1.

În cadrul litigiului care se află la originea prezentei trimiteri preliminare se discută aspectul dacă persoanele strămutate care au obținut protecție temporară într‑un stat membru în temeiul Directivei 2001/55/CE ( 2 ) pot solicita în acesta acordarea statului conferit prin protecție subsidiară, în temeiul Directivei 2011/95/UE ( 3 ) și al Directivei 2013/32/UE ( 4 ).

2.

Migrationsverket (Biroul pentru Migrație, Suedia) ( 5 ) a respins cererile de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară depuse de șase persoane, resortisante ale unor țări terțe, care, strămutate din Ucraina după invadarea acestei țări în anul 2022, au obținut în Suedia protecția temporară prevăzută de Directiva 2001/55.

3.

Potrivit autorităților suedeze, o persoană care beneficiază de protecție temporară poate depune în orice moment o cerere de acordare a statutului de refugiat (azil). Cu toate acestea, autoritatea națională va respinge, fără o examinare pe fond, cererea persoanei în cauză de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară.

4.

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea regimului național de protecție temporară cu dispozițiile dreptului Uniunii care reglementează accesul la beneficiile protecției internaționale.

I.

Cadrul juridic

A.

Dreptul Uniunii

1.

Directiva 2001/55

5.

Articolul 1 prevede:

6.

Articolul 2 prevede:

7.

Articolul 3 prevede:

8.

În conformitate cu articolul 5:

9.

În conformitate cu articolul 17:

10.

Articolul 19 prevede:

2.

Directiva 2011/95:

11.

Articolul 1 („Obiectul”) prevede:

12.

Articolul 2 („Definiții”) prevede:

13.

Articolul 18 („Acordarea statutului conferit prin protecție subsidiară”) prevede:

3.

Directiva 2013/32

14.

Articolul 1 („Scop”) prevede:

15.

Articolul 2 („Definiții”) stipulează:

16.

Articolul 10 („Cerințe privind examinarea cererilor”) prevede:

B.

Dreptul suedez. Utlänningslagen (2005:716) ( 6 )

17.

Potrivit articolului 5 din capitolul 21:

II.

Situația de fapt, litigiul și întrebările preliminare

18.

La 24 februarie 2022, AA, resortisant al unei țări terțe, deținător al unui permis de ședere permanentă în Ucraina, precum și BA și cei patru copii ai săi, toți resortisanți ucraineni, au părăsit Ucraina ca urmare a invaziei ruse și s‑au deplasat către Suedia, unde au obținut un permis de ședere cu protecție temporară, în conformitate cu Directiva 2001/55. Ulterior, aceștia au depus cereri de protecție internațională în această țară.

19.

Biroul pentru Migrație a examinat cererile de protecție internațională și a hotărât, prin două decizii emise în aceeași zi:

–

respingerea ca nefondată a cererii de acordare a statutului de refugiat depusă de AA și respingerea ca inadmisibilă a cererii acestuia de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară;

–

respingerea ca nefondate a cererilor de acordare a statutului de refugiat depuse de BA și de copiii săi, precum și respingerea ( 7 ) cererilor acestora de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară.

20.

Solicitanții au introdus o acțiune împotriva deciziei Biroului pentru Migrație la Förvaltningsrätten i Göteborg, migrationsdomstolen (Tribunalul Administrativ cu sediul în Göteborg, statuând în materie de imigrație, Suedia), prin care au solicitat:

–

recunoașterea statutului de refugiat și eliberarea documentelor de călătorie sau recunoașterea statutului conferit prin protecție subsidiară;

–

trimiterea cauzei către Biroul pentru Migrație în scopul reexaminării necesității acordării protecției subsidiare;

–

sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere de decizie preliminară.

21.

În acest context, Förvaltningsrätten i Göteborg, migrationsdomstolen (Tribunalul Administrativ cu sediul în Göteborg, statuând în materie de imigrație, Suedia) adresează Curții următoarele întrebări preliminare:

III.

Procedura în fața Curții

22.

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la Curte la 11 martie 2025.

23.

Curtea a decis examinarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate.

24.

Reclamanții din litigiul principal, Biroul pentru Migrație, guvernul suedez și Comisia Europeană au prezentat observații scrise. Toți aceștia și, în plus, guvernul bulgar au participat la ședința care a avut loc la 10 iulie 2025.

IV.

Apreciere

A.

Observații preliminare

1.

Precizări de ordin conceptual și terminologic

25.

Unele dintre dificultățile pe care le comportă prezenta trimitere preliminară decurg din coexistența mai multor regimuri de „protecție” cu denumiri asemănătoare. Prin urmare, este necesar să se precizeze ce se înțelege, în cadrul dreptului Uniunii, prin protecție internațională, statut de refugiat, protecție subsidiară și protecție temporară.

26.

Articolul 78 TFUE prevede că Uniunea „dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al protecției subsidiare și al protecției temporare” [alineatul (1)].

27.

Măsurile referitoare la un sistem european comun de azil cuprind, conform articolului 78 alineatul (2) TFUE, (a) un regim unitar de azil în favoarea resortisanților țărilor terțe, valabil în toată Uniunea, (b) un regim unitar de protecție subsidiară pentru resortisanții țărilor terțe care, fără să obțină azil european, au nevoie de protecție internațională și (c) un sistem comun de protecție temporară a persoanelor strămutate în cazul unui aflux masiv.

28.

Articolul 78 alineatul (3) TFUE prevede cazul în care unul sau mai multe state membre se află într‑o situație de urgență caracterizată de un aflux brusc de resortisanți din țări terțe. Într‑un astfel de caz, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta măsuri provizorii, în beneficiul statului sau al statelor membre în cauză ( 8 ).

29.

Definiția noțiunii de protecție internațională care figurează la articolul 2 literele (a) și (h) din Directiva 2011/95 include statutul de refugiat (azilul în sens strict) și statutul conferit prin protecție subsidiară ( 9 ). O persoană poate beneficia de protecție internațională întrucât i s‑a acordat fie statutul de refugiat, fie statutul conferit prin protecție subsidiară.

30.

Jurisprudența Curții este în concordanță cu această afirmație atunci când declară că „[…] Directiva 2011/95 reglementează, în cadrul conceptului de «protecție internațională», două sisteme distincte de protecție, și anume, pe de o parte, statutul de refugiat și, pe de altă parte, cel conferit prin protecție subsidiară” ( 10 ).

31.

În cadrul acestui sistem, Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților ( 11 ) este relevantă numai în legătură cu condițiile de acordare a statutului de refugiat ( 12 ). Sistemul prevăzut de această convenție „se aplică doar refugiaților, iar nu beneficiarilor statutului conferit prin protecția subsidiară” ( 13 ), care are ca obiect, „[d]upă cum reiese din considerentele (6) și (33) ale Directivei 2011/95, […] completarea protecției refugiaților consacrate de [c]onvenția [menționată]” ( 14 ).

32.

În cadrul acestei funcții de complementaritate ( 15 ), Curtea conferă substanță proprie protecției subsidiare, care a fost introdusă în dreptul derivat prin Directiva 2004/83/CE ( 16 ), înlocuită ulterior cu Directiva 2011/95 ( 17 ).

33.

În sfârșit, dreptul Uniunii cuprinde de asemenea un sistem comun de acordare a protecției temporare persoanelor strămutate în cazul unui aflux masiv, care are propriile sale particularități și la care ne vom referi în continuare ( 18 ). La rândul lor, statele membre pot stabili sau menține condiții mai favorabile pentru persoanele care beneficiază de protecție temporară.

2.

Sistemul de protecție temporară prevăzut de Directiva 2001/55 și persoanele strămutate după invadarea Ucrainei

34.

Directiva 2001/55 a stabilit „standardel[e] minime pentru acordarea protecției temporare în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate din țări terțe, care nu se pot întoarce în țara lor de origine” (articolul 1) ( 19 ).

35.

Acest sistem include „o procedură cu caracter excepțional menită să asigure, în cazul unui aflux masiv sau a unui aflux masiv iminent de persoane strămutate din țări terțe care nu se pot întoarce în țara lor de origine, o protecție imediată și temporară unor astfel de persoane” ( 20 ).

36.

În conformitate cu articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/55, „[e]xistența unui aflux masiv de persoane strămutate este constatată printr‑o decizie a Consiliului, adoptată cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei”.

37.

Prin Decizia de punere în aplicare (UE) 2022/382 ( 21 ), Consiliul a activat protecția temporară. În acest sens, Consiliul:

–

a constatat „existența unui aflux masiv în Uniune de persoane strămutate care au fost nevoite să părăsească Ucraina ca urmare a unui conflict armat” ( 22 );

–

a instituit protecția temporară pentru anumite categorii de persoane strămutate din Ucraina începând de la data invaziei ( 23 ).

38.

Protecția temporară instituită prin Decizia de punere în aplicare 2022/382 este în prezent în vigoare ( 24 ), iar aceasta a fost invocată de reclamanții din litigiul principal.

3.

Delimitarea litigiului

39.

Biroul pentru Migrație a respins cererile reclamanților pe baza următoarelor argumente:

–

solicitanții dispuneau de un permis de ședere cu protecție temporară în Suedia, în temeiul capitolului 21 din Legea privind străinii;

–

capitolul menționat și Directiva 2001/55 instituie un regim special care prevalează față de cererile de acordare a statutului de refugiat și de beneficiar de protecție subsidiară;

–

articolul 5 din capitolul 21 din Legea privind străinii împiedică examinarea unei cereri de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară depuse de un străin care beneficiază de protecție temporară;

–

nu există nicio marjă de interpretare a legii suedeze în conformitate cu dreptul Uniunii care să permită examinarea unei astfel de cereri și, prin urmare, nu există dreptul la examinarea statutului conferit prin protecție subsidiară atât timp cât protecția temporară continuă ( 25 ).

40.

Instanța de trimitere are îndoieli dacă criteriul aplicat de Biroul pentru Migrație este compatibil cu dreptul Uniunii. Prin cele patru întrebări preliminare, aceasta solicită interpretarea Directivelor 2001/55, 2011/95 și 2013/32 (prima, a doua și a treia întrebare preliminară, care este oportun să fie analizate împreună) și ridică problema compatibilității Legii privind străinii cu dreptul Uniunii (a patra întrebare preliminară).

B.

Prima, a doua și a treia întrebare preliminară

41.

Instanța de trimitere dorește să se stabilească în esență dacă, odată acordată protecția temporară în temeiul Directivei 2001/55, Directivele 2011/95 și 2013/32 se aplică cererilor de acordare a statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecție subsidiară.

42.

Întrebările instanței de trimitere se axează în special pe articolul 17 alineatul (1) și pe articolul 19 alineatul (2) din Directiva 2001/55, cu scopul de a determina dacă acestea se aplică cererilor de protecție subsidiară.

43.

Arătăm deja că, în opinia noastră, care coincide cu cea a reclamanților, a Comisiei și a instanței de trimitere însăși, acordarea protecției temporare unei persoane (în conformitate cu Directiva 2001/55) nu este incompatibilă cu faptul că persoana respectivă solicită acordarea statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecție subsidiară.

44.

În ceea ce privește statutul de refugiat, Directiva 2001/55 nu lasă loc niciunei îndoieli: potrivit articolului 3 alineatul (1) din aceasta, „protecția temporară nu aduce atingere recunoașterii statutului de refugiat, în temeiul Convenției de la Geneva”.

45.

Problema apare în legătură cu statutul conferit prin protecție subsidiară. La momentul aprobării Directivei 2001/55, dreptul Uniunii nu prevedea încă noțiunea de protecție subsidiară, care a fost instituită, astfel cum am precizat, prin Directiva 2004/83 ( 26 ).

46.

Directiva 2001/55 nu a fost adaptată la noua reglementare și, literalmente, își limitează referințele la „statutul de refugiat” și la „azil”:

–

potrivit articolului 3 alineatul (1) din aceasta, „[p]rotecția temporară nu aduce atingere recunoașterii statutului de refugiat, în temeiul Convenției de la Geneva”;

–

în capitolul IV, intitulat „Accesul la procedura de azil în cadrul protecției temporare”, articolul 17 alineatul (1) prevede că persoanele care beneficiază de protecție temporară trebuie să poată depune o „cerere de azil” în orice moment.

47.

Articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2001/55, interpretat în mod izolat, ar putea sugera că beneficiarii de protecție temporară sunt îndreptățiți să solicite doar statutul de refugiat (azil), dar nu și statutul conferit prin protecție subsidiară. În acest caz, statele membre ar putea refuza unei persoane acordarea statutului conferit prin protecție subsidiară pe baza faptului că Directiva 2001/55 nu o menționează.

48.

În același sens, guvernul suedez susține că trimiterea la „alt tip de protecție”, care figurează la articolul 19 alineatul (2) din Directiva 2001/55, nu se referă la protecția subsidiară, ci la situațiile în care statele membre exercită prerogativa de a stabili măsuri mai favorabile pentru beneficiarii de protecție temporară, în conformitate cu articolul 3 alineatul (5) din directiva menționată ( 27 ).

49.

Considerăm totuși că această teză nu este corectă.

50.

O interpretare restrictivă a noțiunii de „azil” din cuprinsul articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2001/55 ar ignora contextul în care această directivă se aplică după intrarea în vigoare a Tratatului FUE, precum și obiectivele și domeniul de aplicare al reglementării ulterioare privind „protecția internațională”.

51.

Din această perspectivă, articolul 17 din Directiva 2001/55 trebuie interpretat în sensul că persoanele care beneficiază de protecție temporară au dreptul de a formula și de a depune o cerere de protecție internațională în orice moment.

52.

Împărtășim, în această apreciere, criteriul susținut de Comisie în orientările sale privind Decizia de punere în aplicare 2022/382 ( 28 ), precum și de instanța de trimitere, în sensul că expresia „cerere de azil” este sinonimă cu „cerere de protecție internațională”, astfel cum aceasta din urmă este definită de Directivele 2011/95 și 2013/32 ( 29 ).

53.

Cu toate că Directiva 2001/55 a fost aprobată înainte de intrarea în vigoare a Tratatului FUE, în prezent baza sa juridică este tocmai articolul 78 din acest tratat, în conformitate cu care trebuie interpretat dreptul derivat.

54.

Articolul 78 alineatul (2) TFUE prevede un regim unitar de protecție subsidiară pentru persoanele strămutate și un sistem comun de protecție temporară a persoanelor strămutate în cazul unui aflux masiv. Sistemul de protecție temporară nu poate să țină seama numai de statutul de refugiat și să ignore statutul conferit prin protecție subsidiară, în măsura în care ambele sunt cuprinse în aceeași noțiune de „protecție internațională”.

55.

Curtea:

–

a subliniat că, atunci când o persoană îndeplinește standardele minime stabilite de dreptul Uniunii pentru a beneficia fie de statutul de refugiat, fie de statutul conferit prin protecție subsidiară, statele membre sunt obligate, cu excepția cazurilor de excludere, să acorde această protecție ( 30 );

–

a declarat de asemenea că „[…] statutul conferit prin protecție subsidiară prevăzut de respectiva directivă [2011/95] trebuie, în principiu, să fie acordat oricărui resortisant al unei țări terțe sau oricărui apatrid care, în cazul în care ar fi trimis în țara de origine sau în țara în care avea reședința obișnuită, ar fi supus unui risc real de a suferi vătămări grave în sensul articolului 15 din directiva menționată” ( 31 ).

56.

Prin urmare, ca regulă generală, îndeplinirea standardelor Uniunii pentru a avea acces la statutul conferit prin protecție subsidiară obligă statele membre să examineze cererea și, dacă este cazul, să acorde acest statut, cu excepția situației în care există motive de excludere, pe care Directivele 2011/95 și 2013/32 însele le prevăd și la care ne vom referi ulterior.

57.

Această obligație a statelor membre presupune, în mod simetric, că dispozițiile care reglementează protecția internațională, în întreaga sa întindere, conferă beneficiarilor anumite drepturi individuale, într‑un mod clar, precis și necondiționat.

58.

Deși a treia întrebare preliminară se referă la efectul direct al articolului 17 alineatul (1) și al articolului 19 alineatul (2) din Directiva 2001/55, suntem de părere că efectul direct este aplicabil mai degrabă cumulativ primei dintre aceste dispoziții și dispozițiilor Directivelor 2011/95 și 2013/32 care se referă în mod specific la dreptul de a depune o cerere de protecție internațională.

1.

Protecție subsidiară și protecție temporară

59.

Odată stabilită această premisă și definită legătura dintre statutul de refugiat și statutul conferit prin protecție subsidiară ca elemente integrante ale termenului generic de „protecție internațională”, este necesar să se stabilească modul în care ambele statute se raportează la protecția temporară reglementată de Directiva 2001/55.

60.

Curtea a analizat această chestiune în Hotărârea Kaduna ( 32 ), din care pot fi extrase următoarele orientări:

–

protecția temporară este legată de sistemul de protecție internațională în ansamblu (statutul de refugiat și protecția subsidiară), întrucât, „în ceea ce privește […] protejarea obiectivelor și a efectului util al Directivei 2001/55, din articolul 2 litera (a) din aceasta din urmă reiese că mecanismul de protecție temporară are ca obiect printre altele asigurarea funcționării eficiente a sistemului de protecție internațională în cadrul statelor membre” ( 33 );

–

în lumina articolelor 3 și 17 din Directiva 2001/55, aceasta „urmărește printre altele să asigure posibilitatea efectivă a resortisanților țărilor terțe și a apatrizilor care beneficiază de protecție temporară de a obține protecție internațională, în urma unei examinări corespunzătoare a situației lor individuale” ( 34 );

–

persoanelor care beneficiază de protecție temporară li se garantează o protecție imediată de o amploare mai redusă decât cea care decurge din acordarea protecției internaționale în temeiul Directivei 2011/95 ( 35 );

–

„ar fi contrar [obiectivului de a obține efectiv protecție internațională] și efectului util al Directivei 2001/55 ca examinarea cererii de protecție internațională, pe care acești resortisanți ai unor țări terțe și acești apatrizi au depus‑o, dacă este cazul, și cu privire la care nu s‑a statuat încă, să nu fie finalizată, cu respectarea strictă a cerințelor care decurg din Directiva 2013/32, după expirarea protecției temporare […]” ( 36 ).

61.

Prin urmare, pentru Curte, resortisanții unor țări terțe și apatrizii care beneficiază de protecție temporară în temeiul Directivei 2001/55 au dreptul de a solicita protecția internațională (în dubla sa dimensiune, și anume statutul de refugiat și statutul conferit prin protecție subsidiară).

62.

Punctul 129 din Hotărârea Kaduna conține o afirmație care, în lipsa nuanțărilor ulterioare, ar părea să condiționeze dreptul de a depune cererea de protecție internațională de expirarea protecției temporare. La acest punct se precizează că „[…] odată ce protecția temporară […] a luat sfârșit, acești resortisanți ai unor țări terțe și acești apatrizi nu pot fi împiedicați să își exercite în mod efectiv dreptul de a depune o cerere de protecție internațională, care constituie o etapă esențială în procedura de acordare a acestei protecții”.

63.

Totuși, dat fiind contextul în care se încadrează punctul 129 din Hotărârea Kaduna, departe de a restrânge drepturile persoanelor interesate, subliniază amploarea dreptului acestora de a solicita statutul de refugiat sau statutul conferit prin protecție subsidiară în orice moment, în timpul sau după încheierea protecției temporare.

64.

Dacă interpretarea noastră a Hotărârii Kaduna este corectă, depunerea unei cereri de protecție internațională atunci când o persoană beneficiază deja de protecție temporară este posibilă.

65.

Această apreciere este confirmată de faptul că, în Hotărârea Kaduna, Curtea respinge posibilitatea ca șederea într‑un stat membru a persoanelor care beneficiază de protecție temporară să devină în mod automat ilegală de la data la care se pune capăt acestei protecții. Hotărârea menționată admite că „unele dintre aceste persoane pot printre altele să fi depus o cerere de protecție internațională și să dispună, în principiu, în acest temei, de un drept de a rămâne pe teritoriul statului membru în cauză” ( 37 ).

66.

În concluzie, beneficiarii de protecție temporară în temeiul Directivei 2001/55 pot solicita protecția internațională în dubla sa dimensiune în orice moment.

67.

Acestei reguli nu i se opune articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2013/33/UE ( 38 ), care exclude din domeniul său de aplicare situațiile în care au fost aplicate dispozițiile Directivei 2001/55 ( 39 ). Această excludere poate fi interpretată, a contrario, în sensul că lipsa unei astfel de prevederi în Directiva 2013/32 determină aplicarea acestei directive în cazurile de protecție temporară în conformitate cu Directiva 2001/55.

68.

Analiza domeniului de aplicare material acoperit de Directiva 2001/55 și de Directiva 2013/33 în legătură cu primirea solicitanților de protecție internațională confirmă aprecierile de mai sus:

–

Directiva 2013/33, complementară Directivei 2011/95 și Directivei 2013/32, vizează situațiile individuale ale solicitanților de protecție internațională în scopul de a le garanta anumite „condiții de primire” [definite la articolul 2 litera (f) din Directiva 2013/33] pe durata examinării cererilor acestora. În schimb, Directiva 2001/55 vizează situațiile de aflux masiv de persoane strămutate;

–

diferența în definirea destinatarului beneficiilor nu împiedică existența unor suprapuneri: o persoană implicată într‑un aflux masiv ca urmare a unui război poate îndeplini condițiile pentru a beneficia de una dintre modalitățile de protecție internațională;

–

ceea ce este relevant este faptul că echivalența dintre conținutul și domeniul de aplicare al protecției prevăzute de Directiva 2001/55 și condițiile de primire din Directiva 2013/33 conferă logică dispoziției acesteia din urmă privind neaplicarea sa în cazul în care este deja în vigoare un alt sistem de asistență.

69.

Aceeași logică explică faptul că articolul 19 alineatul (1) din Directiva 2001/55 abilitează statele membre să nu cumuleze beneficiul protecției temporare cu statutul de solicitant de azil în timpul analizării solicitării.

2.

Restricții privind acordarea protecției internaționale

70.

Fără a aduce atingere motivelor de excludere prevăzute de Directiva 2011/95, statele membre sunt obligate să acorde protecție internațională persoanelor care îndeplinesc condițiile impuse.

71.

Articolele 12 și 17 din Directiva 2011/95 enumeră motivele de excludere de la acordarea statutului de refugiat și, respectiv, a statutului conferit prin protecție subsidiară. Niciunul dintre acestea nu prevede circumstanța de a fi beneficiar de protecție temporară.

72.

Nici enumerarea exhaustivă ( 40 ) a motivelor de inadmisibilitate a cererii de protecție internațională, care figurează la articolul 33 alineatul (2) din Directiva 2013/32, nu include situația de a fi beneficiar de protecție temporară ( 41 ).

73.

Directiva 2001/55 conferă totuși statelor membre anumite prerogative de limitare a accesului la protecția internațională în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate. În acest scop, se are în vedere impactul pe care acest factor l‑ar putea avea asupra sistemului național de azil. În definirea protecției temporare, articolul 2 litera (a) din această directivă evocă posibilitatea ca, în urma afluxului de persoane strămutate, să existe riscul ca sistemul de azil „[…] să nu poată gestiona acest aflux, fără efecte adverse pentru funcționarea sa eficientă […]”.

74.

Preocuparea pentru a nu suprasolicita sistemele naționale de azil prin reglementarea protecției temporare pentru persoanele strămutate ca urmare a invaziei Ucrainei a fost evidențiată în Decizia de punere în aplicare 2022/382 și în prelungirile ulterioare ale acesteia. Aceasta este exprimată în considerentul (16) al Deciziei de punere în aplicare 2022/382 ( 42 ), în considerentul (7) al Deciziei de punere în aplicare 2023/2409 ( 43 ) și în considerentele (7) și (8) ale Deciziei de punere în aplicare 2024/1836 ( 44 ).

75.

Statele membre dispun, așadar, de o anumită marjă de ajustare a ritmului de procesare a cererilor de protecție internațională, evitând saturarea sistemelor lor naționale de azil ( 45 ).

76.

Acest risc de saturare poate justifica restricții tranzitorii, prin decizia legiuitorului Uniunii, ale dreptului de acces la protecția internațională al beneficiarilor de protecție temporară. În acest caz, se va încerca o adaptare a răspunsului la posibilitățile reale de abordare a unei situații excepționale provocate de afluxul masiv de persoane strămutate.

77.

Directiva 2001/55 se încadrează astfel în sistemul comun de examinare a cererilor de protecție internațională, care prevede deja posibilitatea prelungirii termenului de soluționare în cazul în care „un număr mare de resortisanți ai unei țări terțe sau apatrizi solicită simultan o protecție internațională, ceea ce în practică face foarte dificilă încheierea procedurii în termenul de șase luni” [articolul 31 alineatul (3) al treilea paragraf litera (b) din Directiva 2013/32] ( 46 ).

78.

Cu toate acestea, considerăm că aceste restricții tranzitorii nu pot conduce la respingerea ca inadmisibilă a oricărei cereri de protecție subsidiară ( 47 ). Sistemul comun de protecție internațională nu permite ca o reglementare națională să impună, ca regulă generală, respingerea ca inadmisibile a tuturor cererilor de protecție subsidiară ale persoanelor care beneficiază de protecție temporară.

79.

La rândul său, Regulamentul (UE) nr. 604/2013 ( 48 ) vizează situațiile caracterizate de sosirea unui număr excepțional de ridicat de resortisanți ai unor țări terțe dorind să obțină o protecție internațională ( 49 ). Articolul 33 din regulamentul menționat instituie „un mecanism de alertă timpurie, pregătire și gestionare a crizelor destinat să pună în aplicare acțiuni preventive care vizează, îndeosebi, să se evite ca aplicarea acestui regulament să fie periclitată de un risc acut de presiune deosebit de mare asupra sistemului de azil al unui stat membru” ( 50 ).

80.

Or, nici în acest caz, legiuitorul Uniunii nu a autorizat statele membre să declare, de la sine, inadmisibilitatea automată a cererilor de protecție internațională.

3.

Concluzie intermediară

81.

În concluzie, răspunsul pe care îl propunem la primele trei întrebări preliminare este următorul:

–

interpretarea Directivei 2001/55, citită în lumina Directivelor 2011/95 și 2013/32, îi autorizează pe resortisanții țărilor terțe sau pe apatrizii care beneficiază de protecție temporară în temeiul Directivei 2001/55 să solicite protecția internațională în dubla sa dimensiune, respectiv statutul de refugiat și statutul conferit prin protecție subsidiară;

–

articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2001/55, articolul 18 din Directiva 2011/95 și articolul 10 din Directiva 2013/32, în măsura în care recunosc resortisanților țărilor terțe sau apatrizilor dreptul de a depune o cerere de protecție internațională, au efect direct.

C.

A patra întrebare preliminară

82.

În lumina răspunsului pe care îl propunem la primele trei întrebări preliminare, Legea privind străinii este incompatibilă cu dreptul Uniunii dacă interzice în mod absolut ca beneficiarii de protecție temporară să solicite protecția subsidiară.

83.

Interpretarea dreptului național este de competența instanței de trimitere. Sub rezerva aprecierii acesteia, suntem de părere că ar fi posibilă o interpretare a articolului 5 din capitolul 21 din Legea privind străinii care, pentru a fi în conformitate cu dreptul Uniunii, să aplice prin analogie cererilor de protecție subsidiară același regim de examinare ca și cererilor de acordare a statutului de refugiat, pornind de la premisa că ambele constituie cereri de protecție internațională ( 51 ).

84.

Dacă, în opinia instanței de trimitere, o astfel de interpretare nu ar fi posibilă (contra legem), aceasta ar trebui să lase neaplicate dispozițiile Legii privind străinii care reglementează chestiunile ce fac obiectul litigiului.

85.

Observațiile guvernului suedez și ale Biroului pentru Migrație pun accentul pe obiectivul de protejare a sistemului național de azil. Aceștia susțin că, întrucât protecția temporară este un mecanism excepțional, obiectivul menționat ar fi pus în pericol dacă Suedia ar fi obligată să examineze cererile de protecție subsidiară pe durata perioadei de protecție temporară ( 52 ).

86.

Acest argument ar putea, după caz, să fie acceptat (dacă s‑ar demonstra pericolul de prăbușire a sistemului) pentru a amâna deciziile care, după o examinare pe fond, soluționează cererile de protecție internațională sau pentru a activa mecanismul de alertă timpurie, pregătire și gestionare a crizelor în materie de azil, dar nu însă pentru a justifica respingerea ca inadmisibile a acestor cereri atunci când includ solicitarea statutului conferit prin protecție subsidiară.

87.

Guvernul suedez și Biroul pentru Migrație încearcă să justifice limitarea examinării cererilor de acordare a statutului de refugiat prin respectarea obligațiilor internaționale ale statului suedez astfel cum acestea decurg din Convenția de la Geneva ( 53 ).

88.

Nici acest din urmă argument nu poate fi acceptat. Este adevărat că articolul 5 din capitolul 21 din Legea privind străinii respectă Convenția de la Geneva și dreptul Uniunii prin faptul că permite beneficiarilor de protecție temporară să solicite acordarea statutului de refugiat. Suedia își respectă astfel „obligațiile internaționale”, însă încalcă dreptul Uniunii dacă refuză acestor beneficiari posibilitatea de a solicita protecția subsidiară, străină Convenției de la Geneva, dar impusă de articolul 78 TFUE și de Directivele 2011/95 și 2013/32.

V.

Concluzie

89.

În temeiul considerațiilor precedente, propunem să se răspundă Förvaltningsrätten i Göteborg, migrationsdomstolen (Tribunalul Administrativ cu sediul în Göteborg, statuând în materie de imigrație, Suedia) după cum urmează: