C-80/0662006C00800010.000144751450026CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL TRSTENJAK — CAUZA C-80/06CARP<TI><P><HT TYPE="UC">Concluziile avocatului general</HT></P><P><HT TYPE="UC">Verica Trstenjak</HT></P><P>prezentate la <DATE ISO="20070329">29 martie 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Limba originală: slovena.</P></NOTE></P></TI><TI><NP><NO.P>I —</NO.P><TXT>Introducere</TXT></NP></TI>1.Prezenta procedură priveşte trei întrebări preliminare adresate de un tribunal italian de primă instanţă - Tribunale ordinario di Novara. Aceste întrebări privesc interpretarea, aplicarea în cadrul raporturilor orizontale între particulari şi validitatea articolelor 2 şi 3, precum şi a anexelor II şi III la Decizia 1999/93/CE a Comisiei din 25 ianuarie 1999 privind procedura de atestare a conformităţii produselor pentru construcţii conform articolului 20 alineatul (2) din Directiva 89/106/CEE a Consiliului referitor la uşile, ferestrele, obloanele, storurile, portalurile şi feroneria aferentă

JO L 29, p. 51, Ediţie specială, 13/vol. 26, p. 42.

.2.Aceste întrebări au fost ridicate în cadrul unui litigiu pendinte în faţa Tribunale ordinario di Novara între reclamanta Carp Snc di L. Moleri (denumită în continuare Carp) şi pârâta Ecorad Srl (denumită în continuare Ecorad), având ca obiect constatarea neexecutării unui contract de livrare de uşi care urmează a fi prevăzute cu mânere antipanică.<TI><NP><NO.P>II —</NO.P><TXT>Cadrul juridic</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Dreptul comunitar</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Directiva 89/106/CEE</TXT></NP></TI>3.Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 89/106/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 privind apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre referitoare la materialele de construcţii (JO 1989, L 40, p. 12, Ediţie specială, 13/vol. 9, p. 3), modificată prin Directiva 93/68/CEE a Consiliului din 22 iulie 1993 de modificare a Directivelor 87/404/CEE (recipiente simple sub presiune), 88/378/CEE (siguranţa jucăriilor), 89/106/CEE (produse pentru construcţii), 89/336/CEE (compatibilitate electromagnetică), 89/392/CEE (utilaje), 89/686/CEE (echipamente de protecţie individuală), 90/384/CEE (instrumente neautomate de cântărire), 90/385/CEE (dispozitive medicale implantabile active), 90/396/CEE (arzătoare de combustibili gazoşi), 91/263/CEE (echipamente terminale pentru telecomunicaţii), 92/42/CEE (boilere noi pentru apă caldă alimentate cu combustibili lichizi sau gazoşi) şi 73/23/CEE (echipament electric proiectat pentru a fi utilizat în anumite limite de tensiune)

JO L 220, p. 1, Ediţie specială, 13/vol. 13, p. 20.

 şi prin Regulamentul (CE) nr. 1882/2003 al Parlamentului European şi al Consiliului din 29 septembrie 2003 de adaptare la Decizia 1999/468/CE a Consiliului a dispoziţiilor privind comitetele care asistă Comisia în exercitarea competenţelor de executare prevăzute de actele care fac obiectul procedurii menţionate la articolul 251 din Tratatul CE

JO L 284, p. 1, Ediţie specială, 01/vol. 4, p. 213.

 (denumită în continuare Directiva 89/106), prevede că, în înţelesul directivei, produs pentru construcţii înseamnă orice produs care este fabricat în vederea încorporării sale, în mod durabil, în lucrările de construcţii, care se referă atât la clădiri, cât şi la lucrările publice.4.Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 89/106 prevede că statele membre iau toate măsurile necesare pentru a garanta că produsele prevăzute la articolul 1 şi destinate utilizării în lucrări pot fi introduse pe piaţă numai dacă îndeplinesc condiţiile de utilizare prevăzute, adică numai dacă au asemenea caracteristici încât lucrările în care trebuie încorporate, asamblate, utilizate sau instalate vor putea, cu condiţia să fi fost corect proiectate şi construite, să îndeplinească cerinţele esenţiale prevăzute la articolul 3 în cazul în care aceste lucrări fac obiectul unei reglementări care să conţină astfel de cerinţe.5.Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 89/106 prevede că cerinţele esenţiale care se aplică lucrărilor şi care pot influenţa caracteristicile tehnice ale unui produs sunt enunţate prin stabilirea unor obiective prevăzute în anexa I la Directiva 89/106. Este vorba de rezistenţa mecanică şi de stabilitate, de siguranţa în caz de incendiu, de igienă, sănătate şi protecţia mediului, de siguranţa utilizării, de protecţia faţă de zgomote, de economia de energie şi de izolarea termică.6.Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 89/106 prevede: [î]n sensul prezentei directive, prin specificaţii tehnice se înţelege standardele şi agrementele tehnice.7.Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 89/106 prevede:

Statele membre presupun că produsele pot fi utilizate dacă permit executarea lucrărilor la care sunt folosite, cu condiţia ca acestea din urmă să fie corect proiectate şi realizate, să satisfacă cerinţele esenţiale prevăzute la articolul 3, atunci când aceste produse poartă marcajul CE, care indică faptul că ele satisfac toate dispoziţiile prezentei directive, inclusiv procedurile de evaluare a conformităţii prevăzute la capitolul V şi procedura prevăzută la capitolul III.

8.Articolul 4 alineatul (6) din Directiva 89/106 prevede:

Marcajul CE semnifică faptul că produsele respectă cerinţele formulate în alineatele (2) şi (4) ale prezentului articol Răspunderea aplicării marcajului CE fie pe produs în sine, fie pe eticheta lipită pe acesta sau pe ambalajul acestuia, fie pe documentele comerciale de însoţire revine fabricantului sau reprezentantului său autorizat cu sediul în cadrul Comunităţii.

9.Potrivit articolului 13 alineatul (1) din Directiva 89/106, răspunderea atestării că produsele sunt conforme cu cerinţele unei specificaţii tehnice în sensul articolului 4 revine fabricantului sau reprezentantului autorizat al acestuia, stabilit în Comunitate.10.Articolul 13 alineatul (2) din Directiva 89/106 prevede că se consideră că produsele care fac obiectul unei atestări de conformitate sunt conforme cu specificaţiile tehnice în sensul articolului 4. Această conformitate este stabilită cu ajutorul încercărilor sau al altor verificări pe baza specificaţiilor tehnice, în conformitate cu anexa III.11.în temeiul articolului 13 alineatul (3) din Directiva 89/106, atestarea conformităţii unui produs presupune:

(a)fie ca fabricantul să dispună, în uzină, de un sistem de control al producţiei care să permită asigurarea conformităţii producţiei cu specificaţiile tehnice pertinente;(b)fie ca, pentru anumite produse menţionate în specificaţiile tehnice pertinente, pe lângă sistemul de control al producţiei aplicat în uzină, să intervină, în evaluarea şi monitorizarea controalelor de producţie sau a produselor propriu-zise, un organism de certificare desemnat.

12.Articolul 13 alineatul (4) din directivă prevede că, [d]upă consultarea comitetului prevăzut la articolul 19, Comisia stabileşte care dintre procedurile prevăzute la alineatul (3) se aplică unui produs sau unui grup de produse anume, în conformitate cu dispoziţiile speciale indicate în anexa III, în funcţie de:

(a)importanţa rolului produsului faţă de cerinţele esenţiale şi mai ales cele care se referă la sănătate şi siguranţă;(b)natura produsului;(c)influenţa pe care o poate avea variabilitatea caracteristicilor produsului respectiv asupra capacităţilor produsului de a îndeplini funcţia pentru care a fost proiectat;(d)existenţa probabilă a unor defecte de fabricaţie ale produsului.

în fiecare din aceste cazuri, se alege procedura cea mai puţin costisitoare şi care să fie compatibilă cu siguranţa.

Procedura astfel determinată este indicată în mandate, precum şi în specificaţiile tehnice sau în textele publicate ale acestora.

13.Articolul 16 din Directiva 89/106 prevede:

(1)Atunci când, pentru un produs anume, nu există specificaţii tehnice aşa cum sunt ele definite în articolul 4, statul membru de destinaţie, procedând pe bază de cerere, de la caz la caz, consideră acest produs ca fiind conform cu dispoziţiile naţionale în vigoare dacă a satisfăcut condiţiile de utilizare în urma încercărilor şi controalelor efectuate în statul membru de fabricaţie de către un organism desemnat în conformitate cu metodele în vigoare în statul membru de destinaţie sau recunoscute ca fiind echivalente de către acesta din urmă.(2)Statul membru de fabricaţie indică statului membru de destinaţie, ale cărui reglementări se aplică încercărilor şi controalelor de efectuat, organismul pe care are intenţia să îl desemneze în acest sens. Statul membru de destinaţie şi statul membru de fabricaţie îşi comunică toate informaţiile necesare. în urma schimbului de informaţii, statul membru de fabricaţie acreditează organismul astfel desemnat. Dacă unul dintre statele membre are îndoieli, el îşi justifică poziţia şi informează Comisia.(3)Statele membre asigură ca organismele desemnate să îşi acorde reciproc toată asistenţa necesară.(4)Atunci când un stat membru constată că un organism desemnat nu efectuează încercările şi controalele în conformitate cu dispoziţiile naţionale, el informează statul membru în care a fost desemnat organismul respectiv cu privire la aceasta. Acesta comunică celuilalt stat membru, într-un termen rezonabil, măsurile pe care le-a luat. Dacă acesta din urmă nu consideră că măsurile luate sunt suficiente, el poate să interzică introducerea pe piaţă şi utilizarea produsului respectiv sau le poate accepta, dar în condiţii speciale. El informează celălalt stat membru şi Comisia cu privire la aceasta.

<TI><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Decizia 1999/93</TXT></NP></TI>14.Decizia 1999/93

A se vedea nota de subsol 2.

 prevede la articolul 2 că atestarea conformităţii produselor stabilite în anexa II se realizează printr-o procedură conform căreia, pe lângă sistemul de control al producţiei în fabrică asigurat de producător, un organism de certificare desemnat intervine în evaluarea şi supravegherea controlului producţiei sau chiar a produselor în sine.15.Potrivit articolului 3 din Decizia 1999/93: Procedura de atestare a conformităţii, astfel cum este stabilită în anexa III, este precizată în mandatele pentru standardele armonizate.16.Articolul 4 din Decizia 1999/93 prevede că decizia se adresează statelor membre.17.Anexa II la Decizia 1999/93 priveşte următoarele produse:

Uşi şi portaluri (cu sau fără feroneria aferentă):

pentru aplicaţii de reparare antifoc sau antifum şi pe traseele de evacuare. [...]

18.Anexa III la Decizia 1999/93 privind sistemele de atestare a conformităţii uşilor, ferestrelor şi a feroneriei aferente mandatează CEN/Cenelec şi prevede că acesta din urmă trebuie să specifice sistemele de atestare a conformităţii în standardele armonizate relevante. în ceea ce priveşte uşile şi portalurile, această anexă prevede că, în temeiul punctului 2 (i) din anexa III la Directiva 89/106, se va aplica un sistem de atestare a conformităţii sub formă de certificare a conformităţii produsului de către un organism desemnat de certificare (denumit sistemul nr. 1).<TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>Dreptul naţional</TXT></NP></TI>19.în Italia, montarea şi întreţinerea dispozitivelor de deschidere a uşilor instalate pe traseele de evacuare sunt reglementate, în ceea ce priveşte siguranţa în caz de incendiu, prin Decretul ministrului de interne din 3 noiembrie 2004

Decreto del Ministero dell'Interno 3 novembre 2004, Disposizioni relative all'installazione ed alla manutenzione dei dispositivi per l'apertura delle porte installate lungo le vie di esodo, relativamente alla sicurezza in caso di incendio (GURI nr. 271, din 18 noiembrie 2004).

.<TI><NP><NO.P>III —</NO.P><TXT>Situaţia de fapt, procedura principală şi întrebările preliminare</TXT></NP></TI>20.în luna mai 2005, Carp, în temeiul unui contract încheiat cu Ecorad, având ca obiect instalarea a trei uşi exterioare din aluminiu care urmau a fi prevăzute cu mânere antipanică, a instalat la sediul acestei societăţi prima uşă.21.Uşile care urmează a fi prevăzute cu mânere antipanică sunt produse constituite din două elemente, uşa şi mânerul antipanică, care se asamblează în cursul fabricării.22.în urma unui control efectuat după instalarea de către tehnicieni la sediul Ecorad, a rezultat că uşa respectivă nu îndeplineşte cerinţele esenţiale de la articolele 2 şi 3 din Decizia 1999/93 şi din Directiva 89/106. Ecorad a considerat atunci că nu s-a executat corect contractul şi a refuzat plata uşii deja instalate. în plus, aceasta a solicitat de asemenea societăţii Carp să demonstreze că îndeplineşte condiţiile sistemului de atestare a conformităţii nr. 1 pentru instalarea uşilor. într-adevăr, organul competent ar putea, din cauza acestei instalări care nu respectă sistemul de atestare a conformităţii, să sancţioneze Ecorad şi să impună acesteia înlocuirea uşii instalate.23.Având în vedere lipsa plăţii, Carp a introdus la 1 august 2005 o acţiune pe lângă Tribunale ordinario di Novara din Italia (denumit în continuare instanţa de trimitere), având ca obiect constatarea neexecutării contractului. în cursul procedurii în faţa instanţei de trimitere, Ecorad a afirmat că o dispoziţie a contractului prevede că, în afară de livrarea şi instalarea uşilor, [acestea] sunt conforme tuturor cerinţelor impuse de reglementarea comunitară şi naţională şi a solicitat instanţei de trimitere să pronunţe rezoluţiunea contractului de livrare a uşilor pentru neexecutarea obligaţiilor.24.Instanţa de trimitere, considerând că decizia pe fond impune o interpretare a dreptului comunitar, a suspendat judecarea cauzei şi a adresat Curţii următoarele întrebări preliminare:

1)Articolul 2, articolul 3, anexa II şi anexa III la Decizia 1999/93/CE trebuie înţelese în sensul că exclud ca uşile care urmează a fi prevăzute cu mânere antipanică să poată fi produse de către operatori (tâmplari) care nu îndeplinesc condiţiile impuse prin sistemul de atestare a conformităţii nr. 1?2)în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, dispoziţiile articolului 2, ale articolului 3, ale anexei II şi ale anexei III la Decizia 1999/93/CE sunt obligatorii, independent de adoptarea de către Comitetul European de Standardizare (CEN) a normelor tehnice, începând de la data intrării în vigoare a respectivei decizii, în privinţa tipului de procedură de atestare a conformităţii care trebuie respectată de către constructorii (tâmplari) de uşi care urmează a fi prevăzute cu mânere antipanică?3)Articolul 2, articolul 3, anexa II şi anexa III la Decizia 1999/93/CE trebuie considerate nelegale pentru încălcarea principiului proporţionalităţii în măsura în care acestea impun tuturor producătorilor să respecte procedura de atestare a conformităţii nr. 1 pentru a putea înscrie marcajul CE pe uşile lor prevăzute cu mânere antipanică (conferind CEN mandatul de a adopta normele tehnice)?

25.în cadrul procedurii scrise, Carp şi Ecorad, precum şi Comisia şi-au prezentat observaţiile.26.Carp şi Ecorad, precum şi Comisia au prezentat observaţii orale şi au răspuns întrebărilor adresate de Curte în şedinţa din 25 ianuarie 2007.<TI><NP><NO.P>IV —</NO.P><TXT>Analiză</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Prima întrebare preliminară</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Argumentele părţilor</TXT></NP></TI>27.Carp susţine că Directiva 89/106 prevede că produsele pentru construcţii, destinate încorporării în mod durabil în lucrări de construcţie, precum uşile şi portalurile, nu pot fi introduse pe piaţă decât dacă corespund utilizării prevăzute, dacă îndeplinesc cerinţele esenţiale concretizate în documente interpretative şi dacă sunt produse ţinând seama de standardele armonizate.28.Carp subliniază că porţile care urmează a fi prevăzute cu mânere antipanică trebuie fabricate astfel încât să permită deschiderea rapidă spre exterior la simpla apăsare pe mâner. Scopul acestora este de a permite persoanelor aflate într-un local să îl părăsească rapid în caz de pericol. Din acest motiv, acestea sunt diferite de uşile destinate să limiteze propagarea fumului şi a focului şi care rezistă la foc. Rolul acestora este de a împiedica propagarea focului sau a fumului dintr-un local în altul. Carp consideră totuşi că Decizia 1999/93 impune intervenţia unui organ de certificare pentru atestarea conformităţii uşilor şi portalurilor cu sau fără mâner şi pentru atestarea conformităţii mânerului.29.Ecorad afirmă că din anexa II punctul (2) la Directiva 89/106, precum şi din Decizia 1999/93 reiese în mod clar că pentru tipul de uşi care urmează a fi prevăzute cu mânere antipanică, în cauză în această procedură, se aplică sistemul de atestare a conformităţii nr. 1.30.Guvernul austriac susţine că articolul 2 coroborat cu anexa II la Decizia 1999/93 priveşte uşile, portalurile şi ferestrele destinate să limiteze propagarea fumului şi a focului, uşile, portalurile şi ferestrele aflate pe traseele de evacuare, precum şi feroneria destinată să limiteze propagarea fumului şi a focului, aflată pe traseele de evacuare, dar nu priveşte uşile prevăzute cu mânere antipanică şi mânerele antipanică ca atare. De fapt, uşile care urmează a fi prevăzute cu mânere antipanică nu sunt identice cu uşile antiincendiu. în plus, nu există încă standarde armonizate privind uşile care urmează a fi prevăzute cu mânere antipanică, motiv pentru care acestea pot fi produse şi de fabricanţii care nu îndeplinesc cerinţele în temeiul procedurii de atestare a conformităţii nr. 1.31.Comisia susţine că Directiva 89/106 şi Decizia 1999/93 privesc produsele pentru construcţii, şi nu fabricanţii sau instalatorii unor astfel de produse, întrucât produsele pentru construcţii sunt cele care trebuie să îndeplinească cerinţele esenţiale de siguranţă. Sistemul de atestare a conformităţii nr. 1 priveşte produsul, şi nu fabricantul, întrucât acest sistem atestă dacă produsul poate fi utilizat pentru destinaţia pentru care a fost fabricat, şi nu dacă fabricantul este calificat să fabrice astfel de produse. în plus, Directiva 89/106 şi Decizia 1999/93 nu sunt aplicabile situaţiei de fapt din acţiunea principală, întrucât în speţă nu există elemente transfrontaliere. în ceea ce priveşte uşile care urmează a fi prevăzute cu mânere antipanică, nu există specificaţii tehnice care să conţină cerinţe esenţiale, standarde armonizate, agremente tehnice europene sau norme naţionale care să fi fost comunicate Comisiei. Numai în privinţa mânerelor antipanică a fost adoptată norma armonizată EN 1125 Feronerie pentru clădiri. Dispozitive de ieşire antipanică acţionate printr-o bară orizontală. Cerinţe şi metode de încercare (comunicare a Comisiei în cadrul punerii în aplicare a Directivei 89/106)

JO C 319, p. 1.

.<TI><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Aprecierea avocatului general</TXT></NP></TI>32.în prealabil, înainte de examinarea primei întrebări preliminare, trebuie afirmat în mod clar că nu sunt fondate declaraţiile Comisiei potrivit cărora Directiva 89/106 şi Decizia 1999/93 privesc produsele pentru construcţii, şi nu fabricanţii sau instalatorii acestor produse, în măsura în care produsele pentru construcţii sunt cele care trebuie să corespundă cerinţelor esenţiale de siguranţă. Normele juridice reglementează raporturile dintre subiectele de drept, nu doar raporturile dintre obiectele de drept. Acestea pot totuşi reglementa raporturile dintre subiectele de drept în raport cu anumite obiecte de drept dintre care fac parte şi produsele pentru construcţii pe care fabricantul trebuie să le producă şi pentru care trebuie să efectueze în plus procedura de atestare a conformităţii. Dispoziţiile celor două acte normative sus-menţionate au în vedere reglementarea raporturilor dintre fabricanţi şi statele membre în ceea ce priveşte anumite caracteristici tehnice şi fizice ale produselor pentru construcţii

în doctrină se apreciază că dreptul reglementează raporturile dintre subiectele de drept, şi nu dintre obiectele de drept. Diferenţa dintre subiectele de drept şi obiectele de drept apare mai clar în sfera drepturilor reale. în această privinţă, putem recurge, cu titlu de exemplu, la definiţia drepturilor reale dată de teoreticianul de drept sloven, profesorul Juhart, care consideră că drepturile reale în raporturile dintre particulari reglementează raporturile de proprietate şi de dispoziţie (a se vedea Juhart, M., Tratnik, M., şi Vrenčur, R., Stvarno pravo, Ljubljana, 2007, p. 39). Profesorii Larenz şi Wolf apără un punct de vedere similar şi afirmă că drepturile reale reglementează drepturile particularilor în ceea ce priveşte prerogativele lor aspra bunurilor (Larenz, K., şi Wolf, M., Allgemeiner Teil des Bürgerlichen Rechts, ediţia a noua, München, p. 12).

.33.înainte de a da un răspuns la prima întrebare, mai întâi trebuie să se arate că directivele aşa-numite de nouă abodare (new approach)

Pentru o idee generală cu privire la directivele de nouă abordare, a se vedea Klindt, T., Der new approach im Produktrecht des europäischen Binnenmarkts: Vermutungswirkung technischer Normung, EuZW 5/2002, p. 133-136, şi Langner, D., Technische Vorschriften und Normen ín Dauses, M. (ur.): Handbuch des EU-Wirtschafstrechts, vol. 1, München, 2004, punctele 55-105.

, printre care se numără şi Directiva 89/106, nu stabilesc în mod detaliat toate cerinţele cu privire la siguranţa unui produs anume

Röhl, H.-C, Schreiber, Y., Konformitätsbewertung in Deutschland, Konstanz, 2006, http://www.ub.uni-konstanz.de/kops/volltexte/2006/1933/, p. 49.

, ci descriu în mod abstract nivelul de siguranţă pe care produsul trebuie să îl prezinte cu privire la protecţia consumatorilor

Klindt, T., Der new approach im Produktsrecht des europäischen Binnenmarkts: Vermutungswirkung technischer Normung, p. 134.

.34.Directiva 89/106 se deosebeşte, prin structura sa, de celelalte directive de nouă abordare în special prin faptul că se limitează în esenţă la stabilirea procedurilor. Cerinţele esenţiale

Avocatul general Mazák, în concluziile prezentate în cauza C-254/05, afirmă că trăsătura fundamentală a cerinţelor esenţiale conţinute în anexele la directivele de nouă abordare este aceea că stabilesc numai rezultatul care trebuie obţinut şi riscurile care trebuie gestionate, fără a prevedea soluţii tehnice pentru atingerea acestui obiectiv (concluziile din 8 februarie 2007 prezentate în cauza Comisia/Belgia, pendinte în faţa Curţii, punctul 33).

 referitoare la produsele pentru construcţii se concretizează prin documentele interpretative, precum şi prin standardele armonizate întemeiate pe aceste documente sau ghidurile pentru agremente tehnice europene

Langner, Technische Vorschriften und Normen, punctul 69.

. Este util să se amintească de asemenea că Directiva 89/106, spre deosebire de alte directive de nouă abordare, prevede că standardele armonizate adoptate în temeiul acestei directive vor fi, în urma publicării acestora şi după expirarea perioadei tranzitorii, obligatorii pentru statele membre

Concluziile avocatului general Mazák prezentate în cauza Comisia/Belgia (citate la nota de subsol 12, punctul 35).

. Potrivit doctrinei, aplicarea Directivei 89/106 intervine numai progresiv, odată cu elaborarea normelor armonizate pentru produsele individuale sau pentru grupuri de produse. Atât timp cât astfel de norme nu intră în vigoare, se aplică dispoziţiile naţionale corespunzătoare

Langner, Technische Vorschriften und Normen, punctul 69.

. Din acest motiv, examinarea procedurii de atestare a conformităţii produselor pentru construcţii, astfel cum a fost stabilită prin Decizia 1999/93, nu ar putea fi efectuată în lipsa unei scurte prezentări a reglementării tehnice comunitare.35.în cazul în care un fabricant introduce pe piaţă un produs pentru prima dată, toate actele juridice comunitare referitoare la libera circulaţie a mărfurilor în cadrul pieţei interne se aplică acestui produs

Klindt, T., Der new approach im Produktsrecht des europäischen Binnenmarkts: Vermutungswirkung technischer Normung, p. 133.

. în special trei domenii sunt reglementate prin intermediul acestor acte juridice: normele şi dispoziţiile tehnice, accesul pe piaţă şi supravegherea pieţei

Röhl, Schreiber: Konformitätsbewertung in Deutschland, p. 49. Autorii subliniază că, la nivelul normelor tehnice, cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească produsul sunt stabilite în mod abstract. în domeniul accesului pe piaţă, acesta este reglementat pentru fiecare produs, pe când, în domeniul supravegherii pieţei, ceea ce este reglementat sunt riscurile care ar putea rezulta din cauza acestui produs.

. Printre aceste norme figurează şi dispoziţiile privind siguranţa tehnică a produselor

Klindt, Spielzeugleuchten an der Schnittstelle zwischen Niederspannungs-Richtlinie, Spielzeug-Richtlinie und technischer Normung, EuzW 14/1998, p. 426. Autorul consideră că obiectul acestor dispoziţii este protecţia tehnică preventivă a consumatorilor şi a utilizatorilor.

.36.Fabricantul dispune, în cazul în care produce sau fabrică produse care vor fi puse în circulaţie, de două metode pentru a asigura conformitatea produselor sale în raport cu caracteristicile tehnice şi fizice impuse de dispoziţiile tehnice. Potrivit primei metode, acesta poate fabrica, în principiu, produsele sale în conformitate cu normele tehnice

Articolul 1 al patrulea paragraf din Directiva 98/34/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informaţii în domeniul standardelor şi reglementărilor tehnice (JO L 204, p. 37, Ediţie specială, 13/vol. 23, p. 207) prevede că o normă este o specificaţie tehnică aprobată de un organism recunoscut cu activitate normativă pentru aplicare repetată sau continuă, a cărei respectare nu este obligatorie. Tipurile de norme existente sunt normele internaţionale, normele europene şi normele naţionale.

. Potrivit celei de a doua metode, acesta poate fabrica produsele sale astfel încât să îndeplinească cerinţele esenţiale impuse de o dispoziţie anume

Aubry-Caillaud, F., La libre circulation des marchandises nouvelle approche et normalisation européenne, Paris, 1998, p. 216. Autorul afirmă că produsul trebuie să respecte în ambele cazuri dispoziţiile obligatorii.

, îndeosebi prin anexele la directivele privind măsurile de armonizare tehnică. Această constatare nu se aplică dacă normele sunt imperative.37.Pentru produsele fabricate în conformitate cu normele tehnice armonizate, există o prezumţie relativă de conformitate cu caracteristicile tehnice şi fizice impuse, astfel cum prevede reglementarea tehnică, în special directivele privind măsurile de armonizare tehnică. în caz de litigiu, sarcina probei pentru a demonstra neconformitatea produsului incumbă părţii adverse

în doctrină s-a semnalat că nu este obligatorie aplicarea unor standarde armonizate. în caz de litigiu, sarcina probei incumbă fabricantului. Dacă acesta, în cursul fabricării produselor, nu aplică standardele armonizate, trebuie să demonstreze că produsul său respectă cerinţele esenţiale prevăzute prin directivă. Prin urmare, doctrina pledează în sensul ca părţile la litigiu să examineze mai întâi dacă există standarde armonizate pentru produsul în cauză. Chiar dacă există standarde armonizate, este totuşi necesar să se examineze dacă acestea ţin seama de toate cerinţele directivei. Această probă este făcută prin controlul de conformitate (Dubois, L., Blumann, C, Droit matériel de l'Union européenne, ediţia a treia, Paris, 2004, p. 290, Langner, Technische Vorschriften und Normen, punctul 44, Röhi, Schreiber, Konformitätsbewertung in Deutschland, p. 49 şi 50).

, şi nu fabricantului.38.în prezenta cauză, nu se contestă că standardele armonizate pentru uşile care urmează a fi prevăzute cu mânere antipanică nu sunt încă aplicabile, fapt subliniat de Comisie şi de Carp. în temeiul mandatului

Mandate M/101 to CEN/Cenelec concerning the Execution of Standardisation Work for Harmonized Standards on Doors, Windows, Shutters and Related Building Hardware.

 conferit de Comisie, CEN

CEN este acronimul pentru Comitetul European de Standardizare. Este vorba despre un organism care se prezintă sub forma juridică a unei organizaţii internaţionale fără scop lucrativ de drept belgian, cu sediul în Bruxelles şi care a fost creată în 1961 de organismele naţionale de standardizare ale statelor membre ale CEE, precum şi de către statele semnatare ale AELS.

 a adoptat la 3 februarie 2006 norma armonizată EN

EN este acronimul pentru European Norm.

 14351-1:2006, care cuprinde cerinţele esenţiale pentru uşi, portaluri, ferestre şi obloane. Această normă armonizată va intra în vigoare la 1 ianuarie 2009. Având în vedere principiul general de drept tempus regit actum, această normă nu poate fi considerată reglementare aplicabilă în prezenta cauză. Jurisprudenţa Curţii permite o derogare de la principiul tempus regit actum chiar în domeniul normelor tehnice

Articolul 1 alineatul (9) din Directiva 98/34 prevede că reglementare [a] tehnică reprezintă specificaţiile tehnice şi alte cerinţe, inclusiv dispoziţiile administrative relevante, a căror respectare este obligatorie, de iure sau defacto, în cazul comercializării sau al utilizării într-un stat membru sau într-o parte semnificativă a acestuia, precum şi actele cu putere de lege şi actele administrative ale statelor membre, cu excepţia celor prevăzute la articolul 10, care interzic fabricarea, importul, comercializarea sau utilizarea unui produs.

. Curtea a adoptat astfel, în cauza Unilever Italia

Hotărârea Curţii din 26 septembrie 2000, Unilever Italia (C-443/98, Rec, p. I-7535). Cauza civilă principală aflată pe rolul instanţei italiene privea un litigiu între Central Food şi Unilever Italia. Unilever a livrat societăţii Central Food la 29 septembrie 1998, pe baza unei comenzi, 648 de litri de ulei de măsline. Central Food a ridicat obiecţii cu ocazia examinării mărfii la 30 septembrie 1998, susţinând că există un viciu al lucrului vândut şi a informat Unilever cu privire la faptul că uleiul livrat nu era etichetat în conformitate cu dispoziţiile italiene - Legea nr. 313 publicată în GURI din 29 august 1998 şi intrată în vigoare în ziua următoare publicării. Central Food a refuzat plata şi a solicitat Unilever să retragă din depozit uleiul livrat.

, punctul de vedere potrivit căruia, în cadrul unei proceduri civile care se desfăşoară între două părţi cu privire la drepturi şi obligaţii de natură contractuală, o instanţă naţională trebuie să respingă aplicarea unei dispoziţii tehnice naţionale adoptate în cursul perioadei de report prevăzute la articolul 9 din Directiva 83/189/CEE a Consiliului din 28 martie 1989, de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informaţii în domeniul standardelor şi reglementărilor tehnice (JO L 109, p. 8), astfel cum a fost modificată prin Directiva 94/10/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 martie 1994 (JO L 100, p. 30) (denumită în continuare Directiva 83/189).39.Trebuie totuşi subliniat că în cauza Unilever Italia era vorba despre norme tehnice. în plus, Curtea a afirmat în mod expres în această cauză că nu este vorba despre o situaţie în care o directivă care instituie drepturi pentru particulari nu ar fi fost transpusă la timp în dreptul naţional. Cauza Unilever privea o situaţie în care Directiva 83/189 nu a definit conţinutul material al normei de drept pe care instanţa naţională trebuia să o aplice când s-a pronunţat asupra litigiului în cauză. Această directivă nu a instituit nici drepturi, nici obligaţii pentru particulari

Hotărâre citată la nota de subsol 26, punctul 51.

. Totuşi, dispoziţia naţională, Legea italiană nr. 313, a încălcat în mod vădit dispoziţiile procedurale ale Directivei 83/189, care prevede un termen în cursul căruia statele membre nu adoptă dispoziţii similare.40.Dat fiind că nu se aplică încă standardele armonizate pentru uşile care urmează a fi prevăzute cu mânere antipanică, este necesar, în cadrul procedurii speciale de certificare, să se examineze conformitatea acestor uşi din perspectiva cerinţelor esenţiale din anexa I la Directiva 89/106. Această directivă nu reglementează în mod complet şi neîndoielnic procedurile de certificare şi de atestare a conformităţii. Comisia stabileşte pentru fiecare material de construcţii, în temeiul articolului 20 din Directiva 89/106 şi în cooperare cu Comitetul permanent pentru construcţii, modulul corespunzător de atestare a conformităţii

Langner, Technische Vorschriften und Normen, punctul 73.

. Anexa III la Directiva 89/106 defineşte numai procedurile de control al conformităţii

Anexa III punctul 1 la Directiva 89/106 defineşte procedurile de control al conformităţii: încercări de tip iniţiale ale produsului realizate de către fabricant sau de către un organism desemnat; încercări ale unor eşantioane prelevate din uzină în conformitate cu un plan de încercări prescris de către fabricant sau de către un organism desemnat; încercări prin sondaj ale unor eşantioane prelevate din uzină, pe piaţă sau pe un şantier de către fabricant sau de către un organism desemnat; încercări ale eşantioanelor prelevate dintr-un lot pregătit de către fabricant sau de către un organism desemnat; controlul producţiei în uzină; inspecţia iniţială a uzinei şi controlul producţiei în uzină efectuate de către un organism desemnat; monitorizarea, evaluarea şi aprecierea permanentă a controlului producţiei în uzină de către un organism desemnat.

, care pot fi combinate în continuare în cadrul punerii în aplicare a modulelor de atestare a conformităţii pentru un produs anume. Totuşi, anexa III punctul 2 la Directiva 89/106 defineşte diverse module de atestare a conformităţii care conţin diverse combinaţii de control al conformităţii. Modulele, ca atare, nu sunt obligatorii

Langner, Technische Vorschriften und Normen, punctul 73.

; de fapt, Comisia poate defini în decizia cu privire la atestarea de conformitate a produselor pentru construcţii alte combinaţii de proceduri de atestare a conformităţii. Decizia Comisiei cu privire la alegerea procedurii sau a procedurilor de atestare a conformităţii este adoptată, de regulă, în acelaşi timp cu decizia privind atribuirea unui mandat pentru standarde armonizate

Ibidem.

.41.Decizia 90/683/CEE a Consiliului

Decizia 90/683/CEE a Consiliului din 13 decembrie 1990 privind modulele diverselor faze ale procedurilor de evaluare a conformităţii care sunt propuse spre a fi utilizate în cadrul directivelor de armonizare tehnică (JO L 380, p. 13).

 prevede că produsele industriale care intră în domeniul de aplicare al directivelor de armonizare tehnică nu pot fi introduse pe piaţă decât în cazul în care fabricantul le-a aplicat marcajul CE.42.Această decizie a fost abrogată şi înlocuită prin Decizia 93/465/CE a Consiliului

Decizia 93/465/CEE a Consiliului din 22 iulie 1993 privind modulele diverselor faze ale procedurilor de evaluare a conformităţii şi normele de aplicare şi utilizare a mărcii de conformitate CE, care sunt propuse spre a fi utilizate în cadrul directivelor de armonizare tehnică (JO L 220, p. 23, Ediţie specială, 13/vol. 13, p. 42).

 care conţine dispoziţii similare

Doctrina franceză, analizând dispoziţiile penale ale reglementării franceze, constată că introducerea pe piaţă a unui produs care nu poartă marcajul CE, deşi ar trebui, reprezintă un delict penal (Inforeg: Le marquage CE: cahier pratique, Cahiers de droit de l'entreprise, 1/2006, p. 79, 81).

 în ceea ce priveşte marcajul CE. Potrivit Deciziei 93/465, obiectivul esenţial al unei proceduri de evaluare a conformităţii este de a permite autorităţilor publice să asigure faptul că produsele introduse pe piaţă se conformează cerinţelor exprimate în dispoziţiile directivelor, în special cele referitoare la sănătatea şi securitatea utilizatorilor şi a consumatorilor

Orientări generale I A litera (a), Decizia 93/465/CEE a Consiliului.

. Aceste dispoziţii ale directivelor se găsesc în special în anexele care conţin cerinţele esenţiale, iar acestea din urmă sunt imperative

Avocatul general Mazák afirmă că cerinţele esenţiale sunt obligatorii, spre deosebire de normele tehnice (concluziile prezentate în cauza Comisia/Belgia citate la nota de subsol 12, punctul 33).

. Decizia, ca normă generală, prevede că produsul trebuie să treacă prin două faze de control al conformităţii, care sunt faza de proiect a produsului şi faza de producţie, şi că produsul nu poate fi introdus pe piaţă decât în cazul unor rezultate pozitive

Orientări generale I A literele (a)-(c), Decizia 93/465/CEE a Consiliului.

. Acesta este motivul pentru care se poate vorbi despre proceduri obligatorii de control al conformităţii.43.Din cuprinsul articolului 2 alineatul (1) din Directiva 89/106 reiese în mod clar că produsele pentru construcţii nu pot fi puse în circulaţie decât dacă îndeplinesc cerinţele esenţiale. Din articolul 4 alineatul (6) coroborat cu articolul 4 alineatul (2) din directivă reiese totuşi că marcajul CE aplicat pe un material de construcţii semnifică faptul că acest produs corespunde cerinţelor esenţiale. Aşadar, doctrina semnalează şi în ceea ce priveşte materialele pentru construcţii că nu pot fi puse în circulaţie decât dacă poartă marcajul CE

Rocco, G., L'etichettatura dei prodotti in commercio, Santarcangelo di Romagna, 2006, p. 132.

. Acest marcaj semnifică faptul că produsul este apt să fie comercializat în interiorul Comunităţii

Finke, K., Die europäische technische Normung, în Reichel, C., Schneider, H., Weyer, H. (ur.): Beiträge zum deutschen und europäischen Energierecht: Festschrift für Professor Dr. jur. Jürgen F. Baur zum 60. Geburtstag, Baden-Baden, 1998, p. 141, 147, Aubry-Caillaud, La libre circulation des marchandises nouvelle approche et normalisation européenne, p. 218.

.44.Răspunsul la întrebarea în ce mod trebuie stabilit că un anumit material de construcţii răspunde cerinţelor esenţiale din anexa I la Directiva 89/106 este furnizat în Decizia 1999/93. Conformitatea uşilor şi a portalurilor cu sau fără feroneria aferentă pentru combaterea incendiilor şi a fumului, care sunt instalate pe traseele de evacuare, este atestată în temeiul articolului 2 din Decizia 1999/93 în cadrul unui program care implică, în cadrul evaluării şi al supravegherii producţiei şi a produsului, în afară de fabricantul care administrează sistemul de supraveghere şi de producţie industrială, organul de certificare. Anexa III la Decizia 1999/93 prevede în mod expres sistemul de atestare a conformităţii nr. 1 în ceea ce priveşte uşile prevăzute cu feroneria aferentă şi care se utilizează în combaterea incendiilor/a fumului pe traseele de evacuare.45.în sfârşit, mai trebuie stabilit dacă uşile care urmează a fi prevăzute cu mânere antipanică sunt uşi şi portaluri cu sau fără feroneria aferentă care se utilizează în combaterea incendiilor/a fumului şi se instalează pe traseele de evacuare în sensul anexelor II şi III la Decizia 1999/93.46.în şedinţă, Ecorad şi Carp au afirmat în mod expres, ca răspuns la întrebarea Curţii, că uşile prevăzute cu mânere antipanică în cauză sunt produse combinate, compuse din uşile ca atare şi din mânerele antipanică. Aceste produse servesc la evacuarea rapidă a clădirilor. Carp şi Ecorad au afirmat deja că, din anul 2003, mânerele trebuie să prezinte propriul lor marcaj CE. Ca răspuns la o întrebare a Curţii, Carp şi Comisia au mai afirmat, fără ca Ecorad să conteste acest argument, că uşile care urmează a fi prevăzute cu mânere antipanică, în ansamblu, şi anume produsul complet care va servi ca uşă exterioară

Prin uşile exterioare înţelegem uşile care se află la ieşirea din clădire.

 pentru ieşirile de urgenţă sau care va servi în întregime ca uşă de ieşire din clădire în caz de urgenţă, trebuie să poarte de asemenea marcajul CE.47.în definirea uşilor care urmează a fi prevăzute cu mânere antipanică, precum uşile prevăzute cu feronerie şi instalate pe traseele de evacuare în sensul Deciziei 1999/93, de o importanţă fundamentală este argumentul susţinut de Ecorad şi Carp, care au afirmat în şedinţă că uşile vândute care fac obiectul litigiului din acţiunea principală servesc drept uşi exterioare în scopul unei evacuări rapide a localului, precum şi, în parte, argumentul prezentat de Ecorad în şedinţă, conform căruia uşile servesc la ieşirea în caz de urgenţă. în speţă, faptul că uşile în litigiu, fabricate de Carp, urmează a fi instalate ca uşi exterioare în scopul unei evacuări rapide a unui local este suficient ca acest produs să poată fi inclus în categoria abstractă de uşă prevăzută cu feroneria aferentă, instalată pe traseele de evacuare în sensul anexelor II şi III la Decizia 1999/93.48.Prin urmare, sugerăm Curţii să răspundă la prima întrebare adresată de Tribunale ordinario di Novara în sensul că dispoziţiile articolelor 2 şi 3 şi ale anexelor II şi III la Decizia 1999/93 trebuie interpretate în sensul că uşile aflate la ieşirea dintr-o clădire şi care urmează a fi prevăzute cu mânere antipanică, dar care nu au fost atestate în temeiul sistemului de atestare a conformităţii nr. 1, nu pot fi introduse pe piaţă.<TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>A doua întrebare preliminară</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Argumentele părţilor</TXT></NP></TI>49.Carp consideră că Decizia 1999/93 se adresează numai statelor membre şi că nu creează vreun efect obligatoriu pentru particulari, întrucât, în temeiul articolului 249 CE, aceasta nu este obligatorie decât pentru destinatarii săi. Comisia, adoptând această dispoziţie, nu a făcut decât să îşi îndeplinească obligaţia de a defini un sistem de atestare a conformităţii pentru diferite tipuri de uşi în temeiul Directivei 89/106, dat fiind că astfel a definit un tip de procedură pentru atestarea conformităţii unui produs sau a unui grup de produse în temeiul prevederilor Directivei 89/106. Comisia mandatează CEN pentru stabilirea normelor tehnice în temeiul cărora acesta defineşte, cu ajutorul specificaţiilor tehnice, cerinţele esenţiale pentru un produs anume şi, în acelaşi timp, procedura de atestare a conformităţii. După adoptarea normei armonizate, statele membre o transpun în ordinea juridică internă. Numai la momentul acestei transpuneri specificaţiile tehnice devin obligatorii pentru fabricanţi.50.Ecorad subliniază că, adoptând Decizia 1999/93, Comisia a aplicat articolul 13 alineatul (4) din Directiva 89/106. în plus, aceasta afirmă, în ceea ce priveşte efectul deciziei, făcând referire la articolul 249 CE, că decizia este obligatorie şi se impune tuturor destinatarilor. O decizie adresată statelor membre este similară în parte unei directive, întrucât impune statelor membre un comportament precis, precum şi transpunerea sa în dreptul naţional al acestora. Dacă această decizie conţine dispoziţii direct aplicabile, acestea au un efect direct în dreptul naţional.51.Decizia 1999/93 a fost adoptată în vederea elaborării unei norme tehnice care poate avea consecinţe pentru drepturile particularilor. Această decizie a definit o procedură de atestare a conformităţii pentru un grup de produse. Este adevărat că statele vor trebui să transpună în dreptul lor norma armonizată, atunci când va fi adoptată, chiar dacă Decizia 1999/93 îşi produce deja efectele. Deciziile care sunt adresate particularilor sunt, ca atare, direct aplicabile şi au un efect direct în statele membre. Decizia 1999/93 are forţă juridică obligatorie şi este direct aplicabilă pentru fabricanţii de pe piaţa italiană.52.Guvernul austriac consideră că nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.53.Comisia consideră că articolul 2 şi anexa II la Decizia 1999/93 se aplică dacă există specificaţii tehnice în sensul Directivei 89/106. Comisia consideră totuşi că articolul 3 şi anexa III la Decizia 1999/93 nu se aplică, întrucât nu există standarde armonizate. în şedinţă, Comisia a indicat din nou, la întrebarea Curţii, că Decizia 1999/93 nu creează efecte obligatorii între particulari. Aceştia pot doar să invoce dispoziţiile naţionale care transpun această decizie.<TI><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Aprecierea avocatului general</TXT></NP></TI>54.Mai întâi, trebuie arătat că o decizie a Comisiei privind alegerea metodei sau a metodelor de atestare a conformităţii se adoptă în practică şi ca regulă generală în acelaşi timp cu decizia privind atribuirea mandatului pentru norme

Langner, Technische Vorschriften und Normen, punctul 73.

 şi se adresează statelor membre.55.Articolul 249 CE conţine o listă a actelor juridice comunitare numite

Schmidt, G., în von der Groeben, Schwarze, Art. 249 EG, punctele 15 şi 16.

. Al patrulea paragraf al acestui articol prevede că decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi indică. Astfel, acest articol defineşte numai efectul juridic al deciziei, nu şi natura juridică a acesteia. Acesta este motivul pentru care întrebarea instanţei de trimitere prin care se urmăreşte să se afle dacă dispoziţiile articolelor 2 şi 3, precum şi ale anexelor II şi III la Decizia 1999/93 au forţă juridică obligatorie trebuie înţeleasă în sensul că decizia are efect direct. Având în vedere a treia întrebare adresată de instanţa de trimitere, a doua întrebare nu ar putea fi interpretată a contrario ca punând în discuţie problema validităţii deciziei. Trebuie să se examineze, aşadar, dacă decizia, adresată tuturor statelor membre, are efect direct şi dacă acest efect direct este vertical sau orizontal.56.în ceea ce priveşte efectul direct al actelor juridice, în dreptul comunitar se distinge între efectul direct complet şi efectul direct parţial. Efectul direct complet semnifică faptul că un act comunitar creează drepturi în cadrul raporturilor dintre particulari (efect direct orizontal), drepturi în cadrul raporturilor dintre un particular şi un stat membru (efect direct vertical ascendent) şi drepturi pentru stat în cadrul raporturilor dintre un stat şi un particular (efect direct vertical descendent). Efectul direct parţial creează drepturi pentru particulari numai în cadrul raporturilor cu statul membru {efect direct vertical ascendent)

Sauron, J.-L., L'application du droit de l'Union européenne en France, ediţia a doua, Paris, 2000, p. 39 şi 40. Autorul consideră că, în anumite condiţii, directivele şi deciziile au numai un efect direct vertical ascendent.

.57.Destinatarii unei decizii în sensul articolului 249 CE pot fi particularii, precum şi un stat membru sau chiar toate statele membre

Opermann, T., Europarecht, ediţia a treia, München, 2005, p. 169, Fischer, H. G, Europarecht, ediţia a treia, München, 2001, p. 79, Öhlinger, T., Potacs, M., Gemeinschaftsrecht und staatliches Recht, ediţia a treia complementară, Viena, 2006, p. 12, Blumann, C., Dubois, L., Droit institutionnel de l'Union européenne, ediţia a doua, Paris, 2005, p. 416, Greaves, R., The nature and Binding Effect of Decisions under Article 189 EC, European Law Review, 21(1996), p. 3 şi 4, Mager, U., Die staatengerichtete Entscheidung als supranationale Handlungsform, Europarecht 36(2001), p. 661, 663.

.58.Dacă destinatarii unei decizii sunt anumiţi particulari, decizia, adoptată în temeiul articolului 249 al patrulea paragraf CE, poate fi comparată cu un act administrativ

Evident, acest argument nu este valabil decât în cadrul sistemelor juridice în care un act administrativ este un act juridic cu caracter individual, precum în Germania, Austria şi Slovenia (a se vedea Schütz, H.-J., Bruha, T., König, D., Casebook Europarecht, München, 2004, p. 156).

. Prin urmare, doctrina consideră că o decizie adresată unor anumiţi particulari este un act juridic individual

Blumann, Dubois, Droit institutionnel de l'Union européenne, p. 419.

 care nu are un efect general şi abstract

Lenaerts, K., van Nuffel, P., Bray, R., Constitutional Law of the European Union, ediţia a doua, Londra, 2006, p. 780 şi 781, van Raepenbusch, S., Droit institutionnel de l'Union européenne, ediţia a patra, Bruxelles, 2005, p. 373. Acest din urmă autor subliniază că este adesea dificil să se distingă între un act normativ şi o decizie colectivă adresată tuturor statelor membre. în doctrina germană, se susţine opinia că, prin instrumentul deciziei, articolul 249 al patrulea paragraf CE pune la dispoziţia instituţiilor şi a organelor Comunităţii un act juridic pentru soluţionarea cu forţă juridică obligatorie a cazurilor individuale (Schütz, Bruha, König, Casebook Europarecht, p. 156).

. Dat fiind că decizia adresată unui particular sau unor anumiţi particulari nu necesită adoptarea unui act juridic intern prin care statele membre să transpună conţinutul acesteia în dreptul naţional, decizia poate avea un efect direct în raporturile dintre destinatari şi un stat membru

Schütz, Bruha, König, Casebook Europarecht, p. 167, Schmidt, G., în von der Groeben, Schwarze, Art. 249 EG, punctul 46.

, care poate fi invocat în cadrul procedurilor din faţa instanţelor naţionale

Jacqué, J.-P., Droit institutionnel de l'Union européenne, ediţia a treia, Paris, 2004, p. 575.

.59.O decizie adresată tuturor statelor membre este, luând în considerare efectele sale, un act cu caracter general

Doctrina consideră că deciziile adresate tuturor statelor membre sunt acte cvasinormative, întrucât conţin, în principiu, obligaţii pentru statele membre în beneficiul publicului, şi nu al unor persoane anume (a se vedea Greaves, The nature and Binding Effect of Decisions under Article 189 EC, p. 4 şi 10). O altă parte a doctrinei consideră că, datorită similitudinilor cu directivele în cadrul raporturilor dintre particulari, este exclus efectul orizontal al deciziilor adresate tuturor statelor membre (Jacqué, Droit institutionnel de l'Union européenne, p. 575). în ceea ce priveşte deciziile adresate statului, doctrina germană consideră că restricţia efectului vertical direct în raport cu particularii, caracteristică a directivei, se aplică şi acestor decizii (Vogt, M., Die Rechtsform der Entscheidung als Mittel abstrakt genereller Steuerung, ín Schmidt-Assmann, E., Schöndorf, B. (ur.), Der Europäische Verwaltungsverbund, Tübingen, 2005, p 232).

. Conţinutul Deciziei 1999/93 este mai asemănător cu cel al unei directive decât cu cel al unei decizii colective

O decizie colectivă are mai mulţi destinatari, dar reprezintă, în realitate, o serie de decizii individuale (concluziile avocatului general Lagrange din 20 noiembrie 1962 prezentate în cauza Confédération nationale des producteurs de fruits et légumes şi alţii/Consiliul, hotărârea din 14 decembrie 1962, 16/62 şi 17/62, Rec, p. 930). Din acest punct de vedere, este interesant să se facă comparaţia cu definiţia deciziei colective din ordinea juridică slovenă. Astfel, articolul 217 alineatul 1 din Legea slovenă privind procedura administrativă generală defineşte decizia colectivă în felul următor: [î]n cazul în care o cauză priveşte un număr important de persoane anume, pentru toate aceste persoane se poate adopta o decizie unică; persoanele respective trebuie citate în dispozitivul deciziei, iar motivele citate pentru fiecare persoană în mod individual şi care le privesc trebuie cuprinse în motivare.

 care reglementează raporturi între particulari

Blumann, Dubois, Droit institutionnel de l'Union européenne, p. 420. Autorii afirmă că, datorită naturii lor legislative, şi anume efectului lor general, deciziile Comisiei adresate tuturor statelor membre se publică în practică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, deşi articolul 254 nu prevede această publicare. Analiza lingvistică a articolului 254 CE demonstrează că în Jurnalul Oficial se publică numai deciziile adoptate de Parlamentul European şi de Consiliu în cadrul unei proceduri de codecizie în temeiul articolului 251 CE, nu şi deciziile generale ale Comisiei adresate tuturor statelor membre.

.60.Dacă o decizie care a fost adoptată de instituţii are ca obiectiv armonizarea aplicării dreptului comunitar, o astfel de decizie se adresează în general tuturor statelor membre. Efectul unei astfel de decizii în statele membre este general şi abstract

Mager, U., Die staatengerichtete Entscheidung als supranationale Handlungsform, p. 664. Autorul semnalează că, din acest motiv, conţinutul unei decizii adresate tuturor statelor membre se suprapune cu cel al unei directive. Tribunalul a constatat în ordonanţa din 25 mai 2004, Schmoldt şi alţii/Comisia (T-264/03, Rec, p. II-1515, punctul 94), că Decizia 2003/312/CE a Comisiei din 9 aprilie 2003 privind publicarea referinţei standardelor referitoare la produse termoizolante, geotextile, sisteme fixe de luptă împotriva incendiilor şi plăci de ipsos, în conformitate cu Directiva 89/106/CEE a Consiliului (JO L 114, p. 50, Ediţie specială, 13/vol. 39, p. 165), adresată tuturor statelor membre, era un act de natură generală. Această decizie adresată tuturor statelor membre a fost adoptată în temeiul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 89/106, care prevede că, atunci când un stat membru sau Comisia estimează că standardul armonizat sau agrementul tehnic european sau mandatele nu sunt conforme cu dispoziţiile articolelor 2 şi 3 din directiva respectivă, acest stat membru sau Comisia informează în mod oficial comitetul menţionat la articolul 19 şi îşi expune motivele. Comitetul emite un aviz de urgenţă. Ţinând seama de avizul comitetului şi după consultarea comitetului constituit prin Directiva 83/189, dacă este vorba despre standarde armonizate, Comisia informează statele membre cu privire la eventuala necesitate de a revoca aceste standarde sau agremente din publicaţiile la care face referire articolul 7 alineatul (3). Tribunalul a respins acţiunea, întrucât reclamantul nu demonstrase că era vizat individual, prin ordonanţa din 16 septembrie 2005 (Schmoldt şi alţii/Comisia, C-342/04 P).

. Dacă se compară această situaţie cu dreptul naţional, o decizie a unei instituţii comunitare adresată tuturor statelor membre este, după conţinutul său, similară unei instrucţiuni adresate administraţiei de către guvern în scopul punerii în aplicare a unei dispoziţii. Statele membre trebuie să transpună o astfel de decizie în dreptul naţional. Articolele 1 şi 2 din Decizia 1999/93 indică, în fapt, statelor membre modul în care trebuie pusă în aplicare Directiva 1999/93 în cadrul procedurii de atestare a conformităţii uşilor, ferestrelor, obloanelor, storurilor, portalurilor şi feroneriei. Totuşi, tocmai prin aceasta, dispoziţiile respective au impus în mod clar şi necondiţionat statelor membre modul de desfăşurare a procedurii de atestare a conformităţii pentru uşi, ferestre, obloane, storuri, portaluri şi feronerie. Din acest motiv, conţinutul articolelor 1 şi 2 este similar celui al unei directive.61.Curtea a apreciat că, în cazul deciziilor adresate statelor membre, caracterul obligatoriu se impune tuturor organelor statului destinatar, inclusiv instanţelor acestuia. Rezultă că, în temeiul supremaţiei dreptului comunitar [...], instanţele naţionale trebuie să se abţină de la aplicarea oricărei dispoziţii interne [...], a căror punere în aplicare ar putea împiedica executarea unei decizii comunitare

Hotărârea din 21 mai 1987, Albako (249/85, Rec, p. 2345, punctul 17). în această cauză, Curtea s-a pronunţat într-un litigiu dintre un fabricant de margarină şi organismul german de intervenţie agricolă în ceea ce priveşte acţiunea pusă în aplicare de organismul german în temeiul unei decizii a Comisiei privind vânzarea de unt.

.62.Deciziile adresate tuturor statelor membre au, în anumite condiţii, efect direct, astfel încât pot fi invocate de terţi

Schmidt, G., în von der Groeben, Schwarze, Art. 249 EG, punctul 46. Totuşi, doctrina semnalează că efectul direct al deciziilor adresate statelor membre poate fi dedus de asemenea din natura, contextul şi conţinutul deciziei în cauză, întrucât aceasta trebuie să fie de natură să poată crea un efect direct în raporturile juridice dintre destinatar şi terţi (Lenaerts, van Nuffel, Bray, Constitutional Law of the European Union, p. 781). O parte a doctrinei germane consideră chiar că deciziile adresate statelor membre dobândesc efect direct în aceleaşi condiţii (die gleichen Voraussetzungen) ca şi directivele (Schütz, Bruha, König, Casebook Europarecht, p. 167). Cu toate acestea, nu am putea aproba expresia în aceleaşi condiţii, în special analizând hotărârile din 5 aprilie 1979, Ratti (148/78, Rec, p. 1629), din 19 ianuarie 1982, Becker (8/81, Rec, p. 53), şi din 20 septembrie 1988, Oberkreisdirektor des Kreises Borken (190/87, Rec, p. 4689). Din aceste hotărâri reiese că efectele directivei, dacă este corect transpusă în dreptul naţional, afectează un particular prin măsurile de punere în aplicare adoptate de statul membru. Nu există probleme decât dacă statul membru nu a pus în aplicare corect directiva, în special dacă dispoziţiile directivei nu au fost puse în aplicare în pofida expirării termenului sau dacă acestea creează drepturi în beneficiul părţilor în raport cu statele. într-un astfel de caz, dreptul părţilor de a invoca, în raporturile cu statul membru care nu a transpus sau care nu a asigurat o transpunere corectă a directivei, dispoziţia necondiţionată şi suficient de precisă a directivei se întemeiază pe articolul 249 al treilea paragraf CE şi pe articolul 10 CE.

.63.Jurisprudenţa a dezvoltat de la începutul anilor 70 ideea că excluderea, în general, a posibilităţii ca obligaţia impusă prin decizie să fie invocată de persoanele interesate ar fi incompatibilă cu efectul obligatoriu pe care articolul 189 îl recunoaşte deciziei

Devenit articolul 249 CE.

; în special în cazurile în care autorităţile comunitare ar fi obligat, prin decizie, un stat membru sau toate statele membre să adopte un comportament anume, efectul util al unui astfel de act ar fi slăbit, justiţiabilii din acest stat ar fi împiedicaţi să se prevaleze de acesta în instanţă, iar instanţele naţionale ar fi împiedicate să îl ia în considerare ca element de drept comunitar; efectele unei decizii pot să nu fie identice cu cele ale unei dispoziţii administrative, dar această diferenţă nu exclude ca rezultatul final, care constă în dreptul justiţiabililor de a se prevala de acestea în instanţă, să fie eventual acelaşi în ambele cazuri

Hotărârile din 6 octombrie 1970, Grad (9/70, Rec, p. 825, punctul 5), din 21 octombrie 1970, Lesage (20/70, Rec, p. 861, punctul 5), şi din 21 octombrie 1970, Haselhorst (23/70, Rec, p. 881, punctul 5).

.64.Pentru ca o decizie adresată statelor membre să fie de aplicabilitate directă, obligaţia statului membru care decurge din această decizie trebuie să fie necondiţionată şi suficient de clară şi precisă pentru a putea produce efecte directe în raporturile dintre statele membre şi particulari

Hotărârea Grad (citată la nota de subsol 57, punctul 9). în această cauză, Curtea a apreciat că Decizia 65/271/CEE a Consiliului din 13 mai 1965 privind armonizarea anumitor dispoziţii care au efecte asupra concurenţei în domeniul transporturilor feroviare, rutiere şi pe căi navigabile (JO L 1965, 88, p. 1500), care interzice statelor membre cumulul sistemului comun de taxare pe cifra de afaceri cu regimuri specifice de taxare, prelevată în locul taxei pe cifra de afaceri, poate produce efecte directe în raporturile dintre statele membre cărora le este adresată decizia şi particulari şi că aceasta poate acorda particularilor dreptul de a o invoca în faţa instanţelor naţionale.

. Faptul că o decizie permite statelor membre destinatare să deroge de la dispoziţii clare şi precise ale aceleiaşi decizii nu ar putea, ca atare, să lipsească aceste dispoziţii de efect direct. în special, astfel de dispoziţii pot avea un efect direct în cazul în care recurgerea la posibilităţile de derogare astfel recunoscute poate face obiectul unui control jurisdictional

Hotărârea din 10 noiembrie 1992, Hansa Fleisch Ernst Mundt (C-156/91, Rec, p. I-5567, punctul 15). În această cauză, Curtea, în ceea ce priveşte efectul direct al unei decizii de taxare prelevate asupra inspectării şi supravegherii cărnii proaspete în temeiul Directivei 85/73/CEE a Consiliului din 29 ianuarie 1985 privind finanţarea inspecţiilor şi a controalelor sanitar-veterinare ale cărnii proaspete şi ale cărnii de pasăre (JO L 32, p. 14, Ediţie specială, 03/vol. 5, p. 12), a făcut referire la hotărârea din 4 decembrie 1974, Van Duyn (41/74, Rec, p. 1337), în care Curtea s-a pronunţat de asemenea asupra efectului direct vertical ascendent al directivelor.

.65.Prin examinarea jurisprudenţei citate, se poate constata că aceasta s-a referit, în ceea ce priveşte deciziile, doar la efectul direct vertical ascendent, şi anume dreptul particularului de a invoca faţă de un stat membru o decizie adresată unui stat membru sau statelor membre. în prezenta cauză nu se contestă faptul că, într-un litigiu împotriva autorităţilor publice italiene - şi anume a statului italian - în ceea ce priveşte respectarea cerinţelor esenţiale pentru uşile care urmează a fi prevăzute cu mânere antipanică, societatea Carp ar putea invoca dispoziţiile Deciziei 1999/93. Totuşi, în speţă este vorba despre un litigiu civil între doi particulari. Aşadar, problema ridicată este efectul direct orizontal al Deciziei 1999/93, care se adresează tuturor statelor membre.66.Doctrina consideră că deciziile care se adresează tuturor statelor membre nu au efect direct orizontal

Sauron, L'application du droit de l'Union européenne en France, p. 39 şi 40.

. Doctrina a ajuns la această concluzie constatând că jurisprudenţa referitoare la efectul direct orizontal al directivelor se aplică de asemenea în mare măsură (largement) deciziilor adresate statelor membre

Jacqué, Droit institutionnel de l'Union européenne, p. 575. Autorul invocă, în susţinerea concluziei potrivit căreia jurisprudenţa dezvoltată în legătura cu chestiunea efectului direct al directivelor se aplică de asemenea în mare măsură deciziilor, hotărârile Grad (citată la nota de subsol 57) şi Hansa Fleisch Ernst Mundt (citată la nota de subsol 59).

. Jurisprudenţa referitoare la efectul direct orizontal al directivelor apără în mod tradiţional punctul de vedere că o directivă nu poate, prin ea însăşi, crea obligaţii pentru un particular şi nu poate fi, aşadar, invocată ca atare împotriva acestuia

Hotărârile din 26 februarie 1986, Marshall (152/84, Rec., p. 723, punctul 48), din 14 iulie 1994, Faccini Dori (C-91/92, Rec, p. I-3325, punctul 20), din 7 martie 1996, El Corte Inglés (C-192/94, Rec, p. I-1281, punctul 15), şi din 16 iulie 1998, Silhouette International Schmied (C-355/96, Rec, p. I-4799, punctul 36). Această jurisprudenţa a atenuat lipsa de efect direct orizontal în sensul că o instanţă naţională, atunci când aplică dreptul naţional, independent de faptul că ar trebui să aplice dispoziţii mai vechi sau mai recente decât directiva, trebuie să interpreteze aceste dispoziţii cât mai conform literei şi spiritului directivei în scopul atingerii obiectivelor acesteia si a respectării, astfel, a articolului 249 CE.

. Prin urmare, chiar o dispoziţie clară, precisă şi necondiţionată a unei directive care are ca obiect crearea de drepturi sau impunerea de obligaţii particularilor nu este aplicabilă ca atare în cadrul unui litigiu între particulari

Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer si alţii (C-397/01-C-403/01, Rec, p. I-8835, punctul 109).

. Doctrina constată, aşadar, că jurisprudenţa interzice ca un particular să invoce în instanţă, în raport cu un alt particular, dispoziţiile unei directive, chiar dacă acestea îndeplinesc condiţiile efectului direct

Isaac, G., Blanquet, M., Droit general de l'Union européenne, ediţia a noua, Paris, 2006, p. 279. Autorii văd în aceasta o restricţie a posibilităţii de a garanta drepturile particularilor.

.67.în jurisprudenţa mai recentă, Curtea, în cauza Mangold

Hotărârea din 22 noiembrie 2005 (C-144/04, Rec, p I-9981). Cadrul material al acestei cauze poate fi rezumat astfel: în 2003, domnul Werner Mangold a încheiat un contract de muncă, la vârsta de 56 de ani, în temeiul dispoziţiilor germane. Aceste dispoziţii autorizează, cu anumite condiţii, încheierea de contracte pe durată determinată cu angajaţi în vârstă de peste 52 de ani. în măsura în care domnul Mangold consideră că restricţiile cuprinse în contract sunt nelegale, întrucât dispoziţia privind încheierea contractelor de muncă pe durată determinată ar discrimina lucrătorii mai în vârstă şi ar fi astfel contrară Directivei 2000/78, acesta a formulat o acţiune în faţa Arbeitsgericht München şi a susţinut, în cadrul acestei acţiuni, că dispoziţia privind restrângerea duratei raportului de muncă în contractul său de muncă este nulă, întrucât încalcă dreptul comunitar, deşi este conformă dreptului german.

, a aplicat o directivă în cadrul unui raport orizontal între doi particulari. De fapt este vorba despre prima cauză în care Curtea s-a pronunţat asupra discriminării pe motive de vârstă. Considerăm că, în vederea soluţionării cauzei, este necesar să se examineze cu prioritate punctele 74 şi 75 din hotărârea Mangold. în această cauză, Curtea a declarat la punctul 2 din dispozitiv: Dreptul comunitar şi în special articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă

JO L 303, p. 16, Ediţie specială, 05/vol. 6, p. 7.

 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale [...] care autorizează, fără restricţii, cu excepţia cazului în care există o strânsă legătură cu un contract de muncă anterior pe durată nelimitată, încheiat cu acelaşi angajator, încheierea unor contracte de muncă pe durată determinată în cazul în care lucrătorul a împlinit vârsta de 52 de ani. Instanţei naţionale îi revine sarcina de a asigura efectul deplin al principiului general al nediscriminării pe motive de vârstă, lăsând neaplicată orice dispoziţie contrară a legii naţionale, chiar dacă termenul de transpunere a directivei respective nu a expirat încă

Hotărârea Mangold (citată la nota de subsol 65, dispozitivul).

. Având în vedere faptul că, în cauza Mangold, litigiul din acţiunea principală privea legalitatea clauzei contractuale privind restrângerea duratei contractului de muncă, al doilea punct din dispozitivul hotărârii trebuie înţeles în sensul că instanţa naţională, în cadrul unei proceduri pe fond într-un litigiu între doi particulari, angajat şi angajator, nu ar putea aplica o dispoziţie naţională neconformă dreptului comunitar.68.Curtea a ajuns la acest rezultat arătând în motivare că Directiva 2000/78 nu consacră, prin ea însăşi, principiul egalităţii de tratament în materie de angajare şi de muncă. într-adevăr, potrivit articolului 1, această directivă are drept obiectiv numai stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenenţă religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, sursa principiului însuşi al interzicerii acestor forme de discriminare aflându-se, astfel cum reiese din considerentele (1) şi (4) ale directivei menţionate, în diverse instrumente internaţionale şi în tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre

Hotărârea Mangold (citată la nota de subsol 65, punctul 74). în această privinţă, ne putem întreba de ce Curtea evocă mai întâi diversele instrumente internaţionale şi tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre şi doar mai târziu principiul general de drept comunitar.

.69.Principiul nediscriminării în funcţie de vârstă trebuie, aşadar, considerat un principiu general de drept comunitar

Hotărârea Mangold (citată la nota de subsol 65, punctul 75).

. Hotărârea pronunţată în cauza Mangold poate fi comparată cu soluţiile cunoscute în special în dreptul constituţional german în ceea ce priveşte teoria efectului indirect faţă de terţii drepturilor fundamentale (mittelbare Drittwirkung der Grundrechte). Potrivit doctrinei germane, este nulă clauza contractuală dintr-un contract de muncă al unei secretare potrivit căreia contractul se încheie sub condiţia rezolutorie a încheierii unei căsătorii

Mannsen, G., Staatsrecht II: Grundrechte, ediţia a patra, München, 2005, p. 31 şi 32. Autorul susţine că, în dreptul constituţional, drepturile fundamentale protejează particularul împotriva atingerilor aduse de stat, şi nu în raporturile cu ceilalţi particulari. în schimb, în domeniul dreptului privat, legiuitorul trebuie să garanteze în mod direct respectarea drepturilor fundamentale.

. Nulitatea unei astfel de cauze contractuale este motivată de faptul că o astfel de prevedere contractuală încalcă valoarea esenţială a principiului

Badura, P., Staatsrecht, systematische Erläuterung des Grundgesetzes, ediţia a treia, München, 2003, p. 107.

 cuprins în articolul 6 alineatul 1 din legea fundamentală germană (Grundgesetz, denumită în continuare GG)

Articolul 6 alineatul 1 din legea fundamentală germană: Ehe und Familie stehen unter dem besonderen Schutze der staatlichen Ordnung (Căsătoria şi familia beneficiază de protecţia specială a autorităţilor publice).

. Dispoziţia de la articolul 6 din GG se aplică precum o linie directoare în redactarea clauzelor generale. Articolul 138 alineatul 1 din Codul civil german (Bürgerliches Gesetzbuch, denumit în continuare BGB) conţine o clauză generală privind actele juridice contra bonos mores

Articolul 138 alineatul 1 din BGB: Ein Rechtsgeschäft, das gegen die guten Sitten verstößt, ist nichtig (Actul juridic care contravine bunelor moravuri este nul).

. Instanţa naţională trebuie să ţină seama de decizia fundamentală a statului de a proteja căsătoria şi familia. Aceasta trebuie să interpreteze dispoziţiile cu privire la validitatea contractelor din perspectiva drepturilor fundamentale

Badura, Staatsrecht, systematische Erläuterung des Grundgesetzes, p. 110.

 şi trebuie să constate, aşadar, nulitatea unei dispoziţii dintr-un contract de muncă ce încalcă protecţia căsătoriei şi a familiei, în măsura în care acest contract nu este conform ordinii publice şi principiilor morale ale societăţii.70.Această argumentaţie este valabilă a simili ad simile şi în cauza Mangold. Curtea a dorit să sublinieze sensul interdicţiei discriminării pe motive de vârstă şi să precizeze posibilităţile de protecţie juridică a lucrătorilor lezaţi prin această discriminare. Interdicţia discriminării pe motive de vârstă este o decizie fundamentală de concepţie şi de valoare a dreptului comunitar, chiar dacă este înscrisă într-o directivă care, în principiu, nu are efect direct orizontal. în temeiul articolului 10 CE, statele membre trebuie să ţină seama de această apreciere de valoare. Organele statelor membre, precum şi autorităţile publice ale acestor state trebuie, în cazul în care soluţionează raporturi între particulari, să ţină seama şi de aprecierile fundamentale de valoare şi de deciziile pe care le conţine dreptul comunitar. în aceasta constă ratio legis a hotărârii Mangold. Această hotărâre este o indicaţie cu privire la modul în care instanţele naţionale ar trebuie să procedeze în litigiile care privesc o pretinsă discriminare pe motive de vârstă, în cazul în care dreptul naţional nu o consideră în acelaşi fel ca dreptul comunitar. Aşadar, nu există niciun motiv întemeiat de a explora alte domenii ale jurisprudenţei constante care nu autorizează efectul direct orizontal al dispoziţiilor directivelor şi deciziilor adresate statelor membre.71.Trebuie să se distingă între problema efectului direct orizontal al Deciziei 1999/93 şi cea a definiţiei neexecutării contractului sau a executării sale necorespunzătoare. Aspectul dacă livrarea uşilor care urmează a fi prevăzute cu mânere antipanică neatestate potrivit procedurii de atestare a conformităţii nr. 1 semnifică o neexecutare a contractului sau cel puţin o executare necorespunzătoare a contractului din punctul de vedere al dreptului comunitar nu are legătură cu aplicarea sistemului de atestare a conformităţii nr. 1 în cadrul raporturilor dintre particulari. Din punctul de vedere al dreptului comunitar, atestarea conformităţii produselor pentru construcţii, care este obligatorie, priveşte exclusiv raporturile dintre fabricant şi statul membru, şi nu raporturile dintre particulari.72.Prin urmare, sugerăm Curţii să răspundă la a doua întrebare adresată de Tribunale ordinario di Novara în sensul că articolele 2 şi 3, precum şi anexele II şi III la Decizia 1999/93 nu au efect direct orizontal în cadrul unui litigiu între particulari şi nu permit unei părţi, în cadrul unui litigiu între particulari, să se prevaleze de Decizia 1999/93 în raport cu cealaltă parte.<TI><NP><NO.P>C —</NO.P><TXT>A treia întrebare preliminară</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Argumentele părţilor</TXT></NP></TI>73.Carp consideră că Decizia 1999/93 este nelegală şi afirmă în această privinţă că necesitatea de a impune aplicarea sistemului de atestare a conformităţii nr. 1 în Decizia 1999/93 nu este motivată. Aşadar, decizia ar fi contrară articolului 253 CE, întrucât nu ar conţine absolut nicio motivare. în plus, decizia ar încălca principiul proporţionalităţii şi principiul liberei concurenţe.74.în ceea ce priveşte principiul proporţionalităţii, Carp repetă mai întâi că uşile prevăzute cu mânere antipanică sunt folosite, în esenţă, pentru a asigura că persoanele pot părăsi rapid locul în care se află. Aceasta subliniază, în plus, că mânerul instalat pe uşă dispune deja de marcajul CE atunci când îl primeşte fabricantul uşii. Prin urmare, procedura de atestare a conformităţii pentru obţinerea marcajului CE trebuie organizată astfel încât să garanteze siguranţa uşilor şi să nu afecteze în mod disproporţionat activitatea fabricantului. Sistemul de atestare a conformităţii nr. 1, care impune intervenţia unui organ de certificare, nu este nici adecvat, nici necesar pentru a garanta siguranţa uşilor prevăzute cu mânere antipanică, întrucât aceeaşi siguranţă poate fi garantată prin alte sisteme de atestare a conformităţii, prevăzute prin Directiva 89/106, care sunt mai puţin costisitoare pentru fabricant şi care garantează la rândul lor că produsul fabricat corespunde specificaţiilor tehnice.75.în opinia Carp, Decizia 1999/93 ar încălca de asemenea principiul liberei concurenţe menţionat la articolele 2 CE şi 98 CE, întrucât creează un avantaj în beneficiul persoanelor care modifică şi restrâng concurenţa pe piaţă. Artizanii şi micii fabricanţi nu au suficiente mijloace pentru a aplica sistemul de atestare a conformităţii nr. 1 pentru fabricarea uşilor, motiv pentru care vor înceta fabricarea acestora. Pe de altă parte, întreprinderile mari şi mijlocii, care dispun deja de multă vreme de un certificat ISO 9000 corespunzător condiţiilor sistemului de atestare a conformităţii nr. 1, vor avea un avantaj.76.în ceea ce priveşte a treia întrebare, Ecorad nu se exprimă şi lasă răspunsul la latitudinea Curţii.77.Comisia şi guvernul austriac consideră că nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare.<TI><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Aprecierea avocatului general</TXT></NP></TI>78.în prealabil, trebuie semnalat faptul că este de competenţa instanţei naţionale sesizate cu soluţionarea litigiului şi care trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată să aprecieze, în raport cu particularităţile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii

Hotărârile din 9 martie 2000, EKW şi Wein & Co (C-437/97, Rec, p. I-1157, punctul 52), şi din 4 decembrie 2003, EVN şi Wienstrom (C-448/01, Rec, p. I-14527, punctul 74).

. Ţinând seama de faptul că întrebările preliminare adresate au ca obiect interpretarea dreptului comunitar, Curtea este, aşadar, obligată în principiu să se pronunţe

Hotărârea din 28 septembrie 2006, Van Straaten (C-150/05, Rec., p. I-9327, punctul 33).

.79.în temeiul unei jurisprudenţe constante, refuzul de a se pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională nu este posibil decât atunci când este evident că interpretarea dreptului comunitar solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale, când problema este de natură ipotetică sau când Curtea nu dispune de elementele de fapt şi de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care îi sunt adresate

Hotărârile din 11 iulie 2006, Chacón Navas (C-13/05, Rec, p. I-6467, punctul 35) şi Van Straaten (citată la nota de subsol 76, punctul 34).

.80.în prezenta cauză, răspunsul Curţii la a treia întrebare nu pare util procedurii din acţiunea principală.81.în procedura principală, instanţa de trimitere a adresat trei întrebări. A doua şi a treia întrebare sunt legate între ele. A treia întrebare, care priveşte validitatea Deciziei 1999/93, nu are sens decât dacă se răspunde la a doua întrebare că Decizia 1999/93 are un efect direct orizontal, astfel încât este obligatorie pentru particulari în litigiile dintre ei. In măsura în care Decizia 1999/93 nu are efect direct orizontal, aceasta nu se aplică în procedurile sau în cadrul raporturilor dintre particulari, iar problema validităţii acestei decizii nu prezintă relevanţă pentru decizia din acţiunea principală în faţa instanţei de trimitere.82.Sugerăm, aşadar, Curţii să răspundă la a treia întrebare preliminară adresată de Tribunale ordinario din Novara în sensul că nu este necesar să se examineze validitatea Deciziei 1999/93.<TI><NP><NO.P>V —</NO.P><TXT>Concluzie</TXT></NP></TI>83.Având în vedere ansamblul consideraţiilor de mai sus, propunem Curţii să răspundă astfel întrebărilor adresate de Tribunale ordinario di Novara:

1)Articolele 2 şi 3 şi anexele II şi III la Decizia 1999/93 a Comisiei din 25 ianuarie 1999 privind procedura de atestare a conformităţii produselor de construcţie conform articolului 20 alineatul (2) din Directiva 89/106/CEE a Consiliului referitor la uşile, ferestrele, obloanele, storurile, portalurile şi feroneria aferentă trebuie interpretate în sensul că uşile aflate la ieşirea dintr-o clădire şi care urmează a fi prevăzute cu mânere antipanică, dar care nu au fost atestate în temeiul sistemului de atestare a conformităţii nr. 1, nu pot fi introduse pe piaţă.2)Articolele 2 şi 3 şi anexele II şi III la Decizia 1999/93/CE a Comisiei din 25 ianuarie 1999 privind procedura de atestare a conformităţii produselor de construcţie conform articolului 20 alineatul (2) din Directiva 89/106/CEE a Consiliului referitor la uşile, ferestrele, obloanele, storurile, portalurile şi feroneria aferentă nu au efect direct orizontal în cadrul unui litigiu între particulari şi nu permit unei părţi, în cadrul unui litigiu între particulari, să se prevaleze de această decizie în raport cu cealaltă parte.3)Nu este necesar să se pronunţe asupra validităţii Deciziei 1999/93 a Comisiei din 25 ianuarie 1999 privind procedura de atestare a conformităţii produselor de construcţie conform articolului 20 alineatul (2) din Directiva 89/106/CEE a Consiliului referitor la uşile, ferestrele, obloanele, storurile, portalurile şi feroneria aferentă.