C-490/0462004C04900008.000160981612124CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL RUIZ-JARABO COLOMER — CAUZA C-490/04COMISIA/GERMANIA<TI><P><HT TYPE="UC">Concluziile avocatului general</HT></P><P><HT TYPE="UC">Dámso Ruiz-Jarabo Colomer</HT></P><P>prezentate la <DATE ISO="20061214">14 decembrie 2006</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Limba originală: spaniola.</P></NOTE></P></TI><TI><NP><NO.P>I —</NO.P><TXT>Introducere</TXT></NP></TI>1.Comisia Comunităţilor Europene solicită Curţii, potrivit articolului 226 CE, să constate că Republica Federală Germania nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 49 CE, prin faptul că a impus societăţilor care sunt situate în alt stat membru şi care detaşează forţă de muncă pe teritoriul german, pe de o parte, obligaţia de a cotiza la casa naţională de concedii, cu excepţia cazului în care plătesc deja o contribuţie unui organism comparabil, iar pe de altă parte, de a traduce anumite documente şi prin faptul că a obligat întreprinderile străine cu încadrare în muncă temporară să notifice fiecare punere la dispoziţie a salariatului, precum şi postul încredinţat.2.Totuşi, înainte de a examina dacă dreptul comunitar se opune acestor obligaţii, trebuie să se determine care este criteriul relevant pentru a le examina, fără a neglija Directiva 96/71/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii

JO 1997, L 18, p. 1, Ediţie specială, 05/vol. 4, p. 29.

.3.Pe de altă parte, Republica Federală Germania solicită declararea inadmisibilităţii acţiunii, invocând lipsa de claritate şi de consecvenţă cu avizul motivat a acesteia, precum şi durata îndelungată a etapei administrative a procedurii.<TI><NP><NO.P>II —</NO.P><TXT>Cadrul juridic</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Reglementarea comunitara</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Tratatul CE</TXT></NP></TI>4.în temeiul articolului 49 primul paragraf CE, sunt interzise restricţiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Comunităţii cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un alt stat al Comunităţii decât cel al beneficiarului serviciilor.<TI><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Directiva 96/71</TXT></NP></TI>5.în caz de detaşare temporară a personalului pe teritoriul unei alte ţări

Potrivit articolului lui Palao Moreno, G., La Ley 45/1999, de 29 de noviembre, sobre el desplazamiento de trabajadores en el marco de una prestación de servicios transnacional. Un nuevo paso hacia la consolidación de un mercado de trabajo integrado en Europa, Gaceta Jurídica de la Unión Europea y de la Competencia, iulie-august 2000, nr. 208, p. 46, mobilitatea nu constituie numai o consecinţă suplimentară a integrării europene, ci o necesitate inerentă sistemului.

, în cadrul exercitării libertăţii fundamentale menţionate anterior, convergenţa or dinilor juridice diferite dă naştere anumitor probleme specifice

García Ninet, J. I., şi Vicente Palacio, A., La Ley 45/1999, de 29 de noviembre, relativa al desplazamiento (temporal y no permanente) de trabajadores en el marco de una prestación de servicios transnacional, Revista del Ministerio de Trabajo y Asuntos Sociales, nr. 27, 2000, p. 14.

, în acest context, Directiva 96/71 urmăreşte să concilieze o concurenţă loială cu măsuri care să garanteze respectarea drepturilor angajaţilor [considerentul (5)]

Pentru doctrină, ideea fundamentală este ca ţările mai puţin avansate în domeniul recunoaşterii drepturilor lucrătorilor şi care beneficiază de costuri mai reduse să nu poată obţine avantaje în alte ţări în care forţa de muncă este mai scumpă din cauza acordării unei protecţii sporite [De Vicente Pachés, F., Desplazamiento temporal de trabajadores para la ejecución de un contrato en otro Estado miembro. Comentario a la Sentencia del Tribunal de Justicia de las Comunidades Europeas (Pleno), de 23 de noviembre de 1999, Revista del Ministerio de Trabajo y Asuntos Sociales, nr. 27, 2000, p. 240]; în acest sens, Landa Zapirain, J. P., şi Fotinopulou Basurko, O., Breve comentario de la Ley 45/1999 sobre desplazamiento de trabajadores en el marco de una prestación de servicios transnacional, que incorpora al ordenamiento jurídico español la Directiva 96/71/CE, Relaciones Laborales, nr. 9, 2000, p. 10, susţin că Directiva 96/71 este mai mult economică decât socială.

.6.Articolul 1 alineatul (1) din directivă limitează domeniul de aplicare al acesteia la întreprinderile stabilite într-un stat membru care, în cadrul prestării de servicii transnaţionale, detaşează lucrători în alt stat membru conform uneia dintre modalităţile prevăzute la alineatul (3), şi anume: detaşarea (a) să derive dintr-un contract încheiat între întreprinderea de origine şi destinatarul prestaţiei; (b) să privească o unitate sau întreprindere care aparţine grupului sau (c) să fie efectuată de o întreprindere cu încadrare în muncă temporară, prin intermediul unei puneri la dispoziţie a unui lucrător unei întreprinderi utilizatoare care îşi desfăşoară activitatea în alt stat decât cel al întreprinderii care a pus la dispoziţie lucrătorul.7.După introducerea noţiunii lucrător detaşat (articolul 2) şi stabilirea unei liste de norme minime aplicabile condiţiilor de muncă şi de încadrare în muncă (articolul 3), articolul 4, intitulat Cooperare în materie de informare, prevede:

(1)[...] statele membre desemnează unul sau mai multe birouri de legătură sau autorităţi naţionale competente conform legislaţiei şi/sau practicii naţionale.(2)Statele membre prevăd cooperarea între autorităţile administraţiei publice care, conform legislaţiei naţionale, au competenţă în supravegherea condiţiilor de muncă şi de încadrare în muncă menţionate la articolul 3. Această cooperare constă în special în a răspunde cererilor de informare motivate ale acestor autorităţi cu privire la punerea la dispoziţie a lucrătorilor pe plan transnaţional, inclusiv în ceea ce priveşte abuzurile manifeste sau cazurile de activităţi transnaţionale considerate ilegale.

Comisia şi autorităţile administraţiei publice menţionate în primul alineat colaborează strâns în vederea examinării dificultăţilor care ar putea apărea în aplicarea articolului 3 alineatul (10).

Asistenţa administrativă reciprocă se furnizează cu titlu gratuit.

(3)Fiecare stat membru ia masurile corespunzătoare pentru ca informaţiile privind condiţiile de muncă şi de încadrare în muncă menţionate la articolul 3 să fie în general accesibile.(4)Fiecare stat membru comunică celorlalte state membre şi Comisiei birourile de legătură şi/sau organismele competente menţionate la alineatul (1).

8.în continuare, directiva obligă statele să adopte măsurile corespunzătoare în cazul nerespectării dispoziţiilor acesteia (articolul 5), determină competenţa judiciară (articolul 6) şi, la articolul 7, menţionează termenul pentru transpunere, prevăzând că:

Statele membre adoptă actele cu putere de lege şi actele administrative necesare aducerii la îndeplinire a prezentei directive până la data de 16 decembrie 1999. Ele informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

[...]

9.Articolul 8 reglementează revizuirea de către Comisie

Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor intitulată Punerea în aplicare a Directivei 96/71/CE în statele membre din 25 iulie 2003 [COM(2003) 458 final] afirmă că, pentru moment, nu pare indispensabilă o modificare a Directivei, întrucât dificultăţile sunt mai degrabă de ordin practic decât juridic (p. 19).

 şi articolul 9 identifică statele membre ca destinatare ale directivei.<TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>Legislaţia germana</TXT></NP></TI>10.în materia mobilităţii lucrătorilor, legea aplicabilă este Arbeitnehmer-Entsendegesetz (Legea privind detaşarea lucrătorilor, denumită în continuare AEntG) din 26 februarie 1996

BGBl. 1996 I, p. 227.

, intrată în vigoare la 1 martie 1996.11.Articolul 1 alineatul 1 extinde asupra raportului juridic dintre patronul situat în alt stat şi salariaţii săi, în anumite condiţii, efectele dispoziţiilor convenţiilor colective cu forţă obligatorie generală din sectorul construcţiilor care stabilesc remuneraţia minimă, durata concediilor de odihnă şi a concediilor plătite. în temeiul alineatului 3, trebuie să fie respectate convenţiile colective privind plata de cotizaţii în vederea acordării de concedii plătite, cu excepţia situaţiei în care aceste cotizaţii sunt plătite unui organism comparabil din statul în care se află sediul întreprinderii.12.Articolul 2 prevede mecanisme de control, precum cel de la alineatul 3, în temeiul cărora angajatorul străin trebuie să posede, în limba germană, documentele care atestă respectarea obligaţiilor de la articolul 1: contractul, fişele de salariu şi documentele justificative atât pentru programul de lucru, cât şi pentru plata remuneraţiilor.13.Articolul 3 alineatul 2 impune societăţilor străine cu încadrare în muncă temporară obligaţia de a întocmi, înainte de începerea fiecărui şantier, o declaraţie în limba germană care să cuprindă: prenumele, numele şi data naşterii lucrătorilor puşi la dispoziţie; începutul şi sfârşitul punerii la dispoziţie; locul de desfăşurare a activităţii; locul, în Germania, în care sunt păstrate documentele menţionate la articolul 2 alineatul 3; un mandatar în această ţară; numele şi adresa întreprinderii care angajează lucrătorii. Contractul încheiat între întreprinderea cu încadrare în muncă temporară şi cea care beneficiază de forţa de muncă poate stipula că schimbările locului de muncă trebuie să fie comunicate întreprinderii utilizatoare.<TI><NP><NO.P>III —</NO.P><TXT>Procedura precontencioasă</TXT></NP></TI>14.întrucât a primit mai multe plângeri privind AEntG, la 12 noiembrie 1998, Comisia a trimis Republicii Federale Germania o scrisoare de punere în întârziere, completată printr-o altă scrisoare din 17 august 1999, cărora acest stat membru le-a răspuns la 8 martie, la 4 mai şi la 25 octombrie 1999.15.Explicaţiile oferite nu au convins Comisia şi, la 25 iulie 2001, aceasta a emis un aviz motivat prin care invita Republica Federală Germania să se conformeze avertismentelor formulate, adoptând măsurile necesare în termen de două luni de la transmiterea avizului.16.Guvernul german a prezentat observaţii la 1 octombrie 2001, la 10 decembrie 2001, la 3 februarie 2003 şi la 4 decembrie 2003; la 23 ianuarie 2004, acesta a informat Comisia cu privire la modificarea AEntG prin Drittes Gesetz für moderne Dienstleistungen am Arbeitsmarkt (A treia lege privind prestarea modernă de servicii pe piaţa muncii) din 23 decembrie 2003

BGBl. I, p. 2848.

.17.Considerând că reforma se limitase la eliminarea anumitor contradicţii ale AEntG cu ordinea juridică comunitară, Comisia a sesizat Curtea în vederea constatării unei neîndepliniri a obligaţiilor în sensul articolului 226 CE.<TI><NP><NO.P>IV —</NO.P><TXT>Procedura în faţa Curţii</TXT></NP></TI>18.Prin acţiunea înscrisă în registrul Curţii la 29 noiembrie 2004, se solicită să se constate că Republica Federală Germania nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 49 CE prin faptul că a impus obligaţiile ca: a) întreprinderile străine să cotizeze la casa de concedii germană, chiar dacă lucrătorii beneficiază de o protecţie comparabilă în temeiul legislaţiei statului în care este stabilit angajatorul lor (articolul 1 alineatul 3 din AEntG); b) întreprinderile străine să obţină traducerea în germană (articolul 2 din AEntG) a contractului de muncă, a fişelor de salariu, a documentelor justificative pentru programul de lucru şi plata salariilor, precum şi a oricărui alt document solicitat de autorităţile germane şi c) întreprinderile străine cu încadrare în muncă temporară să declare fiecare punere la dispoziţie a unui lucrător unei întreprinderi utilizatoare în Germania şi fiecare post care i-a fost încredinţat (articolul 3 alineatul 2 din AEntG)

Comisia renunţă la două dintre motivele invocate în etapa prealabilă în ceea ce priveşte condiţiile pentru clasificarea ca întreprindere de construcţii (punctele 24-26 din cererea introductivă) şi amenzile (punctul 64), întrucât discriminările bazate pe naţionalitate au dispărut odată cu modificarea legislativă din 2003.

. Comisia solicită de asemenea obligarea statului pârât la plata cheltuielilor de judecată.19.în memoriul în apărare, depus la 4 februarie 2005, se susţine că acţiunea este inadmisibilă şi lipsită de temei juridic.20.Replica a fost depusă la 29 martie 2005, iar duplica la 17 mai.21.Prin Ordonanţa din 7 iunie 2005, preşedintele Curţii a autorizat intervenţia Republicii Franceze, care şi-a prezentat observaţiile la 22 septembrie 2002 în susţinerea celui de al doilea motiv privind neîndeplinirea obligaţiilor invocat de Republica Federală Germania. Atât Comisia, la 28 noiembrie 2005, cât şi Republica Federală Germania, la 27 octombrie 2005, s-au pronunţat cu privire la această intervenţie.22.Reprezentanţii Republicii Federale Germania şi ai Comisiei au fost prezenţi la şedinţa care a avut loc la 8 noiembrie 2006.<TI><NP><NO.P>V —</NO.P><TXT>Admisibilitatea acţiunii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor</TXT></NP></TI>23.în opinia guvernului pârât, ar trebui ca normele naţionale să fie examinate în lumina Directivei 96/71 şi a articolului 49 CE, ceea ce ridică problema pertinenţei pretenţiilor reclamantei (A). în plus, acesta a invocat trei motive procedurale susceptibile să determine inadmisibilitatea în tot sau în parte a acţiunii; este vorba despre durata procedurii precontencioase (B), despre lipsa de precizie a acţiunii (C) şi despre modificarea celui de al treilea motiv privind neîndeplinirea obligaţiilor (D).<TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Criteriul de examinare</TXT></NP></TI>24.Directiva 96/71 nu fusese adoptată la începutul procedurii administrative, însă, la momentul emiterii avizului motivat, termenul acordat pentru încorporarea acesteia în dreptul naţional expirase. Guvernul german pune în evidenţă această cronologie pentru a examina AEntG în lumina Directivei 96/71, iar nu în raport cu articolul 49 CE, care nu este aplicabil decât dacă, în cadrul transpunerii, statele membre depăşesc marja de apreciere de care dispun.25.Comisia nu furnizează un răspuns clar la această obiecţie şi se contrazice în mai multe rânduri; la punctul 1 din cererea introductivă, de exemplu, aceasta explică faptul că verificarea compatibilităţii cu dreptul comunitar se întemeiază pe articolul 49 CE, în timp ce, patru rânduri mai jos, se referă la articolul respectiv şi la Directiva 96/71. în cadrul şedinţei, în pofida unei întrebări în acest sens, agentul Comisiei nu a oferit mai multe explicaţii.26.Această dezbatere invită la reflecţie asupra normei comunitare care trebuie utilizată ca referinţă şi asupra repercusiunilor unei alegeri incorecte. în acest sens, dacă divergenţa menţionată anterior ar fi evidentă, ar lipsi condiţia juridică esenţială şi acţiunea ar fi neîntemeiată; aceeaşi ar fi situaţia dacă ar fi invocată încălcarea unei norme de drept derivat care nu era promulgată la momentul faptelor; în orice alte circumstanţe, trebuie să se analizeze fondul cauzei, fără a se examina excepţia de inadmisibilitate.27.în speţă, nu trebuie respinsă acţiunea in limine litis; în schimb, pentru a stabili existenţa unei neîndepliniri a obligaţiilor, este oportun să se facă referire la tratat şi să se facă abstracţie de Directiva 96/71, care nu pune în aplicare în mod exhaustiv conţinutul articolului 49 CE, dat fiind că, pe de o parte, considerentul (3) al directivei respective exprimă intenţia de a coordona legislaţiile statelor membre pentru a prevedea un nucleu de norme imperative de protecţie minimă pe care trebuie să le respecte, în ţara gazdă, angajatorii care detaşează lucrători

Suntem de acord cu ceea ce afirmă avocatul general Léger la nota de subsol 15 din Concluziile prezentate în cauza în care s-a pronunţat Hotărârea din 21 septembrie 2006, Comisia/Austria (C-168/04, Rec, p. I-9041), atunci când recunoaşte că Directiva 96/71 nu prevede nicio procedură specifică pentru a realiza o detaşare a lucrătorilor în cadrul unei prestări de servicii transnaţionale [...]; în esenţă, aceasta se limitează la a garanta [...] că li se vor aplica lucrătorilor care sunt detaşaţi în acest cadru anumite norme, în vigoare în statul membru pe teritoriul căruia se efectuează prestaţia respectivă, în ceea ce priveşte anumite condiţii de muncă şi de încadrare în muncă. In fond, directiva lasă în sarcina statelor membre asigurarea respectării acestor norme, [...] sub rezerva adoptării unor mijloace adecvate [...] care nu încalcă dispoziţiile tratatului în materia liberei prestări a serviciilor.

 şi că, pe de altă parte, articolul 5 acordă autorităţilor naţionale o mare libertate de apreciere, cu condiţia ca acestea să respecte libertăţile fundamentale

Hotărârea din 25 martie 2004, Karner (C-71/02, Rec, p. I-3025, punctele 33 şi 34).

.28.Astfel, normele naţionale cu privire la prestările de muncă transnaţionale pot încălca dreptul primar şi derivat. în cazul în care acestea sunt contrare directivei, aplicarea tratatului este eliminată, deşi, acesta fiind sursa de inspiraţie, orice încălcare a directivei implică, în final, încălcarea tratatului. însă, în cazul în care normele naţionale contravin în mod direct tratatului, fără a intra sub incidenţa directivei prin care acesta este pus în aplicare, singura referinţă posibilă este chiar tratatul.29.Prin urmare, norma de referinţă menţionată în acţiune este valabilă, întrucât susţinerile formulate depăşesc cadrul Directivei 96/71; nu are, aşadar, importanţă faptul că avizul motivat a fost emis după expirarea termenului de transpunere, ceea ce nu împiedică posibilitatea ca directiva să devină relevantă în domenii înrudite sau ca regulă de interpretare.<TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>Durata procedurii precontencioase</TXT></NP></TI>30.Potrivit Republicii Federale Germania, Comisia a decăzut din dreptul de a sesiza Curtea din cauză că, întrucât procedura a fost iniţiată în 1998 şi acţiunea a fost introdusă la 23 noiembrie 2004, principiile încrederii legitime şi securităţii juridice au fost încălcate; în plus, în 2001, Curtea a verificat compatibilitatea AEntG cu dreptul comunitar.31.Comisia a răspuns că pârâtul însuşi lăsase să se creadă că modificările legislative care erau prevăzute ar conduce la dispariţia încălcărilor.32.Deşi etapa administrativă a acţiunii prevăzute la articolul 226 CE s-a prelungit timp de mai mult de şase ani, există mai multe argumente pentru respingerea obiecţiei invocate.33.în primul rând, jurisprudenţa afirmă că durata excesivă a acestei etape administrative nu determină inadmisibilitatea decât în cazul în care comportamentul Comisiei face mai dificilă respingerea argumentelor acesteia şi încalcă dreptul la apărare; într-un asemenea caz, obligaţia de a face dovada unei astfel de dificultăţi revine statului

Hotărârea din 16 mai 1991, Comisia/Ţările de Jos (C-96/89, Rec, p. I-2461, punctele 15 şi 16), Hotărârea din 21 ianuarie 1999, Comisia/Belgia (C-207/97, Rec, p. I-275, punctele 24 şi 25), Hotărârea din 12 mai 2005, Comisia/Belgia (C-287/03, Rec, p. I-3761, punctul 14), şi Hotărârea din 8 decembrie 2005, Comisia/Luxemburg (C-33/04, Rec, p. I-10629, punctul 76).

. în această privinţă, guvernul german nu a demonstrat pierderea vreunei posibilităţi de apărare.34.în al doilea rând, procedura de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor se întemeiază pe verificarea obiectivă a încălcării tratatului sau a dreptului derivat

Hotărârea din 1 octombrie 1998, Comisia/Spania (C-71/97, Rec, p. I-5991, punctul 14), Hotărârea din 18 ianuarie 2001, Comisia/Spania (C-83/99, Rec, p. I-445, punctul 23), şi Hotărârea din 4 mai 2006, Comisia/Regatul Unit (C-508/03, Rec, p. I-3969, punctul 67).

; admiterea argumentului întemeiat pe încrederea legitimă ar însemna justificarea încălcării într-un mod care nu ar corespunde scopului articolului 226 CE

Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Comisia/Austria (C-475/98, Rec, p. I-9797, punctul 38).

. Aceeaşi este situaţia în ceea ce priveşte securitatea juridică

Hotărârea din 4 mai 2006, Comisia/Regatul Unit, citată anterior, a declarat, întemeindu-se pe o anumită jurisprudenţa, că deşi principiile securităţii juridice şi încrederii legitime impun ca revocarea unui act ilegal să intervină într-un termen rezonabil şi că trebuie să se ţină cont de măsura în care persoana interesată a putut, eventual, să aibă încredere în legalitatea actului, nu este mai puţin adevărat că o asemenea revocare este, în principiu, permisă (punctul 68).

. Particularii, în lipsa unei decizii de suspendare a executării normelor contestate, trebuie să le respecte, inclusiv în cursul examinării cauzei.35.în al treilea rând, deşi conformitatea AEntG cu ordinea juridică a Uniunii a făcut obiectul Hotărârii din 25 octombrie 2001, Finalarte şi alţii

C-49/98, C-50/98, C-52/98-C-54/98 si C-68/98-C-71/98, Rec, p. I-7831.

, al Hotărârii din 24 ianuarie 2002, Portugaia Construções

C-164/99, Rec, p. I-787.

, al Hotărârii din 12 octombrie 2004, Wolf & Müller

C-60/03, Rec, p. I-9553.

, şi al Hotărârii din 14 aprilie 2005, Comisia/Germania

C-341/02, Rec, p. I-2733.

, aceste cauze priveau aspecte diferite de cele din prezenta acţiune, în pofida anumitor puncte comune:

Hotărârea Finalarte şi alţii prezintă o legătură strânsă cu unul dintre motivele privind neîndeplinirea obligaţiilor din speţă; într-adevăr, în cadrul acesteia, Curtea s-a pronunţat de asemenea cu privire la sistemul german de case de concedii plătite, declarând că aplicarea acestei reglementări la prestările de servicii transnaţionale este compatibilă cu tratatul dacă sunt îndeplinite două condiţii

Curtea a abordat de asemenea alte teme în legătură cu concediile plătite, precum problema dacă durata concediilor prevăzută în legislaţia unui stat membru trebuie să fie extinsă la lucrătorii detaşaţi.

. Cu toate acestea, în prezenta cauză, Comisia consideră că aceste condiţii nu sunt îndeplinite;

Hotărârea Portugaia Construções se referea la remuneraţiile minime ale lucrătorilor detaşaţi;

de asemenea, în Hotărârea Wolff & Müller a fost abordată problema remuneraţiilor şi, în mod concret, obligaţia de a le plăti, prin intermediul interpretării articolului 5 din Directiva 96/71 în lumina articolului 49 CE;

în sfârşit, în Hotărârea Comisia/Germania, după introducerea acţiunii, Curtea a constatat încălcarea articolului 3 din Directiva 96/71 în legătură cu elementele care fac parte din salariu.

36.în al patrulea rând, ca urmare a avizului motivat din 2001, legea germană a fost modificată la sfârşitul anului 2003, astfel încât rezultă că Comisia nu poate fi criticată pentru că a analizat schimbările intervenite înainte de introducerea acţiunii în noiembrie 2004.37.Reflecţiile de mai sus permit înlăturarea criteriilor invocate de Republica Federală Germania pentru a se aprecia caracterul rezonabil al termenelor care, după cum indică şi Comisia, se aplică procedurilor din materia concurenţei

Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij şi alţii/Comisia (C-238/99 P, C-244/99 P, C-245/99 P, Ć-247/99 P, C-250/99 P-C-252/99 P şi C-254/99 P, Rec, p. I-8375, punctul 187), citată la nota de subsol 7 din memoriul în apărare.

 şi procedurilor corespunzătoare din faţa Tribunalului de Primă Instanţă

Hotărârea din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia (C-185/95 P, Rec, p. I-8417, punctul 29), citată de asemenea la nota de subsol 7 din memoriul în apărare.

.<TI><NP><NO.P>C —</NO.P><TXT>Precizia acţiunii</TXT></NP></TI>38.Guvernul german solicită de asemenea declararea inadmisibilităţii acţiunii din cauza lipsei de precizie a acesteia, întrucât împrejurările juridice sunt expuse în mod abstract în cadrul acesteia, fără a fi invocată nicio detaşare concretă a vreunui lucrător care să indice incompatibilitatea AEntG cu articolul 49 CE.39.Comisia subliniază claritatea concluziilor sale şi răspunde că litigiul nu are ca origine nici reclamaţia unui lucrător sau a unei întreprinderi, nici practicile judiciare sau administrative, ci neconformitatea ordinii juridice naţionale cu dreptul comunitar.40.Potrivit articolului 38 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură al Curţii

JO 1991, L 176, p. 7, şi JO 1992, L 383, p. 117 - rectifìcativ -, modificat ulterior, Ediţie specială, 01/vol. 10, p. 39.

, cererea introductivă trebuie să conţină obiectul litigiului şi expunerea sumară a motivelor invocate. Aceste indicaţii trebuie să fie suficient de clare şi de precise pentru a permite pârâtului să îşi pregătească apărarea, iar Curţii să îşi exercite controlul, astfel încât elementele esenţiale de fapt şi de drept pe care se întemeiază acţiunea să reiasă în mod coerent şi comprehensibil din chiar textul cererii

Hotărârea din 9 ianuarie 2003, Italia/Comisia (C-178/00, Rec, p. I-303, punctul 6), şi Hotărârea din 15 septembrie 2005, Irlanda/Comisia (C-199/03, Rec, p. I-8027, punctul 50).

.41.în prezenta acţiune, cerinţele menţionate anterior sunt îndeplinite. Comisia a structurat cererea introductivă în patru mari părţi: prima, consacrată faptelor şi procedurii precontencioase, relatează etapele procedurale şi identifică cele cinci puncte de dezacord enunţate în avizul motivat; a doua detaliază dispoziţiile comunitare şi naţionale relevante; a treia, care cuprinde aprecierea juridică, începe printr-o observaţie preliminară asupra reformei legii naţionale, pentru a analiza în continuare fiecare motiv privind neîndeplinirea obligaţiilor, respingând observaţiile formulate în cursul etapei administrative; a patra adaugă concluziile, în conformitate cu restul documentului, enunţând separat motivele întemeiate pe încălcarea articolului 49 CE prin articolul 1 alineatul 3, prin articolul 2 şi prin articolul 3 alineatul 2 din AEntG.42.Curtea cunoaşte perfect aceste susţineri şi temeiurile lor, la fel şi statul pârât care le-a respins, dar nu trebuie confundată descrierea argumentelor de fapt şi juridice cu sinceritatea şi corectitudinea acestora.43.Probele trebuie să fie de natură specifică atunci când neîndeplinirea obligaţiilor derivă din aplicarea unei reglementări naţionale, însă nu şi atunci când este întemeiată pe conţinutul acesteia; din această cauză, numai în prima ipoteză ar fi necesară o demonstraţie documentată si detaliată a practicii reproşate

Hotărârea din 12 mai 2005, Comisia/Belgia (citată la nota de subsol 12, punctul 28), şi Hotărârea din 27 aprilie 2006, Comisia/Germania (C-441/02, Rec, p. I-3449, punctul 49).

.44.în consecinţă, excepţia de inadmisibilitate ridicată în prezenta cauză nu poate fi admisă.<TI><NP><NO.P>D —</NO.P><TXT>Modificarea primului motiv privind neîndeplinirea obligaţiilor</TXT></NP></TI>45.Republica Federală Germania ridică o altă excepţie de procedură împotriva primului motiv al acţiunii, susţinând că motivul care figurează în avizul motivat nu coincide cu cel conţinut în cererea introductivă. Comisia neagă existenţa acestei modificări, întrucât diferenţele au legătură cu o precizare adusă în raport cu etapa administrativă.46.Curtea a declarat în mod frecvent că procedura administrativă precontencioasă prevăzută la articolul 226 CE delimitează obiectul unei acţiuni introduse în temeiul articolului respectiv, astfel încât acţiunea este întemeiată pe aceleaşi motive şi susţineri ca şi avizul motivat

Hotărârea din 1 decembrie 1993, Comisia/Danemarca (C-234/91, Rec, p. I-6273, punctul 16), Hotărârea din 12 ianuarie 1994, Comisia/Italia (C-296/92, Rec, p. I-1, punctul 11), Hotărârea din 18 iunie 1998, Comisia/Italia (C-35/96, Rec, p. I-3851, punctul 28), Hotărârea din 15 ianuarie 2002, Comisia/Italia (C-439/99, Rec, p. I-305, punctul 11), şi Hotărârea din 20 iunie 2002, Comisia/Germania (C-287/00, Rec, p. I-5811, punctul 18).

, chiar şi în lipsa unei concordanţe exacte între motivele din cererea introductivă, dispozitivul avizului motivat şi concluziile din acţiune, atât timp cât litigiul nu este nici extins, nici modificat

Hotărârea din 16 septembrie 1997, Comisia/Italia (C-279/94, Rec, p. I-4743, punctele 24 şi 25), Hotărârea din 29 septembrie 1998, Comisia/Germania (C-191/95, Rec, p. I-5449, punctul 56), Hotărârea din 9 noiembrie 1999, Comisia/Italia (C-365/97, Rec, p. I-7773, punctul 25), Hotărârea din 25 aprilie 2002, Comisia/Franţa (C-52/00, Rec, p. I-3827, punctul 44), Hotărârea din 11 iulie 2002, Comisia/Spania (C-139/00, Rec, p. I-6407, punctele 18 şi 19), Hotărârea din 14 martie 2006, Comisia/Franţa (C-177/04, Rec, p. I-2461, punctul 37), şi Hotărârea din 27 aprilie 2006, Comisia/Germania, citată anterior, punctul 61.

.47.Pentru a determina existenţa unei divergenţe şi întinderea acesteia, trebuie să fie comparate documentele administrative şi judiciare:

avizul motivat examinează obligaţia de a cotiza la casa de concedii germană şi concluzionează că aceasta încalcă articolul 49 CE, prin faptul că impune întreprinderilor străine obligaţia de a contribui, în condiţiile în care acestea continuă să fie obligate să plătească direct concediile salariaţilor lor în statul de stabilire;

cererea introductivă conţine acest punct din avizul motivat, dar adaugă că încălcarea rezultă din obligarea întreprinderilor străine de a cotiza la organismul german, deşi lucrătorii beneficiază de o protecţie echivalentă şi conformă cu legislaţia statului de stabilire al patronului.

48.Compararea celor două documente dezvăluie anumite disparităţi, dar nu acreditează teza potrivit căreia au fost invocate motive diferite; termenii în care este discutată problema, invariabili în cele două texte, arată că, în opinia Comisiei, articolul 1 alineatul 3 din AEntG obligă întreprinderile care nu cotizează la un organism comparabil cu casa germană să efectueze mai mult de o plată, în numerar sau în natură.49.Discuţia, astfel cum a înţeles-o şi pârâta, constă în a stabili dacă reglementarea naţională generează o sarcină economică dublă pentru operatorul care detaşează forţă de muncă în cadrul unei prestaţii transnaţionale. Nuanţele care însoţesc acest motiv îl completează fără să îl modifice şi fără să se aducă atingere dreptului la apărare.50.Mai mult, detectăm un motiv suplimentar pentru a face precizările în cauză, acela că Hotărârea Finalarte şi alţii a fost pronunţată ulterior avizului motivat şi că este parţial reprodusă în concluziile cererii introductive.51.Prin urmare, disparitatea formală detectată de Republica Federală Germania între avizul motivat şi cererea introductivă nu este suficientă pentru a determina inadmisibilitatea.<TI><NP><NO.P>VI —</NO.P><TXT>Analiza acţiunii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor</TXT></NP></TI>52.în cazul în care Curtea, după cum sugerăm, respinge cauzele de inadmisibilitate invocate de guvernul german, aceasta va trebui să studieze încălcările imputate.<TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Observaţii preliminare</TXT></NP></TI>53.Obligaţiile impuse prin AEntG implică sarcini suplimentare pentru întreprinderile stabilite într-un alt stat membru, ceea ce face mai dificilă şi mai puţin interesantă exercitarea activităţilor acestora în Germania, constituind restricţii privind libera prestare a serviciilor.54.în Concluziile prezentate în cauza în care a fost pronunţată Hotărârea din 23 noiembrie 1999, Arblade şi alţii

C-369/96 şi C-376/96, Rec, p. I-8453. Trebuia să se aprecieze dacă dreptul comunitar se opune ca un stat membru să oblige întreprinderile stabilite în alt stat membru care trimit lucrători pe teritoriul său cu scopul de a efectua acolo o prestare de servicii să respecte normele dreptului naţional privind păstrarea şi conservarea documentelor sociale ale lucrătorilor şi respectarea baremurilor minime în materie salarială, dispoziţii care au ca obiect protejarea lucrătorilor şi lupta împotriva muncii la negru, atunci când aceste întreprinderi sunt deja supuse unor obligaţii identice sau similare în statul membru de stabilire pentru aceiaşi lucrători şi pentru aceeaşi perioadă de activitate (punctul 1 din concluzii).

, am examinat jurisprudenţa cu privire la aceste restricţii (punctele 53-60), jurisprudenţa care rămâne neschimbată, însă anumite precizări sunt necesare în acest caz.55.Subliniem de asemenea că libera prestare a serviciilor urmăreşte să faciliteze practicarea unei profesii, indiferent de natura acesteia, pe teritoriul Comunităţii, respingând discriminările pe considerente de cetăţenie sau naţionalitate şi restricţiile care, chiar dacă se aplică fără a distinge între prestatorii de servicii naţionali şi cei din alte state membre, interzic, împiedică sau fac mai puţin atractive activităţile acestora

Hotărârea din 25 iulie 1991, Säger (C-76/90, Rec, p. I-4221, punctul 12), Hotărârea din 9 august 1994, Vander Elst (C-43/93, Rec, p. I-3803, punctul 14), Hotărârea din 28 martie 1996, Guiot (C-272/94, Rec, p. I-1905, punctul 10), Hotărârea din 12 decembrie 1996, Reisebüro Broede (C-3/95, Rec, p. I-6511, punctul 25), Hotărârea din 9 iulie 1997, Parodi (C-222/95, Rec, p. I-3899, punctul 18), precum şi Hotărârile citate anterior Arblade şi alţii, punctul 33, Finalarte şi alţii, punctul 28, şi Portugaia Construções, punctul 16.

.56.în mod similar, condiţiile care permit să se limiteze în mod valabil acest principiu fundamental sunt următoarele: a) trebuie să existe un motiv imperativ de interes general; b) trebuie să fie necesar să se garanteze realizarea obiectivului urmărit şi c) măsura adoptată trebuie să fie proporţională

Hotărârea din 31 martie 1993, Kraus (C-19/92, Rec, p. I-1663, punctul 32), Hotărârea din 30 noiembrie 1995, Gebhard (C-55/94, Rec, p. I-4165, punctul 37), Hotărârea din 20 februarie 2001, Analir şi alţii (C-205/99, Rec, p. I-1271, punctul 25), Hotărârea din 15 martie 2001, Mazzoleni şi ISA (C-165/98, Rec, p. I-2189, punctul 26), şi Hotărârile citate anterior Säger, punctul 15, Guiot, punctele 11 şi 13, Arblade şi alţii, punctul 35, Portugaia Construções, punctul 19, şi Wolf & Müller, punctul 34. Potrivit lui Davis, P., Posted workers Directive and EC Treaty, Industrial Law Journal, 2002, p. 299, dacă aceste criterii jurisprudenţiale s-ar aplica Directivei 96/71, o bună parte din conţinutul acesteia ar trebui să fie declarat contrar articolului 49 CE, întrucât îndeplineşte cu greu cerinţele de justificare şi proporţionalitate care sunt indispensabile pentru limitarea articolului menţionat.

.57.în ceea ce priveşte prima condiţie, protecţia socială a lucrătorilor figurează printre motivele imperative de interes general

Hotărârea din 17 decembrie 1981, Webb (279/80, Rec, p. 3305, punctul 19), Hotărârea din 3 februarie 1982, Seco şi Desquenne & Girai (62/81 şi 63/81, Rec, p. 223, punctul 14), Hotărârea din 27 martie 1990, Rush Portuguesa (C-113/89, Rec, p. I-1417, punctul 18), precum şi Hotărârile citate anterior Guiot, punctul 16, Arblade şi alţii, punctul 36, Finalarte si alţii, punctul 33, Portugaia Construções, punctul 20, şi Wolf &Müller, punctul 35.

, în măsura în care acest interes nu poate fi protejat prin normele cărora le este supus resortisantul comunitar în statul membru de stabilire

Hotărârea din 26 februarie 1991, Comisia/Italia (C-180/89, Rec, p. I-709, punctul 17), şi Hotărârea din 26 februarie 1991, Comisia/Grecia (C-198/89, Rec, p. I-727, punctul 18), precum şi Hotărârile citate anterior Webb, punctul 17, Säger, punctul 15, Vander Elst, punctul 16, Guiot, punctul 11, Arblade şi alţii, punctul 34, şi Finalarte şi alţii, punctul 31. Astfel este proclamat principiul echivalenţei, care înlătură legea locului de destinaţie; a se vedea Molina Navarrete, C, şi Esteban de la Rosa, G., Mercados nacionales de trabajo, libertad comunitaria de prestación de servicios y defensa de la competencia. Comentario de la Ley 45/1999, sobre desplazamiento de trabajadores en el marco de una prestación transnacional de servicios, Revista de Trabajo y Seguridad Social (Centro de Estudios Financieros), nr. 205, aprilie 2000, p. 21 şi 32.

.58.Aceste principii încadrează analiza celor trei motive de neîndeplinire a obligaţiilor.<TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>Primul motiv: obligaţia de a cotiza la casa de concedii germana</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Contextul</TXT></NP></TI>59.Pentru a înţelege litigiul dintre Comisie şi Republica Federală Germania cu privire la acest motiv, este necesară analizarea funcţionării casei de concedii plătite.60.După cum afirmă avocatul general Mischo în Concluziile prezentate în cauza Finalarte şi alţii, acest sistem presupune ca salariatul să cumuleze în cursul anului de referinţă drepturile la concediu pe care le-a dobândit de la diferiţi angajatori şi să solicite integralitatea acestor drepturi angajatorului său actual, care plăteşte o indemnizaţie pentru zilele lucrate pentru alţi angajatori. Casa, creată în vederea unei repartizări echitabile a sarcinilor financiare, este alimentată prin plata unui procent din masa salarială brută de către angajatorii germani; în schimb, aceştia obţin rambursarea totală sau parţială a prestaţiilor plătite angajaţilor.61.Articolul 1 alineatul 3 din AEntG extinde această obligaţie de cotizare la angajatorii din alte state membre care detaşează temporar lucrători în Germania, cu excepţia cazului în care aceştia cotizează la un organism comparabil din statul membru de stabilire.62.Această normă, potrivit Hotărârii Finalarte şi alţii, determină o atingere adusă liberei prestări a serviciilor (punctul 37), care poate fi justificată atunci când este necesară pentru a atinge un obiectiv de interes general, cum ar fi protecţia lucrătorilor (punctul 33), şi atunci când sunt utilizate mijloacele adecvate. Reflectarea la aceste două condiţii a determinat Curtea să declare compatibilă cu tratatul o lege precum legea germană, cu condiţia, pe de o parte, ca lucrătorii să nu beneficieze de o protecţie în esenţă comparabilă în temeiul legislaţiei statului membru de stabilire a angajatorului lor, astfel încât aplicarea reglementării naţionale a primului stat membru să constituie un avantaj real care contribuie în mod semnificativ la protecţia socială a acestora şi, pe de altă parte, ca aplicarea acestei reglementări a primului stat membru să fie proporţională cu obiectivul de interes general urmărit (punctul 53 şi dispozitivul).63.Prin urmare, Hotărârea Finalarte şi alţii a impus două condiţii - protecţia unică şi proporţionalitatea - pentru validitatea, în dreptul comunitar, a reglementării în litigiu, condiţii a căror apreciere a fost lăsată la latitudinea instanţei de trimitere. în prezenta cauză, Comisia constată că aceste condiţii nu sunt îndeplinite şi critică restricţiile germane privind scutirea de obligaţia de cotizare.<TI><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Examinarea motivului</TXT></NP></TI>64.Casa de concedii răspunde unei dificultăţi inerente prestării muncii. Potrivit informaţiilor guvernului german, reluate în avizul motivat, există organisme comparabile în Franţa (Caisse nationale de surcompensation du bâtiment et des travaux publics de France), în Austria (Bauarbeiter-Urlaubsund Abfertigungskasse), în Belgia (Office national de sécurité sociale), în Italia (Commissione Nazionale Paritetica per le Casse Edili) şi, într-o anumită măsură, în Ţările de Jos (Stichting Vakantiefonds voor de Bouwnijverheid şi Stichting Vakantiefonds voor de Landbouw)

Aici trebuie inclusă şi Danemarca (Arbejdsmerkedets Feriefond), dar Comisia şi Germania citează exemplul acestei ţări pentru a susţine teze opuse.

.65.Excepţia prevăzută la articolul 1 alineatul 3 din AEntG îşi manifestă întreaga eficacitate în raport cu aceste organisme, întrucât evită posibilitatea ca angajatorul să plătească o cotizaţie dublă şi se dovedeşte echilibrată. Cel puţin în teorie, întrucât, în practică, trebuie să se determine dacă organismele care percep cotizaţiile sunt comparabile cu casa germană; în această privinţă, acordurile bilaterale indicate mai ales în memoriul în apărare pot contribui la această apreciere.66.Totuşi, casele de concedii nu constituie singura soluţie pentru a rezolva dificultatea menţionată; de fapt, în anumite state membre nu există aceste organisme, precum în Regatul Unit, Suedia, Irlanda, Portugalia şi, într-o anumită măsură, Ţările de Jos. Potrivit susţinerilor Comisiei, există situaţii în care protecţia muncitorului nu se bazează pe cotizaţii, ci pe asumarea directă de către patron a obligaţiilor în materie de concedii.67.Prezenta acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor nu constituie cadrul în care să se analizeze remediile posibile şi să se determine care este cel mai avantajos, fapt care depinde de situaţia din fiecare ţară şi de alte elemente de natură diversă, nu întotdeauna juridice (nici în cererea introductivă nu se discută sistemul german). Trebuie să se constate că există mai multe opţiuni

Avocatul general Mischo, în Concluziile prezentate în cauza Finalarte şi alţii, pune în evidenţă diverse alternative, evocând în special cazul angajatorului supus regimului casei de concedii germane, care nu poate să invoce o scutire, potrivit legislaţiei ţării de stabilire, pentru a nu plăti el însuşi zilele de concediu lucrătorilor săi detaşaţi; în astfel de împrejurări, cotizaţiile la casa respectivă s-ar adăuga acestei ultime obligaţii, determinând o puternică restrângere a liberei prestări a serviciilor, chiar un obstacol de netrecut în calea exercitării acesteia (punctul 70).

.68.Sistemul german nu prevede decât una dintre aceste opţiuni, fără a le avea în vedere pe celelalte. Acesta nu prevede nimic în legătură cu protecţia acordată salariaţilor atunci când angajatorul preia, chiar la locul de stabilire, obligaţiile care decurg din concediile plătite, indiferent de locul în care acestea au luat naştere; în această privinţă, nu se poate admite explicaţia dată de reprezentantul german în şedinţă, şi anume că întreprinderile din ţările lipsite de case de concedii sunt scutite de cotizaţie, întrucât din formularea dispoziţiei naţionale rezultă contrariul. Astfel, această reglementare ar părea insuficientă şi nu are importanţă modul în care este aplicată; reglementarea nu ia în considerare decât contribuţia la o casă similară casei naţionale, impunând angajatorului o sarcină suplimentară nejustificată în lipsa unei case asemănătoare în statul membru în care este stabilită întreprinderea prestatoare de servicii, fără a întări drepturile personalului detaşat, protejate deja în ţara de origine

După cum arată avocatul general Mischo în Concluziile prezentate în cauza Finalarte şi alţii, [e]ste posibil [...] ca lucrătorul să beneficieze, în temeiul legislaţiei ţării sale de origine, de avantaje în esenţă identice, fără intervenţia unei case de concedii (punctul 112).

.69.Guvernul german justifică această dispoziţie susţinând că aplicarea articolului 1 alineatul 3 din AEntG este subordonată evaluării prealabile a protecţiei salariaţilor, astfel încât aceasta să nu se aplice decât atunci când se observă o deficienţă, potrivit acordurilor bilaterale care au fost încheiate şi Hotărârii din 20 iulie 2004 a Bundesarbeitsgericht (Tribunalul Federal de Dreptul Muncii).70.Nu suntem de acord cu această justificare. Declaraţia Curţii potrivit căreia protecţia lucrătorilor presupune o primă evaluare pentru a identifica normele mai avantajoase nu împiedică circumstanţierea ulterioară a acestora. Compararea regimurilor privind perioadele maxime de lucru şi de odihnă, durata minimă a concediilor plătite, salariul minim sau măsurile de securitate şi igienă face să se încline balanţa

Totuşi, nu este necesar ca întotdeauna să fie vorba despre statul în care se efectuează prestaţia; considerentul (17) al Directivei 96/71 prevede că protecţia minimă în vigoare în statul gazdă nu trebuie să împiedice aplicarea condiţiilor de muncă şi de încadrare în muncă mai favorabile lucrătorilor.

.71.Teza Republicii Federale Germania presupune că, dacă legislaţia sa oferă unui lucrător comunitar detaşat perspective mai bune în materie de concedii plătite - nu numai în legătură cu durata -, aceasta reglementează întregul sistem al concediilor, astfel încât angajatorul plăteşte cotizaţiile, cu excepţia cazului în care a plătit contribuţii unui organism comparabil, fără a se lua în considerare niciun alt tip de contraprestatie, ceea ce implică riscul unei plăţi duble.72.Cu toate acestea, pe de o parte, prin faptul că se prevede o recunoaştere reciprocă în acordurile bilaterale, se condiţionează conformitatea cu dreptul comunitar a reglementării în cauză de existenţa şi de conţinutul acestor acorduri; referindu-se la organisme, sunt ignorate alte opţiuni, cum ar fi ipoteza în care aceste organisme nu există într-un stat.73.Pe de altă parte, Bundesarbeitsgericht a transpus în domeniul în cauză principiul normei mai favorabile pentru a evita o incompatibilitate pe care, de fapt, o presupune, dat fiind că dispoziţia în cauză nu ar fi impus întotdeauna o interpretarea jurisprudenţială. Este vorba despre ipoteza opusă celei din Hotărârea din 9 decembrie 2003, Comisia/Italia

C-129/00, Rec, p. I-14637.

, în care Curtea a apreciat că dispoziţia naţională era neutră şi a identificat o diferenţă faţă de modul în care aceasta era interpretată şi aplicată de administraţie, precum şi de o parte semnificativă a organelor jurisdicţionale, inclusiv de către Corte suprema di cassazione. în speţă, Comisia critică Republica Federală Germania pentru faptul că reglementarea naţională, privită obiectiv, nu este conformă cu ordinea juridică comunitară, independent de modul în care aceasta este pusă în aplicare. Examinarea literală a normelor invocate este suficientă pentru a dovedi neîndeplinirea obligaţiilor imputată.74.În consecinţă, considerăm că articolul 1 alineatul 3 din AEntG încalcă articolul 49 CE.<TI><NP><NO.P>C —</NO.P><TXT>Al doilea motiv: obligaţia de a traduce documente</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Context</TXT></NP></TI>75.De la articolul 2 alineatul 3 din AEntG reiese că, atunci când lucrătorii sunt detaşaţi în Gemania, anumite documente, cum ar fi contractul de muncă, fişele de salariu, precum şi documentele justificative pentru programul de lucru şi plata remuneraţiilor, trebuie să fie traduse în limba acestei ţări.76.Comisia reafirmă că o astfel de obligaţie constituie o restricţie nejustificată privind libera prestare a serviciilor, întrucât, dacă, în temeiul Hotărârii Arblade şi alţii, obligaţia de a păstra documentele în statul membru gazdă nu poate fi justificată de funcţia de control care revine autorităţilor, cu atât mai puţin poate fi justificată obligaţia de a le traduce. în plus, Comisia califică dispoziţia naţională drept excesivă şi disproporţionată, dat fiind că această cooperare prevăzută la articolul 4 din Directiva 96/71 lipseşte traducerea de orice interes.77.în opinia Republicii Federale Germania şi a Republicii Franceze, această restricţie este licită, întrucât permite o verificare a respectării legislaţiei muncii care asigură protecţia salariaţilor. Hotărârea invocată de Comisie nu trebuie să fie scoasă din context, având în vedere domeniul de aplicare restrâns al măsurii controversate în speţă; într-adevăr, din cauza numărului redus de documente vizate, a dimensiunii reduse şi a caracterului repetitiv ale acestora, măsura se dovedeşte proporţională, întrucât nu creează sarcini administrative sau financiare mari. Mai mult, sistemul de colaborare instituit prin Directiva 96/71 coexistă cu ordinea naţională, întrucât autorităţile statelor membre nu posedă documentele şi nu le pot preda autorităţilor germane.<TI><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Examinarea motivului</TXT></NP></TI>78.Din cele ce precedă rezultă că părţile sunt de acord că traducerea evocată constituie o restricţie privind libera prestare a serviciilor, însă au opinii diferite în ceea ce priveşte compatibilitatea cu dreptul comunitar a acestei restricţii. Această polemică determină necesitatea de a studia Hotărârea Arblade şi alţii (a), precum şi mijloacele de asistenţă reciprocă create prin Directiva 96/71 (b), pentru a propune o soluţie având ca scop protecţia lucrătorilor (c).<TI><NP><NO.P>a)</NO.P><TXT>Hotărârea Arblade şi alţii</TXT></NP></TI>79.Această hotărâre a răspuns unor întrebări preliminare adresate de Tribunal correctionnel (Tribunalul Penal de Primă Instanţă) din Huy (Belgia) cu privire la modalităţile de păstrare şi de conservare a documentelor prevăzute de legislaţia socială (punctele 71-79). Printre aspectele abordate figura obligaţia angajatorilor stabiliţi în alte state membre de a ţine la dispoziţia autorităţilor statului gazdă anumite documente, pe şantier sau într-un loc accesibil şi clar identificat de pe teritoriul statului gazdă. Curtea a considerat că această obligaţie era justificată (punctul 74) şi că, în ceea ce priveşte proporţionalitatea, era de competenţa instanţei naţionale să desemneze documentele care trebuiau să facă obiectul unei astfel de obligaţii (punctul 75).80.Curtea a analizat de asemenea necesitatea de a asigura disponibilitatea documentelor şi de a le păstra timp de cinci ani la domiciliul unei persoane fizice în statul membru gazdă. Potrivit sugestiei pe care am formulat-o la punctul 86 din concluziile pe care le-am prezentat în această cauză, Curtea a considerat că astfel de cerinţe nu pot fi justificate (punctele 77 şi 78) şi a adăugat că sistemul organizat de cooperare sau de schimb de informaţii între statele membre prevăzut la articolul 4 din Directiva 96/71 va face în curând superfluă păstrarea documentelor în statul membru gazdă după ce angajatorul a încetat să angajeze lucrători în acest stat (punctul 79).<TI><NP><NO.P>b)</NO.P><TXT>Cooperarea în temeiul Directivei 96/71</TXT></NP></TI>81.înainte de toate, trebuie amintit că Directiva 96/71 nu constituie un criteriu de examinare, în prezenta cauză, a încălcării articolului 49 CE; aceasta priveşte numai verificarea condiţiilor care justifică limitarea liberei prestări a serviciilor prin obligaţia de a traduce în germană anumite documente de lucru.82.Articolul 4 indică două direcţii de cooperare în domeniul informării, anunţate la considerentele (23) (între statele membre) şi (24) (între statele membre şi Comisie). Din cuprinsul articolului respectiv rezultă că această colaborare:

are ca obiect punerea în aplicare a directivei;

are loc între administraţiile publice care au competenţă în supravegherea muncii;

constă în furnizarea de informaţii cu privire la punerea la dispoziţie a lucrătorilor pe plan transnaţional şi la condiţiile de muncă şi de încadrare în muncă menţionate la articolul 3;

se efectuează prin intermediul birourilor de legătură sau a organismelor competente pe care statele şi le comunică reciproc.

<TI><NP><NO.P>c)</NO.P><TXT>Soluţia propusă</TXT></NP></TI>83.Hotărârea Arblade şi alţii examinase păstrarea documentelor, în timp ce, în prezenta cauză, accentul se pune pe limba în care sunt redactate acestea. Această nuanţă împiedică extrapolarea poziţiei adoptate în hotărârea menţionată, care nu ţinea seama de limbă.84.Pornind de la această premisă, pare evident că dacă un document nu există în germană, inspectorii întâmpină mai multe dificultăţi în exercitarea atribuţiilor, întrucât, după cum a arătat în cadrul şedinţei reprezentantul guvernului german, aceştia nu beneficiază de acces direct la informaţie. Redactarea documentului în limba ţării în care este furnizat serviciul facilitează controalele şi contribuie la protecţia lucrătorilor

Pentru Comisie, în Comunicarea privind punerea în aplicare a Directivei 96/71, citată la începutul prezentelor concluzii, printre dificultăţile ridicate de controlul situaţiilor de detaşare figurează în primul rând obstacolul lingvistic (p. 15).

. Prin urmare, regula traducerii este justificată.85.Mai mult, aceasta este proporţională şi adecvată, întrucât inconvenientele care rezultă din atribuirea traducerii statului sunt mai mari decât cele rezultate din atribuirea traducerii patronului. într-adevăr, în primul caz, administraţia naţională trebuie să prevadă mijloace pentru a face faţă detaşărilor din oricare alt stat membru, ceea ce poate determina întârzieri prejudiciabile pentru drepturile lucrătorilor

Nu trebuie uitată natura temporară a detaşării; se poate întâmpla ca, atunci când este descoperită încălcarea unui drept şi când autorităţile doresc să reacţioneze, muncitorul să se fi întors în ţara sa de origine.

 şi pentru activităţile de inspecţie, care ar depinde de cunoştinţele lingvistice ale funcţionarilor. în al doilea caz, traducerea nu ar implica o sarcină disproporţionată, în măsura în care aceasta ar privi trei documente, foarte repetitive, care, în mod normal, au dimensiuni echivalente în toate limbile, utilizează formule tip şi nu sunt prea lungi

Directiva 91/533/CEE a Consiliului din 14 octombrie 1991 privind obligaţia angajatorului de a informa lucrătorii asupra condiţiilor aplicabile contractului sau raportului de muncă (JO L 288, p. 32, Ediţie specială, 05/vol. 2, p. 174) stabileşte un conţinut minim la articolul 2.

; după cum a subliniat reprezentantul german în şedinţă, este suficientă o traducere neoficială.86.Fără îndoială, există alte opţiuni, cum ar fi elaborarea de documente multilingve

Punctul 24 din memoriul în apărare şi punctul 25 din observaţiile guvernului francez susţin o propunere în acest sens. Asociaţiile de angajatori pot opta pentru modele europene uniforme.

. Totuşi, până în prezent, nu a fost adoptat niciun instrument normativ în acest sens

Ca răspuns la o întrebare pe care i-am adresat-o în cadrul şedinţei, agentul Comisiei a declarat că nu avea cunoştinţă de existenţa unor iniţiative de această natură, dar guvernul german a semnalat existenţa unui grup de studiu mixt compus din Comisie şi din statele membre, dar care nu ajunsese la un acord la momentul respectiv.

. în temeiul celor afirmate la punctul precedent, această lacună nu poate fi suplinită prin impunerea obligaţiei de traducere în sarcina statului care primeşte lucrătorii.87.Mai mult, mecanismele de colaborare din Directiva 96/71 se dovedesc insuficiente pentru a se substitui obligaţiei de traducere cu aceeaşi garanţie de eficacitate

Comunicarea Comisiei intitulată Orientări privind detaşarea lucrătorilor efectuată în cadrul unei prestări de servicii din 4 aprilie 2006 [COM(2006) 159 final] recunoaşte implicit urgenţa ameliorării prin consacrarea punctului 3 [c]ooperă-rii în materie de informare.

. Scopul acestora şi persoanele responsabile sunt diferite, compatibile, dar nu se exclud reciproc. Susţinem ideea Republicii Federale Germania şi a Republicii Franceze potrivit căreia autorităţile statelor membre în materia muncii nu sunt în măsură să transmită documentele cu traducerea aferentă, întrucât nu se aria in posesia acestora

Situaţia se regăseşte în Germania, după cum a admis reprezentantul acesteia în cadrul şedinţei. In această ipoteză, autorităţile trebuie să solicite acest document întreprinderii pentru a-l obţine.

.88.Pe de altă parte, nu suntem de acord cu Comisia atunci când aceasta contestă caracterul general al obligaţiei de traducere, a cărei utilitate nu o admite decât în cazuri concrete, întrucât, prin faptul că nu se furnizează documente în limba ţării gazdă, a) se elimină în practică controalele preventive şi prin surprindere; b) se generează o mai mare insecuritate juridică pentru angajator şi c) se ocazionează întârzieri în protecţia drepturilor lucrătorilor.89.Pe scurt, articolul 2 alineatul 3 din AEntG este conform cu articolul 49 CE.<TI><NP><NO.P>D —</NO.P><TXT>Al treilea motiv: obligaţia de a indica postul ocupat</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Context</TXT></NP></TI>90.Articolul 3 alineatul 2 din AEntG impune întreprinderilor străine cu încadrare în muncă temporară obligaţia de a întocmi o declaraţie privind personalul detaşat înainte de a începe un şantier şi de a notifica schimbările locurilor de muncă, deşi această obligaţie poate fi transferată, prin intermediul unui acord, întreprinderii care primeşte salariatul91.Comisia subliniază că întreprinderile cu încadrare în muncă temporară germane sunt scutite de astfel de notificări şi că, prin urmare, prestarea transnaţională a serviciilor se dovedeşte mai dificilă. Aceasta susţine că nimic nu justifică diferenţa de tratament, care nu este eliminată nici de posibilitatea de a transfera întreprinderii utilizatoare obligaţia de a declara schimbarea locului de muncă.92.Guvernul german susţine că norma este compatibilă cu Directiva 96/71, care permite să se adopte dispoziţii particulare pentru întreprinderile cu încadrare în muncă temporară, şi cu articolul 49 CE, considerând că eficacitatea controalelor este favorizată şi protecţia lucrătorilor este ameliorată, fără a se determina un cost excesiv. Acesta menţionează de asemenea o reformă legislativă în curs care urmăreşte ca sarcina să fie întotdeauna suportată de angajatorul muncitorului.<TI><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Examinarea motivului</TXT></NP></TI>93.în pofida celor afirmate de agentul german în şedinţă, discuţia nu priveşte obligaţia de a notifica posturile ocupate, ci persoana care este responsabilă; or, articolul 3 alineatul 2 din AEntG se aplică numai prestatorilor comunitari de servicii care nu sunt stabiliţi în Germania, ceea ce produce o inegalitate în raport cu cei care se află în această ţară.94.Curtea a afirmat în mai multe rânduri că o reglementare care acordă societăţilor prestatoare de servicii cu sediul în alt stat membru un tratament mai puţin favorabil decât cel acordat celor situate pe teritoriul naţional, provocând astfel o discriminare întemeiată pe stabilirea prestatorului sau pe originea activităţii, nu este compatibilă cu tratatul decât dacă se încadrează într-o excepţie formulată expres în textul acestuia, cum este cea menţionată la articolul 46 alineatul (1) CE

Hotărârea din 18 iunie 1991, ERT (C-260/89, Rec, p. I-2925, punctul 24), Hotărârea din 25 iulie 1991, Collectieve Antennevoorziening Gouda şi alţii (C-288/89, Rec, p. I-4007, punctul 11), şi Hotărârea Comisia/Ţările de Jos (C-353/89, Rec, p. I-4069, punctul 15), Hotărârea din 16 decembrie 1992, Comisia/Belgia (C-211/91, Rec, p. I-6757, punctele 10 şi 11), Hotărârea din 4 mai 1993, Fedicine (C-17/92, Rec., p. I-2239, punctul 16), Hotărârea din 14 noiembrie 1995, Svensson şi Gustavsson (C-484/93, Rec, p. I-3955, punctul 15), şi Hotărârea din 21 martie 2002, Cura Anlagen (C-451/99, Rec, p. I-3193, punctul 31).

.95.Prin urmare, restricţiile nu pot fi justificate decât prin motive de ordine publică, de sănătate publică şi de siguranţă publică, iar nu prin motive de interes general, de origine jurisprudenţială, precum protecţia lucrătorilor, destinate să legitimeze măsuri aplicabile în mod nediferenţiat

Hotărârea din 21 octombrie 1999, Zenatti (C-67/98, Rec, p. I-7289, punctul 29), şi Hotărârile citate anterior Kraus, punctul 32, Gebhard, punctul 37, si Cura Anlagen, punctul 32.

.96.împrejurările invocate de guvernul german pentru a menţine diferenţele de tratament nu ţin nici de ordinea publică, nici de sănătate, nici de siguranţă publică. Rămâne adevărat ceea ce am arătat deja în Concluziile prezentate în cauza Arblade şi alţii, şi anume că o bună parte din normele care constituie dreptul social în statele membre au caracterul normelor de ordine publică, fiind aplicabile oricărei persoane care se găseşte pe teritoriul statului membru în cauză (punctul 85), însă reglementarea în cauză nu intră în această categorie. Noţiunea ordine publică în contextul comunitar în special, ca justificare a unei excepţii de la libera prestare a serviciilor, trebuie să fie interpretată restrictiv

Hotărârea din 4 decembrie 1974, Van Duyn (41/74, Rec, p. 1337, punctul 18), Hotărârea din 27 octombrie 1977, Bouchereau (30/77, Rec, p. 1999, punctul 33), Hotărârea din 19 ianuarie 1999, Calfa (C-348/96, Rec, p. I-11, punctul 23), Hotărârea din 29 aprilie 2004, Orfanopoulos si Oliveri (C-482/01 şi C-493/01, Rec, p. I-5257, punctele 64 şi 65), şi Hotărârea din 14 octombrie 2004, Omega (C-36/02, Rec, p. I-9609, punctul 30).

; aceasta trebuie să fie invocată în cazul unei ameninţări reale şi grave care compromite un interes fundamental al societăţii

Hotărârea din 28 octombrie 1975, Rutili (36/75, Rec, p. 1219, punctul 28), Hotărârea din 18 mai 1982, Adoui şi Cornuaille (115/81 şi 116/81, Rec, p. 1665, punctul 8), Hotărârea din 14 martie 2000, Église de Scientologie (C-54/99, Rec, p. I-1335, punctul 17), Hotărârea Bouchereau, punctul 35, şi Hotărârea Omega, punctul 30, citate anterior.

, situaţie care nu se regăseşte în speţă.97.în sfârşit, nici facultatea de a transfera răspunderea în cauză întreprinderii care angajează lucrătorul în Germania nu justifică inegalitatea, dat fiind că este numai o simplă posibilitate. Dacă obligaţia de a notifica ar reveni acestei întreprinderi, limitarea, care, de altfel, nu este foarte oportună, ar dispărea, întrucât, după cum recunoaşte guvernul german, angajatorul dispune de informaţii mai recente şi mai precise cu privire la repartizare

Punctul 38 din memoriul în replică.

. între timp, constatăm încălcarea articolului 49 CE, întrucât neîndeplinirea obligaţiilor se constituie în funcţie de situaţia din statul membru la expirarea termenului stabilit în avizul motivat, fără ca schimbările ulterioare să fie luate în considerare de către Curte

Hotărârea din 27 noiembrie 1990, Comisia/Grecia (C-200/88, Rec, p. I-4299, punctul 13), Hotărârea din 2 mai 1996, Comisia/Belgia (C-133/94, Rec, p. I-2323, punctul 17), Hotărârea din 30 ianuarie 2002, Comisia/Grecia (C-103/00, Rec, p. I-1147, punctul 23), Hotărârea din 16 ianuarie 2003, Comisia/Regatul Unit (C-63/02, Rec, p. I-821, punctul 11), şi Hotărârea din 13 martie 2003, Comisia/Spania (C-333/01, Rec, p. I-2623, punctul 8).

.<TI><NP><NO.P>VII —</NO.P><TXT>Corolar</TXT></NP></TI>98.Deducem din cele ce precedă că trebuie respinse excepţiile de inadmisibilitate a acţiunii formulate de guvernul german; referitor la motivele privind neîndeplinirea obligaţiilor, articolul 1 alineatul 3 şi articolul 3 alineatul 2 din AEntG încalcă articolul 49 CE, dar articolul 2 alineatul 3 din legea germană este conform cu acest articol din tratat.<TI><NP><NO.P>VIII —</NO.P><TXT>Cheltuielile de judecată</TXT></NP></TI>99.Articolul 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curţii prevede că partea care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. în temeiul articolului 69 alineatul (3) din acelaşi text, în cazul în care părţile cad în pretenţii cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, hotărârea poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.100.întrucât atât Comisia, cât şi Republica Federală Germania au solicitat obligarea celeilalte părţi la plata cheltuielilor de judecată şi întrucât propunem admiterea a două dintre cele trei motive ale acţiunii, se impune obligarea Republicii Federale Germania la plata a două treimi din cheltuielile de judecată ale Comisiei, care, la rândul său, trebuie să plătească o treime din cheltuielile de judecată ale Republicii Federale Germania.101.Potrivit articolului 69 alineatul (4) primul paragraf din Regulamentul de procedură, statul membru care intervine în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.<TI><NP><NO.P>IX —</NO.P><TXT>Concluzie</TXT></NP></TI>102.în temeiul consideraţiilor precedente, propunem Curţii:

1)constatarea că Republica Federală Germania nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 49 CE, prin faptul că a impus întreprinderilor situate în alt stat membru care, în cadrul unei prestări de servicii, detaşează salariaţi pe teritoriul german, obligaţia de a cotiza la casa de concedii germană, chiar dacă lucrătorii beneficiază de o protecţie comparabilă în temeiul legislaţiei statului în care este stabilit angajatorul, şi prin faptul că a impus întreprinderilor cu încadrare în muncă temporară situate într-un alt stat membru obligaţia de a notifica fiecare punere la dispoziţie a unui lucrător unei întreprinderi care îl angajează în Germania, precum şi fiecare post care îi este încredinţat;2)respingerea acţiunii cu privire la restul motivelor;3)obligarea Republicii Federale Germania la plata a două treimi din cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Comunităţilor Europene;4)obligarea Comisiei la plata unei treimi din cheltuielile de judecată efectuate de Republica Federală Germania;5)obligarea Republicii Franceze la suportarea propriilor cheltuieli de judecată.