I.

Introducere

1.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 din Directiva 2009/28/CE și a articolului 4 din Directiva (UE) 2018/2001 ( 2 ), care privesc promovarea utilizării energiei din surse regenerabile, care prevăd, și unul și celălalt, că statele membre pot pune în aplicare, printre altele, scheme de ajutor, sub rezerva respectării anumitor principii, pentru atingerea obiectivelor lor privind producerea de energie electrică din surse regenerabile.

2.

Această cerere își are originea într‑un litigiu, referitor la o modalitate specifică de punere în aplicare a unei scheme de ajutor de stat adoptate de Italia privind promovarea energiei electrice din surse regenerabile, între, pe de o parte, Tiberis Holding Srl (denumită în continuare „Tiberis”) și, pe de altă parte, Gestore dei servizi energetici (GSE) SpA (gestionarul de servicii energetice, Italia, denumit în continuare „GSE”), Ministero dello Sviluppo Economico (Ministerul Dezvoltării Economice, Italia) și Ministero dell’ambiente e della sicurezza energetica (Ministerul Mediului și Securității Energetice, Italia).

3.

Mai precis, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia) ridică problema compatibilității cu dispozițiile citate anterior a unei modalități de aplicare a unui sistem de stimulare a producției de energie electrică din surse regenerabile care prevede, pentru producătorii care vând energie pe piața liberă, un tarif de stimulare care garantează un preț minim, care este de asemenea un preț maxim în temeiul unui mecanism de recuperare a sumelor ce depășesc valoarea tarifului de stimulare în cazul în care prețul pieței este mai mare decât acesta (așa‑numitul „stimulent negativ”) (denumit în continuare „mecanismul de stimulare negativă” sau „mecanismul de regularizare”). În plus, mecanismul de stimulare negativă se aplică numai producătorilor care vând energie pe piața liberă care beneficiază de stimulare prin înscrierea lor într‑un registru, iar nu și celor care beneficiază de stimulare prin participarea la o procedură de licitație.

4.

Prezenta cauză oferă Curții oportunitatea de a se pronunța cu privire la legătura dintre o decizie a Comisiei Europene de autorizare a unei scheme de ajutor pentru producția de energii regenerabile, obligațiile care încadrează stimulentele pe care statele membre trebuie să le pună în aplicare în temeiul Directivei 2009/28 și al Directivei 2018/2001, care a înlocuit‑o, dar care conține dispoziții similare, precum și întinderea competențelor instanțelor naționale atunci când acestea sunt sesizate cu contestații referitoare la conformitatea cu aceste directive a anumitor modalități de punere în aplicare a schemelor de ajutor de stat autorizate în prealabil de Comisie.

II.

Cadrul juridic

A.

Dreptul Uniunii

1.

Directiva 2009/28

5.

Articolul 2 din Directiva 2009/28, intitulat „Definiții”, definea la al doilea paragraf litera (k) noțiunea de „schemă de sprijin” ca fiind „orice instrument, schemă sau mecanism aplicat de un stat membru sau de un grup de state membre, care promovează utilizarea energiei din surse regenerabile prin reducerea costurilor acestei energii, prin creșterea prețului la care aceasta poate fi vândută sau prin mărirea, prin intermediul unor obligații referitoare la energia regenerabilă sau în alt mod, a volumului achiziționat de acest tip de energie […]”.

6.

Articolul 3 din această directivă ( 3 ), intitulat „Obiective naționale globale obligatorii și măsuri privind utilizarea energiei din surse regenerabile”, prevedea:

7.

Directiva menționată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2015/1513, a fost abrogată și înlocuită prin Directiva 2018/2001, cu efect de la 1 iulie 2021, în conformitate cu articolul 37 din aceasta din urmă.

2.

Directiva 2018/2001

8.

În temeiul considerentelor (16), (18) și (19) ale Directivei 2018/2001:

9.

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, reia la al doilea paragraf punctul 5 definiția noțiunii de „schemă de sprijin” care figura la articolul 2 al doilea paragraf litera (k) din Directiva 2009/28.

10.

Articolul 4 din Directiva 2018/2001, intitulat „Schemele de sprijin pentru energia din surse regenerabile”, prevede:

11.

Articolul 6 din această directivă, intitulat „Stabilitatea sprijinului financiar”, prevede:

3.

Regulamentul (UE) 2015/1589

12.

Articolul 1 din Regulamentul (UE) 2015/1589 ( 4 ), intitulat „Definiții”, prevede la literele (b) și (c):

13.

Articolul 3 din acest regulament, intitulat „Clauza suspensivă”, prevede:

4.

Orientările 2014-2020

14.

Comunicarea Comisiei intitulată „Orientări privind ajutoarele de stat pentru protecția mediului și energie pentru perioada 2014-2020” (denumite în continuare „Orientările 2014-2020”) ( 5 ) cuprinde o parte 3, intitulată „Evaluarea compatibilității în temeiul articolului 107 alineatul (3) [litera] (c) [TFUE]”, care prevede:

15.

Secțiunea 3.3 din aceste orientări, intitulată „Ajutoare acordate pentru producția de energie din surse regenerabile”, prevede:

16.

Orientările menționate au fost înlocuite prin „Orientările din 2022 privind ajutoarele de stat pentru climă, protecția mediului și energie” (denumite în continuare „Orientările din 2022”) ( 6 ), a căror parte 7, intitulată „Aplicabilitatea”, are următorul cuprins:

5.

Decizia C(2016) 2726 final

17.

Prin Decizia C(2016) 2726 final din 28 aprilie 2016 privind ajutorul de stat SA.43756 (2015/N) – Italia, Sprijin pentru energia electrică produsă în Italia din surse de energie regenerabile ( 7 ) (denumită în continuare „decizia de autorizare”), Comisia nu a ridicat obiecții la schema de ajutor care i‑a fost notificată de Italia, sub forma unui proiect de decret ministerial privind promovarea producției de energie electrică din surse regenerabile, pentru motivul că aceasta este compatibilă cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) TFUE.

18.

În partea 2.2 din această decizie, consacrată descrierii schemei de ajutor în cauză, considerentul (7), care figurează sub titlul „Noi producători de dimensiune medie și reabilitare”, precizează:

19.

În considerentul (22) al deciziei menționate, care figurează în partea 2.4 din aceasta, intitulată „Finanțare, buget și durată”, se arată că sprijinul va fi acordat proiectelor specifice pentru o perioadă egală cu durata medie de viață a proiectului indicată în tabelul 1 din aceeași decizie și că această perioadă nu depășește perioada de amortizare a proiectelor, astfel cum este definită în legislația italiană. Considerentul (21) precizează că „[s]chema se notifică până la 31 decembrie 2016”.

20.

În partea 3 din decizia de autorizare, referitoare la evaluarea schemei de ajutor notificate, Comisia arată, în considerentele (31) și (32), că, întrucât vizează sprijinirea energiei electrice din surse regenerabile, această schemă intră în domeniul de aplicare al Orientărilor 2014-2020 și, prin urmare, pe baza dispozițiilor relevante din aceste orientări, și anume cele prevăzute în secțiunile 3.2, 3.3.1 și 3.3.2, evaluează compatibilitatea schemei respective cu articolul 107 alineatul (3) litera (c) TFUE. În această parte 3 figurează de asemenea, în secțiunea 3.3.3, intitulată „Proporționalitate”, următoarele considerente:

B.

Dreptul italian

21.

Decreto del Ministero dello Sviluppo Economico – Incentivazione dell’energia elettrica prodotta da fonti rinnovabili diverse dal fotovoltaico (Decretul Ministerului Dezvoltării Economice privind promovarea energiei electrice produse din surse regenerabile, altele decât cele fotovoltaice) din 23 iunie 2016 ( 8 ) (denumit în continuare „Decretul din 23 iunie 2016”) a fost adoptat printre altele în raport cu decizia de autorizare.

22.

Articolul 4 din acest decret prevede, la alineatele 1-3, diferitele proceduri de acces la mecanismele de stimulare pe care le instituie, și anume, după înscrierea în registrul special, stabilit în funcție de sursa de energie și de tipul de instalație, sau în urma participării la proceduri competitive de licitație de tip olandez sau, respectiv, în mod direct. Această dispoziție precizează, pentru fiecare tip de procedură, categoriile de instalații eligibile, stabilite în esență în funcție de capacitatea de producție a centralei în cauză.

23.

Articolul 7 din decretul menționat privește stabilirea tarifelor fixe și ale stimulentelor. Alineatul 4 al acestuia prevede că, pentru instalațiile cu o capacitate mai mică sau egală cu 500 kW, GSE procedează, după caz, la răscumpărarea energiei introduse în rețea, prin plata pentru producția netă introdusă în rețea a unui tarif global de stimulare, stabilit pe baza anexei 1 la același decret ( 9 ). Alineatul 6 prevede că, în ipoteza în care operatorul unei asemenea instalații alege să păstreze energia în posesia sa și să o vândă pe piața liberă, GSE procedează la o „retragere forfetară”, trecerea de la o metodă de plată a stimulentului la alta nefiind autorizată de mai mult de două ori în perioada de aplicare a stimulentului. Alineatul 5 al acestui articol 7 prevede că, pentru instalațiile cu o capacitate nominală care depășește 500 kW care participă la proceduri competitive de licitație de tip olandez, GSE plătește, pentru producția netă introdusă în rețea, stimulentul stabilit în temeiul aceluiași decret, energia produsă de aceste instalații rămânând la dispoziția producătorului.

III.

Litigiul principal, întrebarea preliminară și procedura în fața Curții

24.

Tiberis este o societate care exploatează o centrală hidroelectrică pe râul Tibru, pe teritoriul localității Fiano Romano (Italia), cu o capacitate de 2,747 megawați.

25.

La 8 septembrie 2017, GSE, o societate pe acțiuni deținută de autoritățile italiene, însărcinată în special cu promovarea și dezvoltarea surselor de energie regenerabile și a eficacității energetice, a admis cererea societății Tiberis, introdusă la 22 decembrie 2016, de a beneficia de mecanismul de stimulare a producției de energie electrică prevăzut de Decretul din 23 iunie 2016. La 5 octombrie 2017, Tiberis a încheiat cu GSE un contract care reglementa condițiile de acordare a stimulentelor datorate acestei societăți în conformitate cu mecanismul menționat. În temeiul stimulentelor prevăzute, în cinci ani, societatea respectivă a primit în total 4 044 340,75 euro cu titlu de subvenții, și anume din anul 2017 până în anul 2021.

26.

Prin trei facturi, primele două datate 4 aprilie 2022, iar ultima datată 2 mai 2022, GSE a solicitat aceleiași societăți rambursarea unei părți din subvențiile acordate, în valoare totală de 1 224 210,86 euro.

27.

Tiberis a introdus o acțiune la Tribunale Amministrativo Regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia), prin care a solicitat anularea acestor cereri, precum și a dispozițiilor contractuale și legale pe care se întemeiau. În susținerea acțiunii formulate, Tiberis a invocat printre altele o încălcare a articolului 3 din Directiva 2009/28 și a articolului 4 din Directiva 2018/2001.

28.

Instanța menționată a considerat acțiunea nefondată. În această privință, ea a arătat în esență că măsura în discuție garanta beneficiarului stimulentului o remunerație globală constantă pentru energia produsă, adecvată pentru a remunera investițiile realizate pentru construcția centralei, care îl protejează pe întreprinzător de caracterul aleatoriu al prețului de piață al energiei în timp și îi garantează un tarif fix prin care își poate recupera suma investită pentru realizarea instalației. Instanța respectivă a arătat de asemenea că, în acest sistem, o eventuală creștere a prețului de piață al energiei nu poate conduce la o creștere a veniturilor beneficiarului stimulentului, ci se transformă într‑un «stimulent negativ», și anume un rabat în favoarea GSE, care reprezenta contrapartida, imprevizibilă și aleatorie, a garantării unui tarif constant și, în orice caz, rentabil pentru investiția inițială, atunci când prețul energiei pe piață era mai mic decât tariful garantat de GSE. Aceasta a dedus că susținerile Tiberis privind imposibilitatea de a obține profituri suplimentare ca urmare a schimbărilor de pe piață erau nefondate și că, atunci când a depus cererea de acordare a stimulentelor în cauză și apoi a încheiat contractul relevant din 5 octombrie 2017, această societate a acceptat și riscul comercial rezultat.

29.

În plus, aceeași instanță a apreciat că acest tip de mecanism de stimulare era în conformitate cu cel avut în vedere de Comisie în Orientările 2014-2020 și a statuat că nu poate fi considerat discriminatoriu pentru simplul motiv că operatorii care au obținut stimulentele în urma unor proceduri de licitație puteau, spre deosebire de cei care le‑au obținut prin înscriere în registru, să beneficieze integral de prețul de piață, situația lor fiind diferită în măsura în care operatorii care participă la licitații de tip olandez beneficiau de un tarif global mai mic decât cei înscriși în registru, dar, în schimb, puteau beneficia de posibile creșteri ale prețurilor de piață. În consecință, mecanismul de stimulare în discuție, privit în ansamblu, nu era contrar dreptului Uniunii.

30.

Tiberis a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Consiglio di Stato (Consiliul de Stat), instanța de trimitere. În susținerea apelului său, prin care a solicitat modificarea hotărârii menționate, această societate și‑a reiterat în esență motivul întemeiat pe încălcarea articolului 3 din Directiva 2009/28 și a articolului 4 din Directiva 2018/2001.

31.

Potrivit instanței de trimitere, punctul 2 din anexa 1 la Decretul din 23 iunie 2016 pare, la prima vedere, contrar articolului 3 din Directiva 2009/28, precum și articolului 4 din Directiva 2018/2001. Astfel, aceste dispoziții enumeră cinci parametri cumulativi pentru legalitatea stimulentelor, și anume: să fie bazate pe piață, să permită beneficiarilor să fie receptivi la semnalele pieței, să evite denaturarea inutilă a pieței, să asigure faptul că producătorii răspund la semnalele de preț ale pieței și să asigure faptul că producătorii își maximizează veniturile de pe piață. În plus, aceste stimulente ar trebui acordate într‑un mod deschis, transparent, competitiv, nediscriminatoriu și rentabil.

32.

Cu toate acestea, reglementarea internă în discuție în litigiul principal ar putea avea ca efect obligarea producătorilor să renunțe la stimulent, ceea ce, potrivit instanței respective, ar fi contrar obiectivului urmărit de mecanismul de stimulare. În această privință, ea arată că articolul 4 din Decretul din 23 iunie 2016 prevede că accesul la mecanismul de stimulare se acordă pe baza a trei proceduri diferite, precizând totodată că posibilitatea de a participa la una sau la alta dintre acestea nu este voluntară, ci depinde numai de capacitatea de producție a centralei în cauză. Prin urmare, Tiberis nu ar fi putut să decidă în mod liber dacă să solicite înscrierea în registru sau să participe la licitație, întrucât este vorba despre două categorii distincte stabilite a priori în funcție de tipul și de capacitatea maximă ale instalației în cauză. Cu toate acestea, producătorii care beneficiază de stimulent prin înscrierea lor în registru sunt obligați să plătească GSE diferența dintre prețul pieței și stimulent în cazul în care prețul pieței este mai mare decât stimulentul, spre deosebire de producătorii care dispun de instalații mari, care beneficiază de stimulent datorită procedurii de licitație și pot primi, la rândul lor, întregul preț de piață.

33.

Pe de altă parte, potrivit instanței menționate, măsura prin care se urmărește efectuarea unei „regularizări” în favoarea GSE atunci când prețul pieței este mai mare decât valoarea stimulentului ar părea să fie în contradicție cu Directivele 2009/28 și 2018/2001, întrucât aceste directive ar obliga statele membre să permită operatorilor să reacționeze la dinamica pieței pentru a evita denaturările rezultate din eliminarea reactivității producătorilor față de cerere, în timp ce, ținând seama de stimulentul negativ, producătorii beneficiari ai stimulentului prin înscrierea lor în registru nu ar avea niciun interes să reacționeze la această dinamică a pieței.

34.

În aceste condiții, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

35.

Tiberis, GSE, guvernul italian și Comisia Europeană au depus observații scrise, toate acestea participând la ședința de audiere a pledoariilor care a avut loc la 7 noiembrie 2024.

IV.

Analiză

A.

Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

36.

Înainte de a analiza întrebarea preliminară, este necesar să ne pronunțăm cu privire la excepțiile de inadmisibilitate ridicate de GSE și de guvernul italian.

37.

Pe de o parte, GSE susține că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă pentru motivul că cerințele articolului 94 din Regulamentul de procedură al Curții nu ar fi respectate, din moment ce decizia de trimitere nu ar conține elementele de fapt și de drept necesare pentru a permite Curții să răspundă în mod util la întrebarea adresată ( 10 ).

38.

Pe de altă parte, guvernul italian consideră că întrebarea preliminară ar fi inadmisibilă pentru motivul că măsura contestată ar constitui un ajutor existent care ar fi fost în prealabil autorizat de Comisie prin decizia sa de autorizare. Instanța de trimitere ar fi astfel în imposibilitatea de a interveni cu privire la intensitatea ajutorului în cauză, cu excepția cazului în care determină recalificarea sa drept „ajutor nou” și, în consecință, încalcă articolul 108 alineatul (3) TFUE, care interzice acordarea de ajutoare noi care nu au fost notificate în prealabil Comisiei și autorizate de aceasta. Din aceste elemente ar rezulta că întrebarea adresată ar fi lipsită de orice legătură reală cu cauza principală și ar fi pur ipotetică, dat fiind că, indiferent de răspunsul care urmează a fi dat acesteia din urmă, cererea Tiberis nu ar putea, în orice caz, să fie admisă, întrucât articolul 108 TFUE i se opune.

39.

Cu titlu introductiv, în ceea ce privește admisibilitatea cererilor de decizii preliminare, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, acestea beneficiază de o prezumție de pertinență, iar Curtea este în principiu obligată să se pronunțe ( 11 ). Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională este posibil numai atunci când este evident că interpretarea solicitată a unei norme a Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate ( 12 ). Cu privire la acest din urmă aspect, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care ar fi utilă instanței naționale impune, astfel cum subliniază articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții, definirea de către aceasta din urmă a cadrului factual și normativ în care se integrează întrebările adresate sau cel puțin explicarea ipotezelor de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări ( 13 ). Cu toate acestea, în temeiul spiritului de cooperare care guvernează relațiile dintre instanțele naționale și Curte în cadrul procedurii preliminare, lipsa anumitor constatări prealabile ale instanței de trimitere nu conduce în mod necesar la inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară dacă, în pofida acestor lacune, Curtea, având în vedere elementele care rezultă din dosar, consideră că este în măsură să ofere un răspuns util instanței de trimitere ( 14 ).

40.

În speță, argumentele invocate de GSE cu privire la inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară pot fi înlăturate fără mare dificultate pe baza jurisprudenței constante a Curții amintite la punctul anterior din prezentele concluzii. Astfel, chiar presupunând că ar fi dovedite, pretinsele omisiuni în cadrul factual și juridic nu sunt de natură să împiedice Curtea să răspundă la întrebarea adresată ( 15 ).

41.

În schimb, problematica ridicată de guvernul italian cu privire la eventuala relevanță a deciziei de autorizare în vederea soluționării litigiului principal necesită o reflecție mai aprofundată, în special ținând seama de faptul că nu este exclus ca această decizie să poată împiedica admisibilitatea prezentei cereri de decizie preliminară (sau cel puțin să aibă influență asupra interpretării solicitate).

42.

Trebuie arătat în această privință că, deși instanța de trimitere nu menționează decizia de autorizare, această împrejurare nu este suficientă în sine pentru a exclude orice relevanță a deciziei menționate și pentru a permite înlăturarea din oficiu a obiecțiilor formulate de guvernul italian cu privire la admisibilitatea prezentei cauze. Astfel, prezumția de pertinență de care beneficiază descrierea cadrului factual și juridic efectuată de instanța de trimitere nu poate fi interpretată în sensul că Curtea ar fi obligată să facă abstracție de o asemenea decizie, mai ales atunci când aceasta se dovedește pertinentă în cadrul soluționării unei cauze cu care este sesizată, în special pentru a da un răspuns util la întrebarea adresată de instanța de trimitere. Această situație se regăsește cu atât mai mult atunci când nu se contestă, precum în speță, pe de o parte, că schema de ajutor italiană în discuție în litigiul principal este într‑adevăr acoperită de decizia de autorizare și, pe de altă parte, că Tiberis a fost efectiv una dintre întreprinderile beneficiare ale acestei scheme de ajutor.

43.

Având în vedere ceea ce precedă și deși nu se poate exclude ca prezenta cerere de decizie preliminară să fie considerată inadmisibilă ( 16 ), propunem Curții să reformuleze, pentru a da un răspuns util instanței de trimitere, întrebarea preliminară în sensul că, prin intermediul acesteia, instanța de trimitere urmărește să afle dacă articolele 107 și 108 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun ca o instanță națională să efectueze o apreciere a compatibilității mecanismului de stimulare negativă cu articolul 3 din Directiva 2009/28 și cu articolul 4 din Directiva 2018/2001 atunci când acest mecanism face parte dintr‑o schemă de ajutor de stat autorizată în prealabil de Comisie.

B.

Cu privire la competența instanței de trimitere de a aprecia compatibilitatea mecanismului de stimulare negativă în raport cu Directivele 2009/28 și 2018/2001

44.

Trebuie amintit, în primul rând, că aplicarea normelor Uniunii în materie de ajutoare de stat se întemeiază pe o obligație de cooperare loială între, pe de o parte, instanțele naționale și, pe de altă parte, Comisie și instanțele Uniunii, în cadrul căreia fiecare acționează în funcție de rolul care îi este atribuit de tratat. În cadrul acestei cooperări, după cum rezultă din cuprinsul articolului 4 alineatul (3) TUE, instanțele naționale trebuie să adopte toate măsurile generale sau speciale de natură să asigure executarea obligațiilor care rezultă din dreptul Uniunii și să se abțină să le adopte pe cele susceptibile să pună în pericol realizarea obiectivelor tratatului, abținându‑se să adopte decizii contrare unei decizii de autorizare ( 17 ).

45.

Rezultă, pe de altă parte, dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că instanțele naționale și Comisia joacă roluri complementare, însă distincte în sistemul de control al ajutoarelor de stat instituit prin tratat ( 18 ). Astfel, aprecierea compatibilității unor măsuri de ajutor cu piața internă este de competența exclusivă a Comisiei, care acționează sub controlul instanțelor Uniunii ( 19 ), în timp ce instanțele naționale asigură protecția drepturilor justițiabililor în cazul încălcării obligației de notificare prealabilă la Comisie a ajutoarelor de stat prevăzute la articolul 108 alineatul (3) ultima teză TFUE ( 20 ).

46.

Trebuie să se observe în această privință că Curtea a statuat deja că a permite unei instanțe naționale, în cadrul punerii în aplicare a unui program de ajutoare de stat a cărui compatibilitate cu piața internă a fost constatată de Comisie, să se pronunțe la rândul său cu privire la compatibilitatea unui asemenea program cu piața internă ar însemna în esență să se atribuie acestei instanțe puterea de a substitui aprecierea făcută de Comisie cu propria apreciere și, în consecință, să aducă atingere competențelor exclusive rezervate Comisiei în ceea ce privește aprecierea compatibilității ajutoarelor de stat cu piața internă ( 21 ).

47.

Trebuie precizat, în al doilea rând, că reiese de asemenea din jurisprudența Curții că o instanță națională este competentă să aprecieze conformitatea aspectelor unei scheme de ajutoare existente cu dispozițiile tratatului care au efect direct, altele decât cele privind ajutoarele de stat, numai dacă aceste aspecte pot fi evaluate în mod izolat și dacă, deși fac parte din schema de ajutoare în cauză, nu sunt necesare pentru realizarea obiectului său sau pentru funcționarea sa ( 22 ). În schimb, aspectele unui ajutor pot fi atât de indisolubil legate de obiectul însuși al ajutorului încât nu ar fi posibil să fie analizate în mod izolat, astfel încât efectul acestora asupra compatibilității sau a incompatibilității ajutorului în ansamblul său trebuie să fie apreciat în mod necesar urmând procedura prevăzută la articolul 108 TFUE ( 23 ).

48.

Constatând, așadar, în cauza recentă în care s‑a pronunțat Hotărârea A‑Fonds ( 24 ), că una dintre condițiile prevăzute de schema de ajutor în discuție în această cauză (și anume condiția referitoare la reședință) era indisolubil legată de schema de ajutor în măsura în care era necesară pentru realizarea obiectului și pentru funcționarea acesteia din urmă, Curtea a considerat că dreptul Uniunii se opune ca o instanță națională să poată aprecia conformitatea unei asemenea condiții cu libera circulație a capitalurilor și că o atare instanță națională nu poate, a fortiori, să deducă consecințele unei eventuale încălcări a liberei circulații a capitalurilor. Ea a dedus de aici că nu era, prin urmare, necesar să se răspundă la întrebare astfel cum i‑a fost adresată ( 25 ).

49.

În speță, subliniem că instanța de trimitere se confruntă cu o problematică asemănătoare celei tratate de Curte în hotărârea A‑Fonds, chiar dacă aceasta a fost pronunțată într‑un context diferit. Astfel, spre deosebire de cauza care a determinat pronunțarea acestei hotărâri, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea mecanismului în discuție nu cu piața internă în lumina dispozițiilor Tratatului FUE în materie de ajutoare de stat sau a altor dispoziții de drept primar, ci cu anumite dispoziții de drept derivat, și anume Directivele 2009/28 și 2018/2001, și aceasta fără a face nicio mențiune cu privire la decizia de autorizare adoptată în prealabil de Comisie.

50.

Independent însă de aceste diferențe, considerăm că este necesar să se transpună raționamentul urmat de Curte în cadrul cauzei menționate mai sus și, în consecință, să se concluzioneze în sensul că instanța de trimitere nu este competentă să se pronunțe cu privire la compatibilitatea mecanismului de stimulare negativă cu Directivele 2009/28 și 2018/2001 pentru motivele care vor fi prezentate în continuare.

51.

Trebuie amintit, primo, că mecanismul de stimulare negativă, contestat de Tiberis, face parte integrantă din schema de ajutor de stat adoptată de guvernul italian, a cărei compatibilitate cu piața internă a fost examinată de Comisie în decizia sa de autorizare.

52.

Astfel, din această decizie reiese că, în conformitate cu Orientările 2014-2020, în lumina cărora a fost apreciată compatibilitatea schemei de ajutor în cauză cu articolul 107 alineatul (3) litera (c) TFUE, Comisia a evaluat tocmai dacă măsura notificată avea un efect stimulativ concret asupra obiectivului de interes comun de promovare a producției de energie din surse regenerabile, în special în ceea ce privește proprietarii de instalații de producție care beneficiază de stimulent datorită înscrierii lor în registre ( 26 ). Pe de altă parte, decizia menționată a confirmat caracterul proporțional al măsurilor avute în vedere de autoritățile italiene, inclusiv mecanismul de stimulare negativă, în măsura în care acesta din urmă se limita la ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de protecție a mediului urmărit ( 27 ).

53.

Trebuie să se observe, secundo, că din jurisprudența Curții menționată la punctele 47 și 48 din prezentele concluzii reiese că, atunci când sunt în discuție condiții sau elemente care sunt necesare pentru realizarea obiectului sau pentru funcționarea schemei de ajutor, repartizarea competențelor între Comisie și instanțele naționale în materie de ajutoare de stat se opune ca acestea din urmă să aprecieze compatibilitatea condițiilor respective în raport cu alte norme decât cele cuprinse în articolul 107 TFUE.

54.

În speță, problema dacă instanța de trimitere poate aprecia mecanismul de stimulare negativă în raport cu Directivele 2009/28 și 2018/2001 depinde, în consecință, de aceea dacă acest aspect al schemei de ajutor în discuție în litigiul principal poate fi evaluat separat, în sensul că nu este necesar pentru realizarea obiectului sau pentru funcționarea schemei de ajutor în discuție. Trebuie precizat în această privință că un aspect este necesar pentru realizarea obiectului sau pentru funcționarea unui ajutor atunci când acesta este un element constitutiv sau esențial al ajutorului, astfel încât inaplicabilitatea acestuia conduce la modificarea domeniului de aplicare sau a caracteristicilor principale ale ajutorului ( 28 ).

55.

În opinia noastră, nu există nicio îndoială că mecanismul de stimulare negativă ar îndeplini criteriile care decurg din jurisprudența citată la punctul 48 din prezentele concluzii, din moment ce, chiar dacă nu poate fi considerat o condiție constitutivă a schemei de ajutor în discuție în prezenta cauză, el rămâne totuși un element esențial și indisociabil al acesteia. Astfel, după cum s‑a arătat la punctul 52 din prezentele concluzii, acest mecanism privește nu numai unul dintre aspectele acordării ajutorului, ci este deopotrivă indisolubil legat de intensitatea și de caracterul proporțional al ajutorului în cauză, care constituie în sine elemente esențiale ale analizei compatibilității ajutorului, analiză care ține de competența exclusivă a Comisiei în temeiul procedurii prevăzute la articolele 107 și 108 TFUE.

56.

În măsura în care nu pare posibil să se izoleze un asemenea aspect, care rezultă necesar pentru realizarea obiectului și a funcționării unei scheme de ajutor autorizate de Comisie, ar fi dificil de conceput în ce mod o instanță națională ar putea deduce consecințele unei eventuale constatări a incompatibilității mecanismului în discuție cu dispozițiile relevante ale Directivelor 2009/28 și 2018/2001 fără a modifica, chiar dacă într‑o măsură limitată, această schemă de ajutor și fără ca respectiva modificare să aducă atingere deciziei de autorizare și, în consecință, validității sale, respectiv competențelor Comisiei, aducând astfel atingere repartizării competențelor între instituția respectivă și instanțele naționale, o soluție care nu poate fi susținută în raport cu jurisprudența constantă a Curții citată la punctele 44-46 din prezentele concluzii.

57.

Este necesar să se constate, în al treilea și ultimul rând, că, prin acțiunea introdusă la instanța de trimitere, Tiberis urmărește în realitate să modifice schema de ajutor aprobată anterior de Comisie sau cel puțin anumite aspecte ale acesteia din urmă.

58.

În această privință trebuie amintit că, în cadrul sistemului de control al ajutoarelor de stat, instituit prin articolele 107 și 108 TFUE, procedura diferă după cum ajutoarele sunt existente sau noi ( 29 ). În cazul în care ajutoarele existente pot, în conformitate cu articolul 108 alineatul (1) TFUE, să fie puse în aplicare în mod legal în măsura în care Comisia nu a constatat incompatibilitatea acestora, articolul 108 alineatul (3) TFUE interzice acordarea de ajutoare noi sau modificarea unor ajutoare existente care nu au fost notificate în prealabil Comisiei și autorizate de aceasta ( 30 ). În acest cadru, articolul 1 litera (b) punctul (ii) din Regulamentul 2015/1589 prevede că un „ajutor existent” vizează ajutorul autorizat, respectiv schemele de ajutor și ajutoarele individuale care au fost autorizate de Comisie sau de Consiliu. Articolul 1 litera (c) din acest regulament prevede la rândul său că un „ajutor nou” vizează orice schemă de ajutor și orice ajutor individual care nu este ajutor existent, inclusiv modificările ajutoarelor existente.

59.

Pe de altă parte, trebuie subliniat că, deși modificările aduse ajutoarelor existente nu determină automat recalificarea lor ca ajutoare noi, o asemenea recalificare ar interveni atunci când modificările respective nu sunt de natură pur formală sau administrativă, ci pot influența evaluarea compatibilității măsurii de ajutor cu piața internă ( 31 ). Or, astfel cum s‑a stabilit la punctul 52 din prezentele concluzii, mecanismul de stimulare negativă constituie un element esențial al schemei de ajutor în cauză, pe baza căruia Comisia a analizat compatibilitatea acestei scheme de ajutor cu piața internă. În consecință, o modificare a schemei de ajutor menționate, precum cea preconizată de Tiberis, ar avea ca efect să determine recalificarea sa drept ajutor nou și ilegal.

60.

Este adevărat că, în cauzele recente în care s‑a pronunțat Hotărârea DOBELES HES (C‑702/20 și C‑17/21, EU:C:2023:1), Curtea a considerat că o instanță națională poate admite o cerere având ca obiect plata unei sume corespunzătoare unui ajutor nou care nu a fost notificat Comisiei cu condiția ca respectivul ajutor să fi fost în prealabil notificat în mod corespunzător acestei instituții de către autoritățile naționale în cauză și ca instituția menționată să își dea acordul în această privință sau să se considere că și‑a dat acest acord ( 32 ). Un asemenea scenariu pare însă ipotetic în speță, ținând seama de faptul că, pe de o parte, modificarea schemei de ajutor în cauză nu pare să fie avută în vedere de guvernul italian și, pe de altă parte, instanța de trimitere nu ridică problema unei asemenea eventualități ( 33 ).

61.

Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea preliminară, astfel cum a fost reformulată, că articolele 107 și 108 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun ca o instanță națională să efectueze o apreciere a compatibilității mecanismului de stimulare negativă al unei scheme de ajutor existente și autorizate în prealabil de Comisie cu articolul 3 din Directiva 2009/28 și cu articolul 4 din Directiva 2018/2001 în cazul în care acest mecanism este indisolubil legat de schema de ajutor în măsura în care este necesar pentru realizarea obiectului sau pentru funcționarea acesteia din urmă.

C.

Cu privire la problema compatibilității mecanismului de stimulare negativă în discuție în litigiul principal cu articolul 3 din Directiva 2009/28 și cu articolul 4 din Directiva 2018/2001

62.

În ipoteza în care Curtea nu ar împărtăși analiza noastră și ar considera că instanța de trimitere este competentă să aprecieze compatibilitatea mecanismului de stimulare negativă în discuție în litigiul principal cu articolul 3 din Directiva 2009/28 și cu articolul 4 din Directiva 2018/2001, vom analiza, cu titlu subsidiar, la punctele următoare, problema dacă dispozițiile menționate mai sus se opun acestui mecanism.

63.

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere ridică în esență problema interpretării Directivelor 2009/28 și 2018/2001 care să îi permită să aprecieze compatibilitatea cu acestea a modalităților de aplicare a schemei italiene de stimulare a producției de energie electrică din surse regenerabile de care a beneficiat Tiberis. Această instanță urmărește să afle mai precis dacă articolul 3 din Directiva 2009/28, în vigoare la momentul instituirii schemei de ajutor și atunci când contractul dintre Tiberis și GSE a fost încheiat, și articolul 4 din Directiva 2018/2001, care a înlocuit această primă directivă începând de la 1 iulie 2021, trebuie interpretate în sensul că se opun mecanismului de stimulare negativă inclus în cadrul schemei de ajutor respective.

64.

Această chestiune acoperă în realitate, în opinia noastră, două problematici, care pot fi descrise după cum urmează. Prima privește aspectul dacă modalitățile de aplicare a schemei de ajutor italiene și în special mecanismul de stimulare negativă nu sunt contrare dispozițiilor citate anterior ale acestor două directive pentru motivul că nu par să fie „bazate pe piață” și că acest mecanism de regularizare ar putea astfel să determine anumiți beneficiari să renunțe la stimulent, ceea ce ar fi, potrivit instanței de trimitere, contrar obiectivelor urmărite de directivele menționate. A doua privește existența unei eventuale discriminări care ar rezulta din faptul că modalitățile de acces la ajutoarele de stat nu sunt aceleași pentru toți producătorii de energii regenerabile, din moment ce numai cei care sunt înscriși în registru sunt supuși mecanismului de regularizare ( 34 ).

1.

Observații introductive

65.

Este util să se amintească, în primul rând, că schema de ajutor instituită prin Decretul din 23 iunie 2016 prevedea trei modalități ale ajutorului diferite, întemeiate pe mecanisme de stimulare distincte care erau determinate în funcție de capacitatea de producție a centralei în cauză. Mai precis, aceste trei modalități ale ajutorului erau următoarele:

–

prima modalitate a ajutorului se întemeia pe participarea la o procedură competitivă de licitație de tip olandez care era accesibilă instalațiilor mari a căror capacitate de producție era mai mare de 5 MW. Ajutorul nu era plătit beneficiarilor decât atunci când prețul pe oră pentru fiecare zonă scădea sub prețul de adjudecare pentru a acoperi diferența dintre cele două prețuri. Tariful de stimulare pentru instalațiile mari era, pe de altă parte, mai mic decât cel al instalațiilor mici sau medii;

–

a doua modalitate a ajutorului, de care a beneficiat Tiberis, se aplica instalațiilor medii care aveau o capacitate de producție cuprinsă între 1 și 5 MW și presupunea înscrierea instalației în registru. Acest mecanism se întemeia pe un tarif proporțional cu costurile proiectului prezentat de această întreprindere la momentul semnării contractului inițial cu GSE, garantând astfel beneficiarului o remunerație globală constantă pentru energia produsă care permitea remunerarea investițiilor efectuate pentru construirea centralei. Acest mecanism prevedea, mai precis, acordarea unui ajutor atunci când prețul pe oră pentru fiecare zonă scădea sub prețul tarifar stabilit prin decret pentru a compensa diferența dintre cele două prețuri. Cu toate acestea, în cazul în care prețul pieței era mai mare decât tariful fix, întreprinderea în cauză trebuia să plătească diferența către GSE prin intermediul mecanismului de stimulare negativă;

–

a treia modalitate a ajutorului era accesibilă numai instalațiilor mici cu o capacitate de producție mai mică de 1 MW și prevedea acordarea de ajutoare directe.

66.

Trebuie precizat de asemenea că un operator precum Tiberis era de la bun început liber să nu încheie un contract cu GSE și, în consecință, să refuze să se supună modalităților de ajutor corespunzătoare capacității sale de producție. Pe de altă parte, această societatea avea posibilitatea, în cazul în care încheiase un contract cu GSE, să rezilieze în orice moment acest contract și să iasă din schema de stimulare de care beneficia până atunci pentru a vinde energia produsă liber pe piață, expunându‑se astfel fluctuațiilor pieței.

67.

Trebuie arătat, în al doilea rând, că, în ceea ce privește domeniul de aplicare ratione materiae al celor două directive menționate în decizia de trimitere, nu se contestă că ajutorul de care a beneficiat Tiberis în temeiul Decretului din 23 iunie 2016 intră în sfera noțiunii de „schemă de sprijin”, definită în mod identic la articolul 2 litera (k) din Directiva 2009/28 și la articolul 2 punctul 5 din Directiva 2018/2001. Trebuie subliniat în această privință că, deși aceste două directive permit statelor membre să introducă scheme de ajutor de stat în favoarea producției de energie din surse regenerabile, această alegere este totuși supusă condiției ca aceste scheme să fie compatibile cu normele în materie de ajutoare de stat. Astfel, cerința respectivă reiese în mod expres atât din articolul 3 din Directiva 2009/28, cât și din articolul 4 din Directiva 2018/2001, care prevăd că dispozițiile menționate se aplică fără a aduce atingere competenței exclusive conferite Comisiei, în temeiul articolului 108 TFUE ( 35 ).

68.

Trebuie să se constate, în al treilea rând, în ceea ce privește domeniul de aplicare ratione temporis al acestor două directive, că, atunci când a fost adoptat Decretul din 23 iunie 2016 și în momentul în care Tiberis a încheiat contractul cu GSE în temeiul schemei de ajutor prevăzute de acest decret, erau aplicabile numai dispozițiile Directivei 2009/28, cele ale Directivei 2018/2001 intrând la rândul lor în vigoare abia la 1 iulie 2021, astfel încât schema de ajutor în discuție nu va putea fi apreciată în lumina acestei din urmă directive decât de la această dată, sub rezerva observațiilor expuse la punctele 77-79 din prezentele concluzii.

2.

Cu privire la compatibilitatea mecanismului de stimulare negativă cu Directiva 2009/28

69.

Trebuie amintit, cu titlu introductiv, că articolul 3 din Directiva 2009/28 prevede în esență, la alineatul (1), că fiecare stat membru se asigură că ponderea energiei obținute din surse regenerabile în cadrul consumului final brut de energie în 2020 reprezintă cel puțin obiectivul său național astfel cum este precizat de această directivă și, la alineatul (2), că statele membre introduc măsuri destinate în mod efectiv să asigure că ponderea de energie din surse regenerabile este egală sau mai mare decât se arată în traiectoria orientativă precizată în directiva menționată. În plus, alineatul (3) al acestui articol prevede că, în vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite la aceste alineate (1) și (2), statele membre „pot” aplica printre altele scheme de ajutor.

70.

Trebuie să se constate că reiese din însuși modul de redactare a articolului 3 din Directiva 2009/28 că nu decurge din acesta nicio obligație a statelor membre de a adopta scheme de ajutor de stat pentru promovarea energiilor regenerabile, adoptarea unor astfel de scheme nefiind decât o posibilitate și nici, a fortiori, indicații pentru aceste state cu privire la modul în care trebuie să își conceapă eventualele scheme de ajutor. Astfel, statele membre dispun de o marjă de apreciere în ceea ce privește măsurile care trebuie luate pentru atingerea obiectivelor naționale obligatorii în materie de energie din surse regenerabile ( 36 ) cu condiția respectării normelor Uniunii în materie de ajutoare de stat ( 37 ).

71.

Trebuie arătat că, în orice caz, pe baza elementelor prezentate în decizia de trimitere, niciun element nu indică faptul că mecanismul de regularizare ar pune în mod concret în pericol investițiile în sectorul energiilor regenerabile, astfel încât să ridice îndoieli cu privire la conformitatea sa cu obiectivele urmărite de Directiva 2009/28 ( 38 ).

72.

Rezultă că Directiva 2009/28, inclusiv articolul 3 din aceasta, nu se opune unui mecanism de regularizare precum cel în discuție în litigiul principal.

3.

Cu privire la compatibilitatea mecanismului de stimulare negativă cu Directiva 2018/2001

73.

Este necesar să se observe de la bun început că, deși instanța de trimitere ridică problema compatibilității mecanismului de stimulare negativă cu articolul 4 din Directiva 2018/2001, trebuie să se stabilească și dacă această dispoziție se aplică unei scheme de ajutor de stat precum cea în discuție în litigiul principal, care fusese deja instituită la data intrării în vigoare a acestei directive, sau dacă nu ar fi necesar mai degrabă să se analizeze compatibilitatea mecanismului respectiv în raport cu articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată, care, chiar dacă nu este citat în mod expres de instanța de trimitere, urmărește să garanteze încrederea legitimă a beneficiarilor de ajutoare sub imperiul unor scheme preexistente.

74.

Trebuie amintit în această privință că reiese din jurisprudența Curții că, în principiu, o normă de drept nouă se aplică începând de la intrarea în vigoare a actului care o instituie și că, deși aceasta nu se aplică situațiilor juridice născute și definitiv împlinite sub imperiul legii vechi, ea se aplică efectelor viitoare ale acestora, precum și situațiilor juridice noi. Soluția este diferită, sub rezerva respectării principiului neretroactivității actelor juridice, numai dacă norma nouă este însoțită de dispoziții speciale care stabilesc în mod specific condițiile de aplicare în timp a acesteia ( 39 ).

75.

Reiese mai precis din jurisprudența Curții că, spre deosebire de normele de procedură, care se consideră în general că se aplică de la data la care intră în vigoare, normele de drept material ale Uniunii trebuie interpretate, pentru a garanta respectarea principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime, în sensul că nu au în vedere situații împlinite anterior intrării lor în vigoare decât în măsura în care rezultă în mod clar din formularea, finalitatea sau economia acestora că trebuie să le fie atribuit un asemenea efect ( 40 ).

76.

În ceea ce privește în mod particular directivele, ca regulă generală, numai situațiile juridice împlinite după expirarea termenului de transpunere a unei directive pot intra în domeniul de aplicare ratione temporis al acestei directive. A fortiori, așa se întâmplă cu situațiile juridice născute sub imperiul normei vechi care continuă să își producă efectele ulterior intrării în vigoare a actelor naționale adoptate pentru transpunerea unei directive după expirarea termenului de transpunere a acesteia ( 41 ).

77.

Or, deși este adevărat că, în speță, cu toate că articolul 4 din Directiva 2018/2001 prevede posibilitatea statelor membre de a adopta scheme de ajutor pentru atingerea obiectivelor în materie de producție de energie electrică din surse regenerabile, această directivă nu precizează dacă dispoziția menționată are vocația de a se aplica numai schemelor de ajutor noi adoptate după data transpunerii directivei respective sau dacă domeniul de aplicare al acesteia acoperă și schemele de ajutor existente care au fost instituite înainte de respectiva dată ( 42 ). Trebuie să se observe, pe de altă parte, că, în calitate de dispoziție care stabilește criterii de acordare a ajutorului pentru producția de energii regenerabile, articolul 4 constituie o normă materială, astfel încât această dispoziție se poate aplica teoretic schemelor de ajutor existente numai în ceea ce privește efectele lor ulterioare datei de expirare a termenului de transpunere a acesteia, în temeiul jurisprudenței citate la punctele 75 și 76 din prezentele concluzii.

78.

De asemenea, trebuie arătat că articolul 6 din Directiva 2018/2001 prevede, la alineatul (1), că, fără a aduce atingere adaptărilor necesare pentru respectarea dispozițiilor de la articolele 107 și 108 TFUE, statele membre se asigură că nivelul și condițiile aferente sprijinului acordat proiectelor privind energia din surse regenerabile nu sunt revizuite într‑un mod care să aibă un impact negativ asupra drepturilor acordate prin acest sprijin și să submineze viabilitatea economică a proiectelor care au beneficiat deja de sprijin. Alineatul (2) al acestui articol 6 adaugă că statele membre pot ajusta nivelul sprijinului în conformitate cu criterii obiective cu condiția ca aceste criterii să fie stabilite în proiectul original al schemei de sprijin.

79.

Rezultă că, deși nu decurge nicio obligație a statelor membre de a‑și revizui schemele de ajutor existente pentru a le alinia cu articolul 4 din Directiva 2018/2001, întrucât directiva menționată nu prevede nimic în această privință, ele sunt libere să aducă astfel de modificări cu condiția de a respecta totuși, pe lângă normele referitoare la ajutoarele de stat, articolul 6 din directiva respectivă, care interzice revizuirea schemei de ajutor acordate proiectelor care beneficiază deja de un ajutor într‑un mod care ar avea un impact negativ asupra drepturilor acordate și ar submina viabilitatea economică a proiectelor menționate ( 43 ).

80.

Odată cu efectuarea acestor precizări, analiza care urmează privește examinarea, cu titlu subsidiar, a compatibilității mecanismului de stimulare negativă cu articolul 4 din Directiva 2018/2001, în ipoteza în care dispoziția menționată ar avea vocația de a se aplica, după cum pare să susțină instanța de trimitere.

81.

La fel ca articolul 3 din Directiva 2009/28, articolul 4 din Directiva 2018/2001 prevede posibilitatea statelor membre de a adopta scheme de ajutor pentru realizarea obiectivelor în materie de producție de energie electrică din surse regenerabile. Cu toate acestea, spre deosebire de articolul 3 din Directiva 2009/28, articolul 4 din Directiva 2018/2001 prevede un cadru și norme obligatorii pentru statele membre în elaborarea schemelor de ajutoare de stat pentru producția de energie din surse regenerabile ( 44 ).

82.

Astfel cum s‑a arătat la punctele 29-31 din prezentele concluzii, reiese mai precis din motivarea deciziei sale că instanța de trimitere ridică, în primul rând, problema dacă mecanismul de regularizare furnizează stimulente care, în conformitate cu articolul 4 din Directiva 2018/2001, sunt „bazat[e] pe piață și receptiv[e] la semnalele pieței”.

83.

Este necesar să se observe că, la prima vedere, în pofida faptului că instanța de trimitere a prezentat în mod detaliat funcționarea mecanismului de regularizare în discuție în litigiul principal, nu este mai puțin adevărat că Curtea nu dispune de toate elementele necesare pentru a efectua o evaluare completă a acestui mecanism, pe care, în orice caz, numai instanța de trimitere este competentă să o efectueze.

84.

De asemenea, trebuie arătat că, deși articolul 4 din Directiva 2018/2001 stabilește astfel o legătură între schemele de ajutor introduse de statele membre și condițiile reale de piață, în sensul că valoarea ajutorului acordat trebuie, în principiu, să fie stabilită în funcție de condițiile care prevalează pe piață, aceasta nu împiedică directiva amintită să recunoască în mod expres că diferiții producători au o capacitate de a răspunde semnalelor pieței diferită, ce depinde de dimensiunea acestora ( 45 ). Astfel, statele membre au nu numai posibilitatea de a opta pentru diferite tipuri și modalități ale ajutorului, ci și să limiteze procedurile de licitație la tehnologii specifice atunci când acest lucru este necesar pentru a evita rezultatele nesatisfăcătoare având în vedere constrângerile de rețea și costurile de integrare în sistem, nevoia de a asigura diversificarea mixului energetic și potențialul pe termen lung al tehnologiilor ( 46 ). Cu privire la acest aspect trebuie să se constate că, atunci când statele membre își concep schemele de sprijin, ele sunt de asemenea obligate să țină seama, în mod independent de luarea în considerare a împrejurărilor și a dinamicii pieței, de celelalte obiective enumerate de Directiva 2018/2001, inclusiv la articolul 4 din aceasta, în special pentru a se evita denaturările pe piețele energiei electrice, pentru a asigura integrarea optimă a energiei provenite din surse regenerabile pe piața energiei electrice, precum și pentru a asigura stabilitatea rețelelor.

85.

Din motivarea deciziei sale reiese că instanța de trimitere pare să ridice, în al doilea rând, problema existenței unei eventuale discriminări care ar rezulta din faptul că instalațiile a căror capacitate este mai mare de 5 MW și care vând energia electrică produsă pe piața liberă pot beneficia de un ajutor fără un mecanism de regularizare, în condițiile în care această opțiune nu este disponibilă pentru producătorii care, precum Tiberis, sunt înscriși în registru și a căror capacitate a instalației este cuprinsă între 1 MW și 5 MW.

86.

În această privință, pare necesar să se amintească faptul că principiul general al nediscriminării impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod ( 47 ).

87.

Or, astfel cum s‑a descris la punctul 54 din prezentele concluzii, schema italiană de ajutor instituită prin Decretul din 23 iunie 2016 prevedea trei modalități ale ajutorului, diferite în funcție de capacitatea (maximă) a instalației în cauză, modalități care se întemeiau pe caracteristici și mecanisme de stimulare distincte ( 48 ). Rezultă că tratamentul diferențiat al diferiților producători de energii regenerabile rezulta tocmai din faptul că acești producători nu erau în situații comparabile. Mai precis, în ceea ce privește diferențierea stimulentului instituit între instalațiile de producție care au participat la procedura de licitație și cele care nu au participat la aceasta, este necesar să se arate că schema de ajutor de stat de care a beneficiat Tiberis se întemeia pe o garantare a tarifului fix prin care se urmărea protejarea întreprinderilor medii de caracterul aleatoriu al prețului de piață al energiei, permițându‑le astfel să recupereze suma investită în construirea instalației și să asigure viabilitatea economică a investițiilor lor ( 49 ). În schimb, sistemul de participare la procedura de licitație la care erau supuși operatorii care dețineau o instalație (de producție) de mari dimensiuni nu garanta niciun ajutor acestor operatori, remunerarea lor fiind, în principiu, bazată pe veniturile din vânzările pe piața liberă ( 50 ).

88.

Pe de altă parte, după cum s‑a amintit la punctul 78 din prezentele concluzii, trebuie să se țină seama în cadrul evaluării compatibilității mecanismului de regularizare cu Directiva 2018/2001 și de articolul 6 alineatul (1) din această directivă, care interzice revizuirea schemelor de ajutor acordate pentru proiecte în materie de energie regenerabilă într‑un mod care ar avea un impact negativ asupra drepturilor acordate și ar submina viabilitatea economică a proiectelor respective. Or, în orice caz, în speță, împrejurarea că mecanismul de regularizare în discuție în litigiul principal a fost prevăzut de la început de reglementarea națională implică faptul că nu poate fi considerat contrar, în special, acestui alineat (1).

89.

Având în vedere analiza care precedă, niciun element nu indică faptul că mecanismul în discuție în prezenta cauză nu ar fi conform cu dispozițiile citate anterior ale Directivei 2018/2001.

V.

Concluzie

90.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia) după cum urmează: