C-458/0562005J04580012.000273151733218CJHOTĂRÂREA DIN 13.9.2007 — CAUZA C-458/05JOUINI ŞI ALŢII<TI><P><HT TYPE="UC">Hotărârea Curţii</HT> (Camera a patra)</P><P><DATE ISO="20070913">13 septembrie 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING="STAR"><P>Limba de procedură: germana.</P></NOTE></P></TI>

În cauza C-458/05,

având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Oberster Gerichtshof (Austria), prin Decizia din 16 noiembrie 2005, primită de Curte la 29 decembrie 2005, în procedura

Mohamed Jouini,

Okay Gönen,

Hasan Bajric,

Gerald Huber,

Manfred Ortner,

Sükran Karacatepe,

Franz Mühlberger,

Nakil Bakii,

Hannes Kranzler,

Jürgen Mörth,

Anton Schneeberger,

Dietmar Susteric,

Sascha Wörnhör,

Aynur Savci,

Elena Peter,

Egon Schmöger,

Mehmet Yaman,

Dejan Preradovic,

Andreas Mitter,

Wolfgang Sorger,

Franz Schachenhofer,

Herbert Weiss,

Harald Kaineder,

Ognen Stajkovski,

Jovica Vidovic

împotriva

Princess Personal Service GmbH (PPS),

CURTEA (Camera a patra),

compusă din domnul K. Lenaerts, preşedinte de cameră, domnii E. Juhász, G. Arestis, J. Malenovský (raportor) şi T. von Danwitz, judecători,

avocat general: domnul Y. Bot,

grefier: domnul H. von Holstein, grefier adjunct,

având în vedere procedura scrisă şi în urma şedinţei din 13 decembrie 2006,

luând în considerare observaţiile prezentate:

pentru domnul Jouini şi ceilalţi reclamanţi din acţiunea principală, de E. Frischenschlager şi D. Gallistl, Rechtsanwälte;

pentru Princess Personal Service GmbH (PPS), de G. Minichmayr, Rechtsanwalt;

pentru guvernul austriac, de doamna C Pesendorfer şi de domnul G. Hesse, în calitate de agenţi;

pentru Comisia Comunităţilor Europene, de domnii V. Kreuschitz şi J. Enegren, în calitate de agenţi,

după ascultarea concluziilor avocatului general în şedinţa din 22 martie 2007,

pronunţă prezenta

<TI><P>Hotărâre</P></TI>1Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte interpretarea articolului 1 din Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislaţiei statelor membre referitoare la menţinerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unităţi sau părţi de întreprinderi sau unităţi (JO L 82, p. 16, Ediţie specială, 05/vol. 6, p. 20).2Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Jouini şi alţi 24 de reclamanţi, pe de o parte, şi societatea Princess Personal Service GmbH (PPS) (denumită în continuare PPS), pe de altă parte, privind plata unor drepturi salariale şi constatarea unui transfer către PPS al raporturilor de muncă în scopul calculării drepturilor acestora.<TI><P>Cadrul juridic</P></TI><TI><P>Reglementarea comunitară</P></TI>3Directiva 2001/23 codifică Directiva 77/187/CEE a Consiliului din 14 februarie 1977 privind apropierea legislaţiei statelor membre referitoare la menţinerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, de unităţi sau de părţi de întreprinderi sau unităţi (JO L 61, p. 26), astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/50/CE a Consiliului din 29 iunie 1998 (JO L 201, p. 88, denumită în continuare Directiva 77/187).4Conform considerentului (8) al Directivei 2001/23:

Din considerente de securitate şi transparenţă juridică, a fost necesară clarificarea noţiunii de transfer, în temeiul jurisprudenţei Curţii de Justiţie. Această clarificare nu a modificat domeniul de aplicare al Directivei 77/187/CEE, astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie.

5Articolul 1 alineatul (1) literele (a) şi (b) din Directiva 2001/23 prevede:

(a)Prezenta directivă se aplică în cazul oricărui transfer al unei întreprinderi, unităţi sau al unei părţi de întreprindere sau de unitate către un alt angajator, ca rezultat al unei cesiuni convenţionale sau al unei fuziuni.(b)Sub rezerva literei (a) şi a următoarelor dispoziţii ale prezentului articol, se consideră transfer, în sensul prezentei directive, cel al unei unităţi [a se citi entităţi economice] care îşi menţine identitatea, înţeleasă ca ansamblu organizat de mijloace, care are obiectivul de a desfăşura o activitate economică, indiferent dacă acea activitate este centrală sau auxiliară.

6Potrivit articolului 2 alineatul (2) din Directiva 2001/23:

Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului naţional în ceea ce priveşte definirea contractului de muncă sau raporturile de muncă.

Cu toate acestea, statele membre nu exclud din domeniul de aplicare al prezentei directive contractele de muncă sau raporturile de muncă numai:

[...]

(c)pentru că sunt raporturi de muncă temporare în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 91/383/CEE [a Consiliului din 25 iunie 1991 de completare a măsurilor destinate să promoveze îmbunătăţirea securităţii şi sănătăţii la locul de muncă în cazul lucrătorilor care au un raport de muncă pe durată determinată sau un raport de muncă temporară (JO L 206, p. 19, Ediţie specială, 05/vol. 2, p. 148)], iar întreprinderea, unitatea sau partea de întreprindere sau de unitate transferată este sau face parte din întreprinderea de muncă temporară care reprezintă angajatorul

7Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/23:

Drepturile şi obligaţiile cedentului care decurg dintr-un contract de muncă sau un raport de muncă existent la data transferului, în cazul unui astfel de transfer, sunt transferate cesionarului.

[...]

8Redactarea dispoziţiilor sus-menţionate ale articolului 1 alineatul (1), ale articolului 2 alineatul (2) şi ale articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/23 este, în esenţă, identică redactării dispoziţiilor articolului 1 alineatul (1), ale articolului 2 alineatul (2) şi ale articolului 3 alineatul (1) din Directiva 77/187.<TI><P>Reglementarea naţională</P></TI>9Articolul 3 din Legea privind adaptarea legislaţiei în materie de contracte de muncă (Arbeitsvertragsrechts-Anpassungsgesetz, BGBL 459/1993) prevede că, atunci când o parte dintr-o unitate este transferată către un alt proprietar, acesta dobândeşte calitatea de angajator şi se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile care decurg din raporturile de muncă existente la data transferului.<TI><P>Acţiunea principală şi întrebarea preliminară</P></TI>10întreprinderea de muncă temporară Mayer & Co GmbH (denumită în continuare Mayer), care exista din 1976, era condusă, în ultima perioadă, de actualul director industrial al PPS, care acţiona în calitate de director. Acesta este căsătorit cu directoarea comercială a PPS, care era de asemenea angajată a întreprinderii Mayer, având atribuţii administrative.11La cererea unuia dintre principalii clienţi ai Mayer, această angajată a elaborat, în 2001, un concept industrial pentru care a primit sprijinul soţului său. Dificultăţile financiare ale acestei întreprinderi erau deja cunoscute. Conceptul dezvoltat fiind aprobat de client, soţii au convenit cu acesta să îl aplice în cadrul unei noi întreprinderi care urma să fie creată, exercitând acelaşi tip de activitate economică, în măsura în care era dificil să se efectueze modificări structurale în vechea întreprindere Mayer.12Această nouă întreprindere de muncă temporară, PPS, a fost creată la începutul anului 2002. Soţii au ocupat, în cadrul acesteia, funcţiile de director industrial şi, respectiv, de director comercial. Având în vedere nevoile principalului client susmenţionat, aceştia au dat ordin directorului sucursalei întreprinderii Mayer, competent în această privinţă, să propună unui număr de 40 de lucrători puşi la dispoziţia acestui client principal un transfer către PPS, în cel mai scurt timp, fapt ce s-a realizat.13Acesta nu a dat naştere niciunei modificări a activităţii prestate de aceşti muncitori pentru client. în schimb, raporturile lor de muncă cu Mayer au încetat la 30 noiembrie 2002, iar cele cu PPS au început la 1 decembrie 2002. De asemenea, alţi clienţi au fost preluaţi, stabilindu-se că numărul de lucrători afectaţi fiecărui client variază, după caz, de la doar trei sau patru până la nouă persoane. Un director de sucursală şi consilieri de clientelă au fost de asemenea preluaţi de PPS. în total, aceasta din urmă a preluat o treime din personalul angajat de Mayer înainte de iniţierea, în privinţa acesteia, a procedurii de reorganizare judiciară.14Reclamanţii din acţiunea principală, care au fost preluaţi de către PPS, au solicitat acesteia plata drepturilor salariale restante pe care Mayer nu le onorase şi constatarea transferului către PPS al raporturilor de muncă în vederea calculării drepturilor lor. Este vorba în special de lucrători temporari care sunt puşi la dispoziţia clienţilor ca muncitori, macaragii şi montatori. Aceştia şi-au întemeiat pretenţiile pe faptul că s-a efectuat un transfer de unitate şi că PPS trebuia, prin urmare, să garanteze, în calitate de dobânditor al unităţii, plata vechilor drepturi salariale şi să ţină seama de perioadele de activitate anterioare.15PPS a respins aceste cereri, arătând că nu a avut loc un transfer de unitate şi că nu a încheiat niciun contract cu Mayer. Transferul reclamanţilor din acţiunea principală în întreprinderea acesteia s-ar fi realizat printr-o modalitate obişnuită în sectorul întreprinderilor de muncă temporară. Nu ar fi posibil să se identifice o unitate sau o parte de unitate preluată de către PPS.16în măsura în care Landesgericht Wels, sesizat în primă instanţă, şi Oberlandesgericht Linz, în apel, au dat câştig de cauză reclamanţilor din acţiunea principală, PPS a introdus un recurs (Revision) în faţa Oberster Gerichtshof. Mai precis, aceasta contestă calificarea de către aceste instanţe a operaţiunii în cauză drept transfer de unitate.17Oberster Gerichtshof arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii, în principiu, analiza existenţei unui transfer de unitate ţine seama, în prealabil, de existenţa sau inexistenţa unei entităţi economice organizate în mod stabil, în sensul de ansamblu organizat de persoane şi de elemente ce permite exercitarea unei activităţi economice care urmăreşte un obiectiv propriu. Apoi, ar trebui verificată îndeplinirea condiţiilor privind transferul unei astfel de entităţi către noul operator al întreprinderii, luând în considerare ansamblul circumstanţelor de fapt ce caracterizează operaţiunea în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 martie 1997, Süzen, C-13/95, Rec, p. I-1259, punctele 13 şi 14).18Or, în opinia instanţei de trimitere, controlul existenţei unui transfer de unitate ar fi special în cauza de faţă, dat fiind că acesta priveşte o întreprindere de muncă temporară. Instanţa subliniază, într-adevăr, că astfel de întreprinderi au, prin definiţie, puţini angajaţi în propria exploatare în sensul unei unităţi organizatorice, tocmai pentru că lucrătorii sunt plasaţi pe lângă alţi angajatori, întreprinderile utilizatoare. Acestea din urmă integrează lucrătorii respectivi în propria lor organizare în funcţie de nevoile lor. Majoritatea lucrătorilor întreprinderilor de muncă temporară nu sunt, aşadar, integraţi în propria exploatare a acestor întreprinderi, ci în acelea ale altor angajatori.19Instanţa de trimitere pune, astfel, în discuţie problema dacă abordarea dezvoltată pentru alte întreprinderi şi care ţine seama, în mare măsură, de existenţa unei unităţi organizatorice în sensul unei unităţi sau al unei părţi de unitate poate fi transpusă şi în cazul întreprinderilor de muncă temporară. De asemenea, acestea se disting în mod fundamental de întreprinderile de curăţenie sau de pază prin aceea că lucrătorii puşi la dispoziţie nu sunt angajaţi în unitatea angajatorului cu atribuţii definite (sarcini de curăţenie sau de pază) — care ar putea servi la identificarea părţii de unitate —, ci exercită funcţii diverse, potrivit aprecierii întreprinderii utilizatoare.20în aceste condiţii, Oberster Gerichtshof a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarea întrebare preliminară:

Are loc un transfer al unei unităţi sau al unei părţi de unitate, în sensul articolului 1 din Directiva [2001/23] atunci când, în absenţa unei structuri de organizare identificabile în prima întreprindere de muncă temporară, un angajat cu atribuţii administrative, un director de sucursală, consilieri de clientelă şi directorul sunt transferaţi, în cadrul unei cooperări între două întreprinderi de muncă temporară, din prima întreprindere către a doua, spre a exercita în aceasta din urmă activităţi similare şi, împreună cu aceştia, aproximativ o treime din lucrătorii plasaţi pentru muncă temporară, precum şi clienţii la care aceştia sunt plasaţi (în proporţii de plasare pentru muncă temporară cuprinse între trei şi cincizeci de lucrători) sunt transferaţi, parţial sau total, de asemenea în cadrul acestei cooperări între cele două întreprinderi?

<TI><P>Cu privire la întrebarea preliminară</P></TI>21Prin intermediul întrebării formulate, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2001/23 trebuie interpretat în sensul că aceasta din urmă se aplică unei situaţii precum cea în cauză în acţiunea principală, care constă într-un transfer al angajaţilor între două întreprinderi de muncă temporară.22Potrivit articolului 1 alineatul (1), Directiva 2001/23 se aplică în cazul oricărui transfer al unei întreprinderi, al unei unităţi sau al unei părţi de întreprindere sau de unitate către un alt angajator, ca rezultat al unei cesiuni convenţionale sau al unei fuziuni.23Potrivit unei jurisprudenţe constante, Directiva 2001/23 urmăreşte asigurarea continuităţii raporturilor de muncă existente în cadrul unei entităţi economice, independent de vreo schimbare de proprietar. Criteriul decisiv pentru stabilirea existenţei unui transfer în sensul acestei directive este, prin urmare, acela dacă entitatea în cauză îşi păstrează identitatea, ceea ce rezultă în special din continuarea efectivă a exploatării sau din reluarea acesteia (a se vedea în special Hotărârea din 18 martie 1986, Spijkers, 24/85, Rec, p. 1119, punctele 11 şi 12, precum şi Hotărârea din 15 decembrie 2005, Güney-Görres şi Demir, C-232/04 şi C-233/04, Rec, p. I-11237, punctul 31 şi jurisprudenţa citată).24în ceea ce priveşte condiţia referitoare la existenţa unei cesiuni convenţionale, dintr-o jurisprudenţă consacrată rezultă că nu se poate interpreta sfera de aplicare a dispoziţiei articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2001/23 doar pe baza interpretării literale [a se vedea, în privinţa articolului 1 alineatul (1) din Directiva 77/187, Hotărârea din 7 februarie 1985, Abels, 135/83, Rec, p. 469, punctele 11-13, şi Hotărârea din 19 mai 1992, Redmond Stichting, C-29/91, Rec, p. I-3189, punctul 10]. Ca urmare a diferenţelor dintre versiunile lingvistice ale directivei, precum şi a divergenţelor dintre legislaţiile naţionale cu privire la noţiunea de cesiune convenţională, Curtea a dat o interpretare suficient de flexibilă acestei noţiuni pentru a răspunde obiectivului directivei, care este acela al protecţiei salariaţilor în caz de transfer al întreprinderii lor (Hotărârea Redmond Stichting, citată anterior, punctul 11, şi Hotărârea din 7 martie 1996, Merckx şi Neuhuys, C-171/94 şi C-172/94, Rec, p. I-1253, punctul 28).25Această interpretare flexibilă priveşte de asemenea forma convenţiei prin care se realizează cesiunea. Noţiunea de cesiune convenţională poate astfel viza, după caz, un acord scris sau verbal între cedent şi cesionar privind o schimbare a identităţii persoanei responsabile de exploatarea entităţii economice respective sau un acord tacit încheiat între aceştia, care ar rezulta din elemente de cooperare practică ce indică o voinţă comună de a efectua o astfel de schimbare.26Or, în cauza din acţiunea principală, din decizia de trimitere rezultă că preluarea lucrătorilor vizaţi s-a efectuat în cadrul unei cooperări între Mayer şi PPS, care aveau amândouă, în esenţă, aceiaşi conducători, ceea ce a permis întreprinderii PPS să înceapă o activitate identică. în plus, din analiza dosarului reiese că exercitarea de către PPS a acestei activităţi în serviciul aceloraşi clienţi a fost posibilă prin cooperarea reciprocă şi prin recurgerea, în mare măsură, la lucrătorii care lucraseră anterior pentru Mayer. În aceste împrejurări, pare evident că această cooperare avea drept scop şi obiect transferul de elemente de exploatare de la Mayer către PPS.27Prin urmare, noţiunea de cesiune convenţională, astfel cum a fost interpretată de către Curte, nu poate să împiedice constatarea existenţei unui transfer de întreprindere între Mayer şi PPS, chiar dacă, după cum a afirmat PPS în cursul şedinţei, întreprinderile implicate nu au încheiat niciun acord scris sau verbal.28în împrejurări precum cele ale cauzei din acţiunea principală, trebuie să se stabilească dacă operaţiunea ce trebuie calificată priveşte întreaga întreprindere sau doar o parte a acesteia, dat fiind că, în acest din urmă caz, trebuie să se identifice partea de întreprindere vizată.29în această privinţă, rezultă că o preluare de angajaţi precum cea în cauză în acţiunea principală nu poate corespunde unui transfer al întreprinderii în întregul său. într-adevăr, din analiza dosarului reiese că PPS nu a preluat decât o anumită parte a angajaţilor însărcinaţi cu gestiunea administrativă şi o treime dintre angajaţii plasaţi pentru muncă temporară şi că Mayer a continuat să exercite această activitate economică până la plasarea sa în reorganizare judiciară. Apoi, în cadrul reorganizării judiciare, o întreprindere concurentă în raport cu PPS a preluat activul societăţii Mayer, care era în faliment, şi a continuat activitatea economică a acestei întreprinderi, recurgând, în parte, la angajaţii şi la alte elemente de exploatare ale acesteia.30Astfel, eventualul transfer al mijloacelor de exploatare la care se referă acţiunea principală - şi anume preluarea angajaţilor vizaţi - de la Mayer către PPS nu putea să privească decât o parte din această întreprindere.31Pentru a intra în sfera de aplicare a Directivei 2001/23, această preluare trebuie să aibă ca obiect o entitate economică organizată în mod stabil, a cărei activitate nu se limitează la executarea unei lucrări determinate. Noţiunea de entitate economică face trimitere, astfel, la un ansamblu organizat de persoane şi de elemente ce permite exercitarea unei activităţi economice care urmăreşte un obiectiv propriu (Hotărârea din 10 decembrie 1998, Hernandez Vidal şi alţii, C-127/96, C-229/96 şi C-74/97, Rec, p. I-8179, punctul 26, precum şi Hotărârea Güney-Görres şi Demir, citată anterior, punctul 32) şi care este suficient de structurată şi de autonomă (Hotărârea Hernández Vidal şi alţii, citată anterior, punctul 27).32O astfel de entitate nu trebuie în mod necesar să deţină active, corporale sau necorporale, semnificative. într-adevăr, în anumite sectoare economice, aceste elemente sunt, adesea, limitate la forma lor cea mai simplă, iar activitatea se bazează, în principal, pe mâna de lucru. Astfel, un ansamblu organizat de salariaţi care sunt afectaţi în mod special şi stabil unei sarcini comune poate să corespundă, în lipsa altor factori de producţie, unei entităţi economice (Hotărârea Hernández Vidal şi alţii, citată anterior, punctul 27).33Acest fapt este cu atât mai mult valabil în cazul întreprinderilor de muncă temporară, având în vedere articolul 2 alineatul (2) al doilea paragraf litera (c) din Directiva 2001/23. într-adevăr, din analiza acestei dispoziţii reiese că raporturile de muncă cu astfel de întreprinderi intră, în principiu, în sfera de aplicare a Directivei 2001/23, ceea ce implică necesitatea de a se ţine seama de caracteristicile lor specifice în cadrul analizei operaţiunii de preluare a acestora. Or, astfel de întreprinderi sunt caracterizate, de regulă, astfel cum reiese din decizia de trimitere, prin absenţa unei organizări proprii a întreprinderii care să permită identificarea, în cadrul unei astfel de întreprinderi, a diferitelor entităţi economice detaşabile în funcţie de organizarea cedentului.34Prin urmare, în absenţa unei structuri de organizare identificabile în cadrul întreprinderii de muncă temporară în cauză, trebuie efectuată o analiză care să ţină seama de caracteristicile sale specifice, în locul unei analize care ar viza stabilirea existenţei unei entităţi economice din punctul de vedere al organizării sale. în acest context, aprecierea existenţei unei entităţi economice în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2001/23 implică să se verifice dacă factorii de producţie transferaţi de către cedent constituiau pentru acesta un ansamblu operaţional suficient, în sine, pentru a permite furnizarea de prestaţii de servicii caracteristice activităţii economice a întreprinderii, fără a necesita recurgerea la alţi factori de producţie importanţi sau la alte părţi ale întreprinderii.35În această privinţă, trebuie subliniat că activitatea întreprinderilor de muncă temporară se caracterizează prin punerea la dispoziţie temporară de lucrători pentru întreprinderile utilizatoare, în scopul ca aceştia să exercite în cadrul lor diverse sarcini, în funcţie de nevoile şi cerinţele acestora din urmă. Desfăşurarea unei astfel de activităţi necesită în special un know-how, o structură administrativă aptă să organizeze această punere la dispoziţie a lucrătorilor şi un ansamblu de lucrători temporari care să se poată integra în întreprinderile utilizatoare şi să poată efectua pentru acestea sarcinile impuse. în schimb, alţi factori de producţie semnificativi nu sunt indispensabili pentru desfăşurarea activităţii economice în cauză.36Faptul, subliniat de instanţa de trimitere, că lucrătorii plasaţi pentru muncă temporară sunt integraţi în structura organizatorică a clientului în serviciul căruia sunt puşi la dispoziţie nu poate, ca atare, să împiedice constatarea existenţei unui transfer al unei entităţi economice. într-adevăr, aceşti lucrători rămân elemente esenţiale, fără de care îndeplinirea de către întreprinderea de muncă temporară a activităţii sale economice ar fi, prin definiţie, imposibilă. în plus, împrejurarea că aceştia sunt, astfel cum prevede, de altfel, articolul 1 punctul 2 din Directiva 91/383, menţionat la articolul 2 alineatul (2) al doilea paragraf litera (c) din Directiva 2001/23, legaţi de cedent printr-un raport de muncă şi că acesta îi remunerează în mod direct este de natură să confirme dependenţa lor de întreprinderea exploatată de respectivul cedent şi, prin urmare, contribuţia lor la existenţa unei entităţi economice în cadrul acestuia din urmă.37Din cele ce precedă reiese că simplul ansamblu compus din angajaţii însărcinaţi cu gestiunea, din lucrătorii temporari şi din know-how poate urmări un obiectiv propriu, şi anume prestarea de servicii constând în punerea la dispoziţie temporară de lucrători pentru întreprinderile utilizatoare în schimbul unei remuneraţii, şi că un astfel de ansamblu poate constitui o entitate economică operaţională fără a recurge la alţi factori de producţie importanţi sau la alte părţi ale cedentului. Această situaţie se poate regăsi în speţă, în măsura în care ansamblul era compus dintr-un angajat cu atribuţii administrative, dintr-un director de sucursală, din consilieri de clientelă, dintr-o treime din lucrătorii temporari şi din administratori care deţin un know-how, fapt ce trebuie verificat de instanţa de trimitere.38Prin urmare, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2001/23 trebuie interpretat în sensul că aceasta din urmă se aplică atunci când o parte din personalul administrativ şi o parte dintre lucrătorii temporari sunt transferaţi către o altă întreprindere de muncă temporară pentru a exercita, în cadrul acesteia din urmă, aceleaşi activităţi pentru clienţi identici şi, fapt ce trebuie verificat de instanţa de trimitere, atunci când elementele vizate de transfer sunt suficiente, ca atare, pentru a permite continuarea prestaţiilor caracteristice activităţii economice în cauză fără a recurge la alţi factori de producţie importanţi sau la alte părţi ale întreprinderii.<TI><P>Cu privire la cheltuielile de judecată</P></TI>39întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislaţiei statelor membre referitoare la menţinerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unităţi sau părţi de întreprinderi sau unităţi trebuie interpretat în sensul că aceasta din urmă se aplică atunci când o parte din personalul administrativ şi o parte dintre lucrătorii temporari sunt transferaţi către o altă întreprindere de muncă temporară pentru a exercita, în cadrul acesteia din urmă, aceleaşi activităţi pentru clienţi identici şi, fapt ce trebuie verificat de instanţa de trimitere, atunci când elementele vizate de transfer sunt suficiente, ca atare, pentru a permite continuarea prestaţiilor caracteristice activităţii economice în cauză fără a recurge la alţi factori de producţie importanţi sau la alte părţi ale întreprinderii.

Semnături