 27 octombrie 1977, Bouchereau, 30/77, Rec., p. 1999, punctul 28, hotărârea din 19 ianuarie 1999, Calfa, C-348/96, Rec., p. I-11, punctul 24, hotărârea Comisia/Spania, citată anterior, punctul 44, şi hotărârea din 27 aprilie 2006, Comisia/Germania, C-441/02, Rec., p. I-3449, punctul 33).42Curtea a subliniat întotdeauna că excepţia de ordine publică reprezintă o derogare de la principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor, care trebuie interpretată strict şi a cărei întindere nu poate fi determinată în mod unilateral de statele membre (hotărârea din 28 octombrie 1975, Rutili, 36/75, Rec., p. 1219, punctul 27, hotărârea Bouchereau, citată anterior, punctul 33, şi hotărârea Calfa, citată anterior, punctul 23, hotărârea din 29 aprilie 2004, Orfanopoulos şi Oliveri, C-482/01 şi C-493/01, Rec., p. I-5257, punctele 64 şi 65, şi hotărârile Comisia/Spania, citată anterior, punctul 45, şi Comisia/Germania, citată anterior, punctul 34).43Potrivit unei jurisprudenţe constante, recurgerea de către o autoritate naţională la noţiunea de ordine publică presupune, în orice caz, pe lângă perturbarea ordinii sociale pe care o constituie orice încălcare a legii, existenţa unei ameninţări reale şi suficient de grave care afectează un interes fundamental al societăţii (hotărârile citate anterior Rutili, punctul 28, Bouchereau, punctul 35, Orfanopoulos şi Oliveri, punctul 66, Comisia/Spania, punctul 46, şi Comisia/Germania, punctul 35).44În opinia Curţii, dreptul comunitar se opune de asemenea dispoziţiilor naţionale care pornesc de la prezumţia potrivit căreia resortisanţii altor state membre care au fost condamnaţi la o anumită pedeapsă pentru infracţiuni specifice trebuie expulzaţi (a se vedea hotărârea Orfanopoulos şi Oliveri, citată anterior, punctul 93).45Chiar dacă, în speţă, nu se poate stabili că în legislaţia olandeză general valabilă privind străinii există un raport automat absolut între, pe de o parte, o condamnare penală şi, pe de altă parte, o măsură de expulzare din teritoriu, nu este mai puţin adevărat că această legislaţie permite expulzarea de pe teritoriul Regatului Ţărilor de Jos, fără respectarea garanţiilor de drept material şi procesual prevăzute de Directiva 64/221, a cetăţenilor Uniunii care au făcut obiectul unei condamnări penale. într-adevăr, nu poate fi exclusă posibilitatea ca împotriva unei astfel de persoane să fie pronunţată o decizie de expulzare, în pofida faptului că au fost luate în calcul consideraţiile de ordin familial, fără a se ţine seama de comportamentul personal al acesteia sau de existenţa sau nu a unei ameninţări reale şi suficient de grave pentru ordinea publică.46Astfel, se impune constatarea că legislaţia generală olandeză privind străinii permite, în ceea ce îi priveşte pe cetăţenii Uniunii, stabilirea unei legături sistematice şi automate între o condamnare penală şi o măsură de expulzare.47în sfârşit, guvernul olandez indică, în memoriul în apărare, că şi-a reconsiderat poziţia în lumina jurisprudenţei ulterioare a Curţii. Acesta recunoaşte că orice cetăţean al Uniunii este inclus în domeniul de aplicare al Directivei 64/221 şi trebuie să poată beneficia de garanţiile de drept material şi procesual stabilite prin aceasta. în opinia acestui guvern, conformitatea reglementării naţionale cu dreptul comunitar urmează să fie asigurată prin transpunerea în ordinea juridică naţională a Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE (JO L 158, p. 77 cu rectificare JO L 229, p. 35, Ediţie specială, 05/vol. 7, p. 56).48În acest sens, este suficient să se amintească faptul că existenţa unei neîndepliniri a obligaţiilor trebuie apreciată în funcţie de situaţia din statul membru astfel cum aceasta se prezenta la momentul expirării termenului stabilit în avizul motivat, schimbările intervenite ulterior neputând fi luate în considerare de către Curte (a se vedea în special hotărârea din 27 noiembrie 1990, Comisia/Grecia, C-200/88, Rec., p. I-4299, punctul 13, hotărârea din 14 aprilie 2005, Comisia/Grecia, C-22/04, nepublicată în Recueil, punctul 19, şi hotărârea din 14 iulie 2005, Comisia/Germania, C-433/03, Rec., p. I-6985, punctul 32).49Or, în speţă, este cert că, la expirarea termenului prevăzut în avizul motivat, Regatul Ţărilor de Jos nu adoptase măsurile necesare pentru a pune capăt neîndeplinirii obligaţiilor care i se impută.50Având în vedere consideraţiile care precedă, acţiunea introdusă de Comisie este întemeiată.51Prin urmare, se impune constatarea că, prin faptul că nu aplică cetăţenilor Uniunii Directiva 64/221, ci le aplică acestora o legislaţie generală privind străinii care permite stabilirea unei legături sistematice şi automate între o condamnare penală şi o măsură de expulzare, Regatul Ţărilor de Jos nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul acestei directive.<TI><P>Cu privire la cheltuielile de judecată</P></TI>52Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. întrucât Comisia a solicitat obligarea Regatului Ţărilor de Jos la plata cheltuielilor de judecată, iar Regatul Ţărilor de Jos a căzut în pretenţii, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară şi hotărăşte:

1)Prin faptul că nu aplică cetăţenilor Uniunii Directiva 64/221/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulaţia şi şederea străinilor, justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică, ci le aplică acestora o legislaţie generală privind străinii care permite stabilirea unei legături sistematice şi automate între o condamnare penală şi o măsură de expulzare, Regatul Ţărilor de Jos nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul acestei directive.2)Obligă Regatul Ţărilor de Jos la plata cheltuielilor de judecată.

Semnături