Articolul 1 din Directiva 2000/43 (intitulat „Scopul”) prevede că scopul acesteia este de a stabili un cadru pentru combaterea discriminării pe baza rasei sau originii etnice, în vederea punerii în aplicare în statele membre a principiului egalității de tratament.

Articolul 2 din Directiva 2000/43 (intitulat „Conceptul de discriminare”) prevede: „(1)În sensul prezentei directive, principiul egalității de tratament înseamnă că nu se face o discriminare directă sau indirectă pe baza rasei sau originii etnice. (2)În sensul alineatului (1):

(a)se consideră că are loc o discriminare directă atunci când o persoană este tratată mai puțin favorabil decât a fost sau ar fi o altă persoană, într‑o situație comparabilă, pe baza rasei sau originii etnice;

(b)se consideră că are loc o discriminare indirectă atunci când o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră pune o persoană, de o anumită rasă sau origine etnică, într‑o situație specială dezavantajoasă, în comparație cu alte persoane, în afară de cazul în care acea dispoziție, criteriu sau practică se justifică obiectiv, printr‑un scop legitim și dacă mijloacele de atingere a acelui scop sunt corespunzătoare și necesare.”

Potrivit articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2000/43 (intitulat „Domeniul de aplicare”), această directivă nu se referă la diferența de tratament bazată pe cetățenie și nu aduce atingere dispozițiilor și condițiilor legate de intrarea și de rezidența cetățenilor din terțe țări și a persoanelor apatride pe teritoriul statelor membre și nici vreunui tratament care izvorăște din statutul legal al cetățenilor din terțe țări și al persoanelor apatride.

Potrivit articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2000/43 (intitulat „Sarcina probei”), statele membre iau măsurile care sunt necesare, în conformitate cu sistemele lor judiciare, pentru ca, atunci când o persoană care se consideră nedreptățită prin nerespectarea principiului egalității de tratament prezintă, în fața unei instanțe judecătorești sau a altei autorități competente, fapte pe baza cărora se poate prezuma că a avut loc o discriminare directă sau indirectă, pârâtul să fie obligat să dovedească faptul că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament.

Capitolul I din Directiva 2005/60 (intitulat „Obiect, domeniu de aplicare și definiții”) conține articolele 1-5. Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2005/60 prevede că statele membre se asigură că spălarea banilor și finanțarea terorismului sunt interzise. Potrivit articolului 2 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2005/60, această directivă se aplică instituțiilor de credit, astfel cum sunt definite la articolul 3 alineatul (1). Potrivit articolului 5 din Directiva 2005/60, statele membre pot adopta sau menține în vigoare dispoziții mai stricte în domeniul reglementat de această directivă, pentru a preveni fenomenul spălării banilor și finanțarea terorismului.

Capitolul II din Directiva 2005/60 (intitulat „Precauția privind clientela”) conține articolele 6-19. În timp ce secțiunea 1 din acest capitol (intitulată „Dispoziții generale”) conține, la articolele 6-10, norme de bază privind măsurile de precauție privind clientela, secțiunea 2 (intitulată „Precauția simplificată privind clientela”) prevede norme care permit aplicarea unor proceduri simplificate cu privire la precauția privind clientela în anumite situații specificate.

Articolul 13 din Directiva 2005/60 (unica prevedere a capitolului II secțiunea 3 din această directivă, intitulată „Precauția sporită privind clientela”) prevede: „(1)Statele membre solicită instituțiilor și persoanelor reglementate de prezenta directivă să aplice, în funcție de risc, măsuri de precauție sporită privind clientela, pe lângă măsurile prevăzute la articolele 7 și 8 și la articolul 9 alineatul (6), în situațiile care, prin natura lor, pot prezenta un risc mai mare de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului și cel puțin în situațiile prevăzute la alineatele (2), (3), (4) și în alte situații prezentând un risc ridicat de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului, care îndeplinesc criteriile tehnice stabilite în conformitate cu articolul 40 alineatul (1) litera (c). (2)În cazul în care clientul nu este prezent fizic în scopul identificării, statele membre solicită respectivelor instituții și persoane să adopte măsuri specifice și adecvate pentru a compensa riscul ridicat, de exemplu prin aplicarea uneia sau mai multora dintre următoarele măsuri:

(a)măsuri care să garanteze că identitatea clientului este stabilită prin documente, date sau informații suplimentare;

(b)măsuri suplimentare de verificare și certificare a documentelor furnizate sau care solicită o certificare de confirmare din partea unei instituții de credit sau instituții financiare supuse prezentei directive;

(c)măsuri care să garanteze că prima plată a operațiunilor se efectuează prin intermediul unui cont deschis în numele clientului la o instituție de credit.

[…]

(4)În ceea ce privește tranzacțiile sau relațiile de afaceri cu persoanele expuse politic, rezidente în alt stat membru sau într‑o țară terță, statele membre solicită instituțiilor și persoanelor reglementate de prezenta directivă:

(a)să dispună de proceduri corespunzătoare, în funcție de risc, pentru a stabili dacă un client este o persoană expusă politic;

(b)să obțină aprobarea conducerii superioare pentru stabilirea unor relații de afaceri cu astfel de clienți;

(c)să adopte măsuri adecvate pentru a stabili sursa patrimoniului și sursa fondurilor implicate în relația de afaceri sau în tranzacție;

(d)să efectueze o monitorizare sporită permanentă a relației de afaceri.

[…]

(6)Statele membre se asigură că instituțiile și persoanele reglementate de prezenta directivă acordă o atenție specială oricărei amenințări de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului care poate apărea din produse sau tranzacții care ar putea favoriza anonimatul și adoptă măsuri, după caz, pentru a preveni folosirea acestora în scopul spălării banilor sau al finanțării terorismului.”

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2000/43, principiul egalității de tratament înseamnă că nu se face o discriminare directă sau indirectă pe baza „rasei sau a originii etnice”. Este vorba despre două criterii pe baza cărora directiva menționată califică drept ilegală tratarea persoanelor în mod diferit.

Este necesar, de la început, pentru a preveni și combate orice formă de rasism, să definim mai întâi noțiunea „rasă” în sine. Acest exercițiu a devenit însă tot mai inacceptabil în societățile moderne 8 Din considerentul (6) al Directivei 2000/43 reiese că Uniunea Europeană respinge teoriile care încearcă să stabilească existența unor rase umane separate și că folosirea termenului „rasă” în directiva menționată nu implică acceptarea unor asemenea teorii. . Prin urmare, pe măsura trecerii timpului, interdicția discriminării pe baza originii rasiale și‑a cedat probabil preeminența în favoarea noțiunii mai subtile și mai puțin tangibile de discriminare pe baza originii etnice, care, după cum se menționează la punctul 35 de mai jos, este o formă de discriminare rasială.

Directiva 2000/43 nu definește noțiunea „origine etnică” și, prin urmare, nu răspunde la întrebarea dacă există o legătură între cele două criterii menționate la punctul 30 de mai sus și locul de naștere al unei persoane 9 Expunerea de motive conținută în Propunerea Comisiei din 25 noiembrie 1999 de directivă a Consiliului de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, [COM(1999) 566 final] nu este de ajutor în această privință. .

Acest lucru nu este deloc surprinzător. Identificarea criteriilor care definesc esența originii etnice și descrierea a ceea ce o face să difere de alte origini etnice poate reprezenta o provocare prea mare pentru o singură persoană. După cum a arătat Comisia în cursul ședinței, ce face, de exemplu, ca o persoană să fie de „origine etnică daneză” și prin ce diferă din punct de vedere etnic o astfel de persoană de altele, precum o persoană de origine etnică „suedeză” sau „norvegiană” – în măsura în care acele origini etnice există? Nu ne revine nouă sarcina de încerca să răspundem la această întrebare dificilă.

Cu toate acestea, confruntată cu tăcerea legii, Curtea a avut ocazia, pe care nu a evitat‑o, de a oferi o interpretare oficială. În Hotărârea CHEZ Razpredelenie Bulgaria, Curtea a statuat că noțiunea „origine etnică” sau apartenență etnică „își are originea în ideea că grupurile sociale se disting în special printr‑o comunitate de cetățeni, de credință religioasă, de limbă, de origine culturală și tradițională și de mediu de viață” 10 Hotărârea din 16 iulie 2015, CHEZ Razpredelenie Bulgaria, (C‑83/14, EU:C:2015:480, punctul 46). .

În formularea acestei definiții, Curtea a urmat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a arătat că „apartenența etnică și rasa sunt noțiuni înrudite […] Apartenența etnică își are originea în ideea că grupurile sociale se disting în special printr‑o comunitate de cetățeni, de credință religioasă, de limbă, de origine culturală și tradițională și de mediu de viață. Discriminarea pe baza originii etnice a unei persoane este o formă de discriminare rasială” 11 A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Sejdić și Finci împotriva Bosniei‑Herțegovina din 22 decembrie 2009 (CE:ECHR:2009:1222JUD002799606, § 43). În Hotărârea Timishev împotriva Rusiei din 13 decembrie 2005, (CE:ECHR:2005:1213JUD005576200, § 55), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a inclus de asemenea „afilierea tribală” ca indicator al apartenenței etnice a unui grup social. .

Indicatorii privind „originea etnică”, astfel cum sunt menționați la punctele 34 și 35 de mai sus, nu se referă la locul de naștere al unei persoane. Cu toate acestea, prin folosirea termenului „în special” se indică faptul că factorii menționați nu au caracter exhaustiv. Așadar, nu se poate exclude faptul că locul de naștere al unei persoane ar putea constitui un astfel de factor sau, cel puțin, că ar putea fi un factor determinant.

Subliniem însă că, în speța supusă examinării, locul de naștere al reclamantului este singurul criteriu care a determinat Consiliul pentru egalitatea de tratament și, ulterior, Retten i Viborg (Tribunalul Districtual, Viborg) să constate că practica în litigiu constituie o discriminare pe baza originii etnice, fie ea directă sau indirectă. Un astfel de raționament presupune că locul de naștere al unei persoane condiționează originea etnică a acesteia în sensul Directivei 2000/43.

Cu toate acestea, ideea menționată nu își găsește un punct de sprijin în Directiva 2000/43.

Discriminarea pe baza locului de naștere este un criteriu de sine stătător de discriminare, distinct de alte criterii de discriminare, precum originea etnică sau cetățenia. Aceste criterii nu trebuie confundate. Directiva 2000/43 nu asigură protecția împotriva situațiilor de discriminare care nu se bazează pe caracteristicile personale enumerate în aceasta 12 A se vedea Hotărârea din 7 iulie 2011, Agafiței și alții, C‑310/10, EU:C:2011:467, punctul 32, cu privire la discriminarea pe baza categoriei socioprofesionale din care face parte o persoană. În plus, Directiva 2000/43 nu se aplică situațiilor care nu intră în domeniul său de aplicare ratione materiae. A se vedea Hotărârea din 12 mai 2011, Runevič-Vardyn și Wardyn, C‑391/09, EU:C:2011:291, punctul 47, cu privire la o reglementare națională privind transcrierea numelor de familie și a prenumelor în actele de stare civilă. .

De exemplu, potrivit articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2000/43, protecția conferită de această directivă, care se aplică atât sectorului privat, cât și celui public într‑o serie vastă de domenii enumerate la articolul 3 alineatul (1) din aceeași directivă, nu se extinde la diferența de tratament bazată pe cetățenie 13 Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj, C‑571/10, EU:C:2012:233, punctul 49. Astfel, considerentul (13) al Directivei 2000/43 prevede că „orice discriminare directă sau indirectă, bazată pe rasă sau origine etnică, în domeniile care fac obiectul prezentei directive, trebuie interzisă în întreaga [Uniune]. Această interdicție a discriminării trebuie să se aplice și resortisanților unor terțe țări, dar nu acoperă diferențele de tratament bazate pe cetățenie și nu aduce atingere dispozițiilor care reglementează intrarea și șederea resortisanților din terțe țări și accesul la forța de muncă și ocupație”. . Acest aspect este conform cu ideea că a avea o anumită cetățenie nu spune prea multe despre originea etnică a unei persoane. După cum se arată în jurisprudența menționată la punctele 34 și 35 de mai sus, „comunitatea de naționalitate” – adică „naționalitate” în sensul etnic al cuvântului 14 În termeni lingvistici, noțiunea „cetățenie”, adică statutul unei persoane recunoscute în temeiul uzanțelor sau al legii ca fiind supusă unui stat suveran sau unei uniuni de state suverane, nu are aceeași conotație ca noțiunea „naționalitate”.  – nu este decât un simplu factor care permite să distingă o anumită origine etnică.

În opinia noastră, aceeași logică se aplică problemei dacă discriminarea pe baza locului de naștere al unei persoane constituie o discriminare pe baza originii etnice. Locul de naștere este doar un factor specific care permite să se tragă concluzia că o persoană ar putea face parte dintr‑un anumit grup etnic, însă el nu este în niciun fel decisiv în această privință. De exemplu, care este originea etnică a persoanelor adoptate din țări terțe și aduse în statele Uniunii sau în statele AELS? Nu există un răspuns general valabil. În plus, dacă un grup social poate fi considerat o comunitate etnică distinctă mai ales ca urmare a credinței religioase, a obiceiurilor și a modului de viață 15 În anumite sisteme juridice, acesta pare să fie cazul, inter alia, pentru evrei sau pentru comunitatea Sikh. A se vedea Bell, M., Racism and Equality in the European Union, Oxford Studies in European Law, Oxford, 2008, p. 16 , ce spune locul de naștere al unei persoane care face parte dintr‑o astfel de comunitate despre apartenența etnică a acelei persoane?

Trebuie să subliniem de asemenea că însăși noțiunea „locul de naștere” este ambiguă. În speță, această noțiune, astfel cum este folosită în permisul de conducere al reclamantului, a fost echivalată cu țara în care acesta s‑a născut – diferită de cea a partenerei sale. Utilizarea la nivel național a criteriului „locului de naștere” permite mai degrabă prezumția că persoana în cauză face parte dintr‑o „naționalitate comună”, care este una dintre caracteristicile care indică originea etnică potrivit jurisprudenței menționate la punctele 34 și 35 de mai sus. Cu toate acestea, nu există niciun temei legal pentru ideea că, pentru fiecare stat suveran, există o singură origine etnică corespunzătoare.

În sfârșit, este adevărat că, după cum a arătat Regatul Danemarcei, articolul 21 din Carta drepturilor fundamentale interzice nu numai discriminarea pe baza rasei sau originii etnice, ci și discriminarea pe baza nașterii. Cu toate acestea, faptul că aceste criterii sunt enumerate separat nu face decât să susțină ideea că noțiunea „origine etnică” și noțiunea „naștere” sunt distincte.

Aceste considerații ne conduc la concluzia că, după cum recunoaște Regatul Danemarcei, criteriile originii etnice și locului de naștere nu sunt în mod automat și necesar legate. Locul de naștere al unei persoane poate fi un factor relevant atunci când se analizează dacă acea persoană face parte dintr‑un grup etnic. Cu toate acestea, discriminarea pe baza origini etnice nu poate fi stabilită exclusiv prin referire la locul de naștere al unei persoane.

Pentru a constata o discriminare directă în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/43 este necesar ca originea etnică să fi determinat decizia de a aplica tratamentul menționat sau, cu alte cuvinte, este necesar să se dovedească faptul că tratamentul în cauză a fost instituit și/sau menținut din motive legate de originea etnică 16 Hotărârea din 16 iulie 2015, CHEZ Razpredelenie Bulgaria, (C‑83/14, EU:C:2015:480, punctele 76, 91 și 95). Pentru o critică a cerinței intenției, a se vedea Cahn, C., „Court of Justice of the EU Rules Collective and Inaccessible Electrical Metres Discriminate against Roma: CHEZ Razpredelenie Bulgaria AD v. Komisia za zashita ot diskiminatsia (C‑83/14)”, European Journal of Migration and Law, vol. 18, issue No 1, Koninklijke Brill NV, Leiden, 2016, p. 123 și 124. .

Pentru a‑și justifica concluzia privind existența unei discriminări directe, Retten i Viborg (Tribunalul Districtual, Viborg) a arătat, în primul rând, că majoritatea persoanelor care solicită Jyske Finans un împrumut sau o finanțare au reședința în Danemarca și sunt etnici danezi și, în al doilea rând, că practica în litigiu presupune, prin urmare, că persoanele născute în țări terțe sunt tratate mai puțin favorabil decât persoanele născute în Danemarca. Acesta a considerat, în continuare, că o astfel de diferență de tratament nu se bazează pe cetățenia solicitanților respectivi, „ci pe originea geografică a acestora și, prin urmare, pe originea lor etnică” (sublinierea noastră).

Această logică este eronată din mai multe motive.

În primul rând, după cum am arătat la punctul 44 de mai sus, o diferență de tratament pe motiv de origine etnică nu este o consecință automată a unei diferențe de tratament bazate pe originea geografică sau pe locul de naștere.

În al doilea rând, afirmația că majoritatea persoanelor născute în afara Danemarcei nu sunt „etnici danezi” – în cazul în care există o astfel de origine etnică – nu este suficientă pentru a stabili o situație de discriminare directă. Eventual, aceasta indică mai degrabă prezența unei discriminări indirecte.

În ultimul rând, este incorect să se limiteze comparația care trebuie efectuată la situația persoanelor născute în Danemarca, pe de o parte, în raport cu cea a persoanelor născute într‑o țară terță, pe de altă parte. Practica în litigiu pur și simplu nu se limitează la aceasta. Mai degrabă, criteriul adecvat în ceea ce privește discriminarea în sensul Directivei 2000/43 impune să se evalueze dacă practica în litigiu presupune o diferență de tratament pe motiv de origine etnică între, pe de o parte, o persoană născută într‑un stat membru al Uniunii sau al AELS și, pe de altă parte, o persoană născută într‑o țară terță.

Or, decizia de trimitere nu evocă nicio dovadă care să arate că practica în litigiu a fost creată din motive legate de originea etnică specifică a solicitanților de împrumut.

Cu toate acestea, în special în ședință, Regatul Danemarcei a susținut că practica în litigiu ar putea fi percepută ca fiind discriminatorie în mod direct, întrucât efectul său practic este, în general, să dea naștere unor suspiciuni în privința cetățenilor danezi născuți în țări terțe, care, în opinia acestui stat membru, nu sunt, în general, de „origine etnică daneză”.

În această privință, în primul rând, este nerelevant în sensul Directivei 2000/43 faptul că practica în litigiu îi tratează pe cetățenii danezi născuți în țări terțe mai puțin favorabil decât pe cetățenii danezi născuți în Uniune sau în statele AELS. Nici cetățenia și nici locul de naștere al acestora nu este o caracteristică personală protejată în temeiul acestei directive.

În al doilea rând, această argumentație se bazează pe iluzia că locul de naștere, cetățenia și apartenența etnică merg mână în mână. Pentru motivul arătat la punctul 3 de mai sus, aceasta trebuie respinsă.

În ultimul rând, efectul practic al practicii în litigiu nu este suficient pentru a se constata o situație de discriminare directă 17 A se vedea în mod similar Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza CHEZ Razpredelenie Bulgaria, (C‑83/14, EU:C:2015:170, punctul 87). .

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că practica în litigiu nu constituie o discriminare directă în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/43. În continuare, vom analiza dacă practica în litigiu determină o discriminare indirectă în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din directiva menționată.

Pentru ca o măsură să poată intra în domeniul de aplicare al articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2000/43 este suficient ca, deși utilizând criterii neutre neîntemeiate pe apartenența etnică, măsura menționată să aibă ca efect dezavantajarea în special a persoanelor având „o [anumită] origine etnică” 18 A se vedea, în acest sens, Hotărârea din 16 iulie 2015, CHEZ Razpredelenie Bulgaria, (C‑83/14, EU:C:2015:480, punctul 96). . Pentru existența discriminării indirecte nu este necesară o intenție discriminatorie 19 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea D. H. și alții împotriva Republicii Cehe din 13 noiembrie 2007, (CE:ECHR:2007:1113JUD005732500, § 184), referitoare la Directiva 2000/43. . Aceasta poate fi stabilită prin toate mijloacele, inclusiv pe baza unor date statistice 20 Hotărârea din 19 aprilie 2012, Meister, (C415/10, EU:C:2012:217, punctul 43). .

Atunci când se analizează dacă utilizarea de către Jyske Finans a criteriului neutru al locului de naștere determină o discriminare indirectă, s‑ar putea susține că vizarea persoanelor născute în afara Uniunii sau a statelor AELS este, în general, mai probabil să afecteze în mod nefavorabil persoanele având „o [anumită] origine etnică”. Astfel, aceasta este, în esență, opinia Regatului Danemarcei, care consideră că cerința suplimentară impusă prin practica în litigiu afectează persoanele născute în țări terțe și, prin urmare, mai ales persoanele de „altă origine etnică decât cea daneză”.

Cu toate acestea, o astfel de opinie nu poate fi susținută.

Presupunând, exclusiv în scopul argumentării, că este corectă susținerea Regatului Danemarcei potrivit căreia persoanele care nu s‑au născut în acest stat membru nu sunt, în general, de „origine etnică daneză”, acest lucru nu este suficient pentru a constata o discriminare indirectă în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2000/43. Astfel, pentru a fi aplicabilă, noțiunea de discriminare indirectă în sensul prevederii menționate impune ca măsura pretins discriminatorie să aibă ca efect dezavantajarea unei anumite origini etnice. Cu alte cuvinte, prevederea menționată impune identificarea originii etnice specifice (sau a originilor, în cazul în care o practică afectează mai multe comunități etnice distincte) căreia i se aplică protecția în temeiul directivei menționate și care a suferit un tratament mai puțin avantajos. Contrar afirmației Regatului Danemarcei reluate la punctul 58 de mai sus, această dispoziție nu poate fi înțeleasă în sensul că conferă o protecție (negativă) împotriva măsurilor care ar avantaja o anumită origine etnică fără a identifica în același timp o origine etnică determinată care să fie dezavantajată. În acest sens, deși formulările în limbile engleză și germană ale articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2000/43 ar putea fi considerate neconcludente în această privință, alte versiuni lingvistice oficiale folosesc termeni mai preciși, care clarifică înțelesul prevederii în cauză 21 Aceasta este situația, inter alia, pentru următoarele versiuni lingvistice: daneză („[…] personer af en bestemt race eller etnisk oprindelse […]”), spaniolă („[…] personas de un origen racial o étnico concreto […]”), franceză („[…] des personnes d’une race ou d’une origine ethnique donnée […]”), italiană („[…] persone di una determinata razza od origine etnica […]”), olandeză („[…] personen van een bepaald ras of een bepaalde etnische afstamming […]”), portugheză („[…] pessoas de uma dada origem racial ou étnica […]”), română („[…] persoană, de o anumită rasă sau origine etnică […]”), finlandeză („[…] tiettyä rotua tai etnistä alkuperää olevat henkilöt […]”) și suedeză („[…] personer av en viss ras eller ett visst etniskt ursprung […]”) (sublinierea noastră). Versiunea germană este formulată astfel: „[…] Personen, die einer Rasse oder ethnischen Gruppe angehören […]”, în timp ce versiunea engleză se referă, astfel cum am arătat deja, la „persons of a racial or ethnic origin”. și își găsesc un punct de sprijin în scopul și în economia generală a directivei 22 În ceea ce privește diferențele lingvistice în dreptul secundar al Uniunii Europene, a se vedea Hotărârea din 22 septembrie 2016, Breitsamer und Ulrich, (C‑113/15, EU:C:2016:718, punctul 58 și jurisprudența citată). . Potrivit considerentului (17) al directivei menționate, scopul acesteia este „prevenirea sau compensarea unui grup de persoane, având o anumită rasă sau origine etnică, pentru dezavantajele suferite” (sublinierea noastră). Aplicarea doar în abstract a articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2000/43 ar contraveni economiei generale a acestei directive, întrucât fiecare ființă umană are o origine etnică, chiar dacă această origine nu a fost încă identificată în mod corespunzător.

Bineînțeles, pentru declanșarea interdicției discriminării pe baza originii etnice nu este necesar nici ca persoana în cauză să facă efectiv parte din comunitatea etnică vizată de tratamentul mai puțin favorabil (în cazul „discriminării prin asociere”) 23 Hotărârea din 16 iulie 2015, CHEZ Razpredelenie Bulgaria, (C‑83/14, EU:C:2015:480, punctul 56). , nici ca victima să fie identificată 24 Hotărârea din 10 iulie 2008, Feryn, (C‑54/07, EU:C:2008:397, punctele 23 și 25). . Totuși, acest lucru nu afectează faptul că articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2000/43 impune identificarea unei anumite origini etnice vizate de o măsură discriminatorie. Jurisprudența Curții confirmă acest aspect.

Astfel, în primul rând, deși poate nu a intenționat să precizeze acest aspect, Curtea s‑a referit în mod constant la „salariați cu o anumită origine etnică sau rasială”, „persoanele de o anumită origine etnică” și „persoanele care au o asemenea origine etnică” (sublinierea noastră) 25 A se vedea Hotărârea din 10 iulie 2008, Feryn, (C‑54/07, EU:C:2008:397, punctul 31), și, respectiv, Hotărârea din 16 iulie 2015, CHEZ Razpredelenie Bulgaria, (C‑83/14, EU:C:2015:480, punctele 100 și 107). .

În al doilea rând, cauzele importante referitoare la Directiva 2000/43 pe care Curtea le‑a examinat priveau toate grupuri identificate de persoane cu privire la care aplicarea protecției împotriva discriminării în temeiul Directivei 2000/43 nu a fost contestată 26 Cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 12 mai 2011, Runevič-Vardyn și Wardyn, (C‑391/09, EU:C:2011:291), privea o persoană care făcea parte din minoritatea poloneză din Republica Lituania (a se vedea punctul 15). Cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 16 iulie 2015, CHEZ Razpredelenie Bulgaria, (C‑83/14, EU:C:2015:480), privea discriminarea împotriva unor persoane care făceau parte din comunitatea romă (a se vedea punctele 30 și 46). În cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 10 iulie 2008, Feryn, (C‑54/07, EU:C:2008:397), declarațiile în litigiu vizau persoane de origine marocană. A se vedea Concluziile avocatului general Poiares Maduro prezentate în cauza Feryn, (C‑54/07, EU:C:2008:155, punctele 1, 3 și 4). Deși cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 19 aprilie 2012, Meister, (C‑415/10, EU:C:2012:217), privea o persoană „de naționalitate rusă” [pe care avocatul general Mengozzi o descria în Concluziile prezentate în cauza Meister, (C‑415/10, EU:C:2012:8, punctul 9), ca fiind de origine rusă], Curții i s‑a solicitat să interpreteze regimul probatoriu prevăzut de Directiva 2000/43, iar nu să stabilească dacă împotriva acelei persoane fusese săvârșită o discriminare pe baza originii sale etnice. .

În al treilea rând, după cum a arătat, în esență, Comisia în ședință, comparația nu trebuie efectuată în mod general și abstract, ci în mod specific și concret, în lumina tratamentului favorabil în cauză 27 Cu privire la egalitatea de tratament în domeniul recrutării și ocupării forței de muncă, a se vedea Hotărârea din 10 mai 2011, Römer, (C‑147/08, EU:C:2011:286, punctul 42). .

Această opinie nu este repusă în discuție de argumentul, invocat în ședință de Regatul Danemarcei, pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului l‑a adoptat recent cu majoritate, potrivit căruia normele naționale privind reîntregirea familiei, care, în general, afectează nefavorabil persoanele de „origine etnică străină”, încalcă articolul 8 coroborat cu articolul 14 din Convenția europeană a drepturilor omului 28 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Biao împotriva Danemarcei din 24 mai 2016, (CE:ECHR:2016:0524JUD003859010, punctele 112 și 114). . Cauza menționată privea o diferență de tratament aplicată de un stat propriilor cetățeni în funcție de durata cetățeniei lor și, prin urmare, o chestiune cu privire la care Directiva 2000/43 nu acordă o protecție mai mare decât în cazul locului de naștere al unei persoane. În plus, în timp ce prevederile în discuție ale convenției – în special articolul 14 – nu sugerează că este necesară identificarea unei anumite origini etnice vizate de o măsură discriminatorie, situația este diferită în cazul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2000/43.

Revenind la speța supusă examinării, observăm că singura informație clară pe care Curtea o are la dispoziție este că reclamantul s‑a născut în Bosnia‑Herțegovina. În orice caz, această lipsă de informații nu este decisivă: problema dacă practica în litigiu constituie o discriminare indirectă trebuie determinată exclusiv prin raportare la această practică în sine.

În fapt, practica în litigiu pare să afecteze toate originile etnice în același mod, întrucât țările din afara Uniunii și a AELS cuprind în mod potențial fiecare origine etnică de pe fața pământului. Prin urmare, este exclus ca practica în litigiu să fie de natură să afecteze în „proporții considerabil mai mari” persoanele de o anumită origine etnică în comparație cu alte persoane 29 Hotărârea din 16 iulie 2015, CHEZ Razpredelenie Bulgaria, C‑83/14, EU:C:2015:480, punctul 107. .

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că practica în litigiu nu determină o discriminare indirectă în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2000/43.

Rezultă din cele de mai sus că practica în litigiu nu intră nici sub incidența articolului 2 alineatul (2) litera (a), nici sub cea a articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2000/43. Prin urmare, nu ar fi necesar să analizăm cea de a treia întrebare preliminară. Cu toate acestea, pentru cazul în care Curtea ar considera că practica în litigiu constituie o discriminare indirectă, vom răspunde la această întrebare la punctul 72 și următoarele de mai jos.

În plus, considerăm de asemenea că nu este necesar să adoptăm o poziție cu privire la argumentul invocat de Comisie în ședință, potrivit căruia practica în litigiu ar putea fi discriminatorie față de cetățenii Uniunii Europene în funcție de momentul de la care au dobândit cetățenia 30 În susținerea opiniei sale, Comisia a citat Hotărârea din 22 septembrie 1983, Auer, 271/82, EU:C:1983:243, Hotărârea din 23 februarie 1994, Scholz, (C‑419/92, EU:C:1994:62), și Hotărârea din 2 martie 2010, Rottmann, (C‑135/08, EU:C:2010:104). În acest sens, Comisia a susținut că principiul egalității de tratament între cetățenii Uniunii Europene se aplică în situații pur interne. . În primul rând, instanța de trimitere nu a adresat o întrebare în această privință. În al doilea rând, Curtea nu are la dispoziție suficiente informații pentru a se pronunța cu privire la argumentul menționat, iar persoanele interesate prevăzute la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție nu au avut oportunitatea să prezinte observații cu privire la acest argument nou, astfel cum au dreptul. În ultimul rând și în orice caz, nu vedem relevanța argumentului menționat, întrucât, primo, susținerile orale ale Comisiei se raportau în mod specific la o discriminare posibilă între cetățenii danezi. Aceasta, repetăm, denotă totuși o înțelegere eronată a domeniului de aplicare al practicii în litigiu, care nu este limitat la cetățenii menționați. Secundo, jurisprudența invocată de Comisie în susținerea opiniei sale privește cetățenii Uniunii care, în urma exercitării dreptului lor la liberă circulație, s‑au stabilit în alt stat membru și au devenit cetățeni ai acestuia prin naturalizare. Nu am fost informați că aceasta ar fi situația în litigiul principal.

Deși suportarea directă de către reclamant a unei diferențe de tratament cauzate de practica în litigiu a putut să îi provoace acestuia supărare, ea nu este interzisă de Directiva 2000/43. În aceste condiții, Curtea ar trebui, prin urmare, să nu încerce să interzică prin interpretare judiciară această diferență de tratament, întrucât această sarcină îi revine în mod normal legiuitorului Uniunii, prin extinderea listei criteriilor protejate în temeiul directivei menționate.