<TI><HT TYPE="UC">Hotărârea Curţii</HT> (Camera a doua)<DATE ISO="20070913">13 septembrie 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING="STAR">Limba de procedură: spaniola.</NOTE></TI>

C-307/0562005J03070009.000271221714019CJHOTĂRÂREA DIN 13.9.2007 — CAUZA C-307/05DEL CERRO ALONSO<TI><HT TYPE="UC">Hotărârea Curţii</HT> (Camera a doua)<DATE ISO="20070913">13 septembrie 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING="STAR">Limba de procedură: spaniola.</NOTE></TI>

În cauza C-307/05,

având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Juzgado de lo Social n° 1 de San Sebastián (Spania), prin Decizia din 6 iulie 2005, primită la Curte la 4 august 2005, în procedura

Yolanda Del Cerro Alonso

împotriva

Osakidetza-Servicio Vasco de Salud,

CURTEA (Camera a doua),

compusă din domnul C. W. A. Timmermans, preşedinte de cameră, domnii R. Schintgen (raportor), J. Klučka, J. Makarczyk şi G. Arestis, judecători,

avocat general: domnul M. Poiares Maduro,

grefier: doamna M. Ferreira, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă şi în urma şedinţei din 21 septembrie 2006,

luând în considerare observaţiile prezentate:

pentru doamna Del Cerro Alonso, de A. Angoitia López, abogado;

pentru Osakidetza-Servicio Vasco de Salud, de R. Navajas Cardenal, abogado;

pentru guvernul spaniol, de domnul J. Rodríguez Cárcamo, în calitate de agent;

pentru Irlanda, de domnul D. J. O'Hagan, în calitate de agent, asistat de domnii A. Collins, SC, A. Kerr, BL, F. O'Dubhghaill, BL, M. Heneghan, state's solicitor, şi J. Gormley, advisory counsel;

pentru guvernul italian, de domnul I. M. Braguglia, în calitate de agent, asistat de domnul M. Massella Ducci Teri, avvocato dello Stato;

pentru guvernul Regatului Unit, de doamna T. Harris, în calitate de agent, asistată de domnul T. Ward şi de doamna K. Smith, barristers;

pentru Comisia Comunităţilor Europene, de domnii M. van Beek şi R. Vidai Puig, în calitate de agenţi,

după ascultarea concluziilor avocatului general în şedinţa din 10 ianuarie 2007,

pronunţă prezenta

<TI>Hotărâre</TI>1Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte interpretarea clauzei 4 punctul (1) din Acordul-cadru privind munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999 (denumit în continuare acordul-cadru), prevăzut în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind Acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE şi CEEP (JO L 175, p. 43, Ediţie specială, 05/vol. 5, p. 129).2Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Del Cerro Alonso, pe de o parte, şi angajatorul acesteia, Osakidetza-Servicio Vasco de Salud (denumit în continuare Osakidetza), pe de altă parte, privind acordarea sporurilor pentru vechime în muncă.<TI>Cadrul juridic</TI><TI>Reglementarea comunitară</TI>3Potrivit clauzei 1 din acordul-cadru, obiectivul acestuia este:

(a)îmbunătăţirea calităţii muncii pe durată determinată, asigurând aplicarea principiului nediscriminării;(b)stabilirea unui cadru pentru împiedicarea abuzurilor care pot rezulta din folosirea raporturilor sau contractelor de muncă pe durată determinată succesive.

4Clauza 2 punctul (1) din acordul-cadru prevede:

Prezentul acord se aplică în cazul lucrătorilor pe durată determinată, care au un contract de muncă sau un raport de muncă, definite în legislaţia, în convenţiile colective sau în practicile în vigoare în fiecare stat membru.

5Conform clauzei 3 din acordul-cadru:

(1)în sensul prezentului acord, lucrător pe durată determinată reprezintă o persoană care are un contract sau un raport de muncă pe durată determinată, încheiate direct între angajator şi lucrător, în care încetarea contractului sau a raportului de muncă este determinată de condiţii obiective, cum ar fi împlinirea termenului, îndeplinirea unei sarcini determinate sau producerea unui eveniment determinat.(2)în sensul prezentului acord, termenul lucrător pe durată nedeterminată comparabil desemnează un lucrător care are un contract sau un raport de muncă pe durată nedeterminată, în cadrul aceleiaşi instituţii, cu aceeaşi muncă sau ocupaţie, ţinându-se seama de calificare sau competenţe. [...]

6Clauza 4 punctul (1) din acordul-cadru prevede:

în ceea ce priveşte condiţiile de încadrare în muncă, angajaţii cu contract pe durată determinată nu sunt trataţi într-un mod mai puţin favorabil decât lucrătorii cu contract pe durată nedeterminată comparabili numai pentru că aceştia au un contract sau un raport de muncă pe durată determinată, cu excepţia cazului în care tratamentul diferenţiat este justificat de motive obiective.

<TI>Reglementarea naţională</TI>7Reglementarea de bază aplicabilă personalului statutar din sistemul de sănătate spaniol este cuprinsă în Legea nr. 55/2003 privind statutul-cadru al personalului statutar din serviciile de sănătate (Ley 55/2003 del Estatuto Marco del personal estatutario de los servicios de salud) din 16 decembrie 2003 (BOE nr. 301 din 17 decembrie 2003, p. 44742).8Astfel cum rezultă de la articolul 1 din Legea 55/2003, aceasta din urmă are în vedere stabilirea normelor de bază privind regimul special al funcţionarilor publici aplicabil personalului statutar din serviciile care compun sistemul naţional de sănătate.9Articolul 2 alineatul 1 din Legea 55/2003 prevede:

Prezenta lege se aplică personalului statutar angajat în centrele sau în instituţiile sanitare ale serviciilor de sănătate din cadrul comunităţilor autonome ori în centrele şi în serviciile sanitare ale administraţiei generale de stat.

10La articolul 8 şi la articolul 9 din Legea 55/2003 se face distincţie între personalul statutar permanent şi personalul statutar temporar.11Articolul 41 alineatul 1 din Legea 55/2003 prevede că sistemul de remunerare al personalului statutar este compus din remuneraţiile de bază şi remuneraţiile suplimentare. în conformitate cu articolul 42 alineatul 1 din aceeaşi lege, remuneraţiile de bază cuprind salariul, indemnizaţiile speciale şi sporurile trienale, acestea din urmă fiind acordate pentru fiecare perioadă de trei ani petrecută în serviciu.12Articolul 44 din Legea 55/2003 prevede:

Personalului statutar temporar i se acordă totalitatea remuneraţiilor de bază şi a remuneraţiilor suplimentare care, în cadrul serviciului de sănătate respectiv, corespund postului ocupat, cu excepţia sporurilor trienale.

13În comunitatea autonomă Ţara Bascilor, reglementarea de bază aplicabilă funcţionarilor statutari a fost pusă în aplicare prin intermediul Decretului 231/2000 de aprobare a Acordului privind reglementarea condiţiilor de muncă ale personalului din cadrul Osakidetza-Servicio Vasco de Salud (Decreto 231/2000, de 21 de noviembre, por el que se aprueba el Acuerdo regulador de las condiciones de trabajo del personal de Osakidetza-Servicio Vasco de Salud) din 21 noiembrie 2000 (BOPV nr. 234 din 7 decembrie 2000, p. 21912). Articolul 74 din Acordul privind reglementarea condiţiilor de muncă ale personalului din cadrul Osakidetza, anexat decretului sus-menţionat, prevede că, pentru a-i fi acordate sporurile trienale, angajatul trebuie să aparţină categoriei personalului statutar permanent.<TI>Acţiunea principală şi întrebările preliminare</TI>14Din dosarul transmis Curţii de către instanţa de trimitere rezultă că doamna Del Cerro Alonso a lucrat, în perioada 1 februarie 1990-30 iunie 2004, pe durata a peste 12 ani, în calitate de asistent administrativ, în diferite spitale din cadrul sistemului sanitar public din Ţara Bascilor şi că a făcut parte, în toată această perioadă, din personalul statutar temporar.15în urma promovării examenelor de selecţie corespunzătoare, doamna Del Cerro Alonso ocupă, începând cu 1 iulie 2004, un post de asistent administrativ într-un spital din cadrul sistemului de sănătate publică din Ţara Bascilor, în calitate de membru al personalului statutar permanent.16La 7 iulie 2004, reclamanta a solicitat recunoaşterea celor 12 ani de serviciu efectuaţi anterior, reprezentând echivalentul a patru sporuri trienale. Angajatorul acesteia, Osakidetza, a admis cererea şi a stabilit vechimea sa în muncă începând cu data de 17 aprilie 1992. Remuneraţia doamnei Del Cerro Alonso a fost, prin urmare, sporită cu valoarea a patru sporuri trienale, începând cu 1 iulie 2004, data titularizării sale.17La 12 noiembrie 2004, doamna Del Cerro Alonso a introdus o nouă cerere în scopul obţinerii plăţii sporurilor trienale corespunzătoare anului care a precedat titularizarea sa, sporuri a căror valoare se ridica la suma de 1167,94 euro. Petenta s-a bazat, în acest sens, pe cea de a treia prevedere adiţională din Decretul regal 1181/1989 de adoptare a normelor de aplicare a Legii 70/1978 din 26 decembrie privind recunoaşterea serviciilor efectuate în prealabil în cadrul administraţiei publice de către personalul din Institutul Naţional pentru Sănătate (Real Decreto 1181/1989 por el que se dictan normas de aplicación de la Ley 70/1978, de 26 de diciembre, de Reconocimiento de servicios previos en la Administración Pública al personal estatutario del Instituto Nacional de la Salud) din 29 septembrie 1989 (BOE nr. 237 din 3 octombrie 1989, p. 30952), care prevede că beneficiile economice ce rezultă din recunoaşterea vechimii în muncă pot fi extinse cu caracter retroactiv la perioada de un an care precedă cererea de recunoaştere a serviciilor efectuate anterior.18întrucât nu s-a formulat un răspuns la cererea menţionată, reclamanta a sesizat instanţa de trimitere, susţinând, în esenţă, că refuzul de a-i acorda cu caracter retroactiv beneficiile economice ce rezultă din recunoaşterea vechimii în muncă reprezintă o discriminare a personalului statutar temporar în raport cu personalul statutar permanent.19Osakidetza se opune acestei cereri, susţinând că Decretul nr. 231/2000 prevede, drept condiţie indispensabilă pentru obţinerea sporurilor trienale, ca persoana în cauză să aibă calitatea de personal statutar permanent. Dat fiind că doamna Del Cerro Alonso nu a dobândit această calitate decât la 1 iulie 2004, nu ar putea beneficia de sporurile amintite decât începând cu acea dată.20Instanţa de trimitere solicită să se stabilească dacă reclamanta din acţiunea principală ar putea beneficia, în temeiul principiului nediscriminării enunţat în clauza 4 punctul (1) din acordul-cadru, de o soluţie mai favorabilă decât cea care rezultă din aplicarea dreptului naţional.21În această privinţă, este totuşi relevant să se determine dacă noţiunea condiţii de încadrare în muncă, în sensul clauzei menţionate, include remuneraţia primită de un lucrător.22Mai mult, instanţa de trimitere exprimă reticenţe în privinţa posibilităţii ca o diferenţă de tratament între personalul statutar temporar şi personalul statutar permanent, întrucât este prevăzută printr-un text de lege sau printr-un acord între parteneri sociali, să reprezinte un motiv obiectiv în sensul clauzei menţionate din acordul-cadru.23În aceste condiţii, Juzgado de lo Social n° 1 de San Sebastián a hotărât să suspende procedura şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:

1)Atunci când Directiva 1999/70/CE prevede că lucrătorii pe durată determinată nu sunt trataţi într-un mod mai puţin favorabil decât lucrătorii pe durată nedeterminată, aceasta are în vedere deopotrivă condiţiile economice?

în cazul unui răspuns afirmativ:

2)Faptul că articolul 44 din Legea 55/2003 [...] prevede că nu poate fi obţinut suplimentul economic asociat vechimii în muncă acordat lucrătorilor pe durată nedeterminată reprezintă un motiv obiectiv suficient?3)Acordurile încheiate între reprezentanţii sindicali ai personalului şi administraţie constituie motive obiective suficiente pentru neacordarea către personalul temporar a suplimentului economic asociat vechimii în muncă?

<TI>Cu privire la întrebările preliminare</TI><TI>Observaţii introductive</TI>24În vederea formulării unui răspuns pertinent la întrebările adresate de instanţa de trimitere, este necesar a se verifica, în prealabil, dacă un lucrător precum reclamanta din acţiunea principală face parte din domeniul specific de aplicare al Directivei 1999/70 şi al acordului-cadru.25În această privinţă, Curtea s-a pronunţat deja în sensul că rezultă atât din cuprinsul Directivei 1999/70 şi al acordului-cadru, cât şi din structura şi finalitatea acestora că prevederile cuprinse în acestea se pot aplica contractelor şi raporturilor de muncă pe durată determinată încheiate cu autorităţi publice şi alte organe ale sectorului public (Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler şi alţii, C-212/04, Rec., p. I-6057, punctele 54-57, precum şi Hotărârea din 7 septembrie 2006, Marrosu şi Sardino, C-53/04, Rec., p. I-7213, punctele 40-43, şi Hotărârea Vassallo, C-180/04, Rec., p. I-7251, punctele 32-35).26Trebuie adăugat faptul că, aşa cum rezultă din clauza 1 din acordul-cadru, obiectul acestuia constă nu numai în stabilirea unui cadru pentru împiedicarea abuzurilor care pot rezulta din folosirea raporturilor sau a contractelor de muncă pe durată determinată succesive, ci şi în asigurarea aplicării principiului nediscriminării în ceea ce priveşte munca pe durată determinată.27Astfel, având în vedere importanţa principiilor egalităţii de tratament şi nediscriminării, care fac parte din categoria principiilor generale ale dreptului comunitar, dispoziţiilor prevăzute în Directiva 1999/70 şi în acordul-cadru în scopul garantării pentru lucrătorii pe durată determinată a beneficiului aceloraşi avantaje precum cele ce revin lucrătorilor pe durată nedeterminată comparabili, cu excepţia cazului în care un tratament diferenţiat se justifică prin motive obiective, trebuie să li se recunoască un domeniu de aplicare general, dat fiind că acestea reprezintă norme de drept social comunitar de o importanţă deosebită, de care trebuie să beneficieze fiecare lucrător, în calitatea acestora de cerinţe minime de protecţie.28în consecinţă, Directiva 1999/70 şi acordul-cadru sunt aplicabile tuturor lucrătorilor care efectuează servicii remunerate în cadrul unui raport de muncă pe durată determinată încheiat cu angajatorul lor.29Simpla împrejurare că un loc de muncă este calificat drept statutar, potrivit dreptului naţional, şi deţine anumite caracteristici specifice funcţiei publice în statul membru în cauză este irelevantă în această privinţă, fiind pasibilă de a periclita în mod grav efectul util al Directivei 1999/70 şi pe acela al acordului-cadru, precum şi aplicarea uniformă a acestora în statele membre, atâta vreme cât le rezervă acestora din urmă posibilitatea de a exclude în mod discreţionar anumite categorii de persoane de la acordarea beneficiului protecţiei oferite prin aceste instrumente comunitare (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 9 septembrie 2003, Jaeger, C-151/02, Rec., p. I-8389, punctele 58 şi 59, precum şi Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer şi alţii, C-397/01-C-403/01, Rec., p. I-8835, punctul 99). Astfel cum rezultă nu numai de la articolul 249 al treilea paragraf CE, dar şi de la articolul 2 primul paragraf din Directiva 1999/70, în lumina considerentului (17) al acestei directive, statele membre sunt, într-adevăr, obligate să garanteze obţinerea rezultatului impus de dreptul comunitar (a se vedea Hotărârea Adeneler şi alţii, citată anterior, punctul 68).30Dat fiind că este recunoscut faptul că doamna Del Cerro Alonso a lucrat timp de peste 12 ani în diferite spitale din cadrul sistemului de sănătate publică din Ţara Bascilor în calitate de membru al personalului temporar şi că, în plus, acţiunea principală priveşte comparaţia dintre un membru al personalului statutar temporar şi un membru al personalului statutar permanent, reclamanta în cauza principală este acoperită de domeniul de aplicare al Directivei 1999/70 şi de cel al acordului-cadru.<TI>Cu privire la prima întrebare</TI>31Prin intermediul primei întrebări, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă noţiunea condiţii de încadrare în muncă prevăzută în clauza 4 punctul (1) din acordul-cadru trebuie interpretată în sensul că poate reprezenta temeiul unei cereri de tipul celei din acţiunea principală, care urmăreşte atribuirea către un lucrător pe durată determinată a unui spor pentru vechime în muncă rezervat prin prevederile de drept naţional exclusiv lucrătorilor pe durată nedeterminată.32Guvernul spaniol, Irlanda şi guvernul Regatului Unit susţin că se impune formularea unui răspuns negativ la această întrebare, în considerarea cuprinsului articolului 137 alineatul (5) CE, astfel cum este acesta interpretat prin Hotărârea din 1 decembrie 2005, Delias şi alţii (C-14/04, Rec, p. I-10253, punctul 39).33Trebuie constatat de la bun început că, la adoptarea Directivei 1999/70 privind aplicarea acordului-cadru, Consiliul Uniunii Europene s-a bazat pe articolul 139 alineatul (2) CE, care prevede că acordurile încheiate la nivel comunitar sunt puse în aplicare în domeniile aflate sub incidenţa articolului 137 CE.34La articolul 137 alineatul (1) litera (b) CE, condiţiile de muncă sunt enumerate între domeniile pentru care articolul 137 alineatul (2) CE abilitează Consiliul să adopte, prin intermediul directivelor, recomandări minime în vederea îndeplinirii obiectivelor urmărite prin articolul 136 CE, inclusiv a celor privind îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale lucrătorilor, precum şi asigurarea unei protecţii sociale corespunzătoare a acestora.35Cu toate acestea, potrivit alineatului (5) al aceluiaşi articol, dispoziţiile articolului 137 CE nu se aplică remuneraţiilor, dreptului de asociere, dreptului la grevă şi nici dreptului la lock-out.36Sub acest aspect, trebuie amintit în primul rând că, potrivit clauzei 1 litera (a) din acordul-cadru, obiectul acestuia constă în îmbunătăţirea calităţii muncii pe durată determinată, asigurând aplicarea principiului nediscriminării. Totodată, în preambulul acordului-cadru se precizează că acesta ilustrează disponibilitatea partenerilor sociali de a stabili un cadru general pentru asigurarea egalităţii de tratament pentru lucrătorii cu contract de muncă pe durată determinată, protejându-i împotriva discriminării. Considerentul (14) al Directivei 1999/70 menţionează, în acest sens, că obiectivul acordului-cadru constă, în primul rând, în îmbunătăţirea calităţii muncii pe durată determinată prin stabilirea unor cerinţe minime de natură a garanta aplicarea principiului nediscriminării.37Rezultă, aşadar, că acordul-cadru urmăreşte aplicarea principiului nediscriminării în privinţa lucrătorilor pe durată determinată pentru a împiedica, astfel, posibilitatea ca un raport de muncă de această natură să fie utilizat de un angajator pentru a-i priva pe aceşti lucrători de drepturile recunoscute lucrătorilor pe durată nedeterminată.38Or, acest principiu al dreptului social comunitar nu poate fi interpretat în mod restrictiv.39în al doilea rând, având în vedere faptul că alineatul (5) al articolului 137 CE reprezintă o derogare de la prevederile alineatelor (1)-(4) ale aceluiaşi articol, domeniile menţionate în acest alineat trebuie să facă obiectul unei interpretări restrictive, pentru a nu afecta în mod necuvenit domeniul de aplicare al alineatelor (1)-(4) şi pentru a nu periclita obiectivele urmărite prin articolul 136 CE.40în ceea ce priveşte în special excepţia referitoare la remuneraţii menţionată la articolul 137 alineatul (5) CE, aceasta îşi găseşte justificarea în faptul că stabilirea nivelului salariilor face parte din autonomia contractuală a partenerilor sociali la nivel naţional, precum şi din competenţa statelor membre în materia respectivă. în aceste condiţii, avându-se în vedere stadiul actual al dreptului comunitar, s-a considerat adecvată excluderea determinării nivelului salariilor din cadrul domeniilor supuse armonizării în temeiul articolului 136 CE şi al următoarelor.41Cu toate acestea, excepţia menţionată nu poate fi extinsă la orice aspect care prezintă o legătură oarecare cu remunerarea fără ca prin aceasta să se golească de o parte esenţială a conţinutului specific anumite domenii avute în vedere la articolul 137 alineatul (1) CE.42Rezultă, astfel, că derogarea de la articolul 137 alineatul (5) CE nu poate împiedica un lucrător pe durată determinată să solicite, în temeiul principiului nediscriminării, beneficiul unei condiţii de încadrare în muncă recunoscute exclusiv lucrătorilor pe durată nedeterminată, chiar dacă aplicarea acestui principiu presupune plata unei remuneraţii diferenţiate.43Contrar susţinerilor guvernului spaniol, ale Irlandei şi ale guvernului Regatului Unit, interpretarea prezentată mai sus nu este în dezacord cu jurisprudenţa Curţii potrivit căreia, în cazul remuneraţiilor, nu pot fi aplicate recomandările minime pe care Consiliul le poate adopta, prin intermediul directivelor, în temeiul articolului 137 CE (a se vedea Hotărârea Delias şi alţii, citată anterior, punctul 39), astfel încât Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO L 307, p. 18) nu se aplică remuneraţiei lucrătorilor (a se vedea Hotărârea Delias şi alţii, citată anterior, punctul 38, şi Ordonanţa din 11 ianuarie 2007, Vorel, C-437/05, Rep., p. I-331, punctul 32).44Rezultă, într-adevăr, în mod clar din contextul în care au fost formulate considerentele Hotărârii Delias şi alţii, citată anterior, precum şi ale Ordonanţei Vorel, citată anterior, că, în cauzele în care au fost pronunţate aceste hotărâri, a fost ridicată problema efectului pe care interpretarea noţiunilor timp de lucru şi timp de repaus, în sensul Directivei 93/104, l-ar putea avea asupra nivelului remuneraţiilor primite de lucrătorii care efectuează servicii de gardă (a se vedea Hotărârea Delias şi alţii, citată anterior, punctele 37 şi 38, precum şi Ordonanţa Vorel, citată anterior, punctul 32).45Prin urmare, decizia Curţii de a considera, în această privinţă, că, în stadiul actual al dezvoltării dreptului comunitar, modalităţile de remunerare a perioadelor de gardă nu sunt susceptibile de a face obiectul unei armonizări este în deplină conformitate cu interpretarea derogării de la articolul 137 alineatul (5) CE, consacrată la punctele 41 şi 42 din prezenta hotărâre. Instanţele naţionale rămân, într-adevăr, singurele competente să stabilească nivelul salariilor şi pe cel al indemnizaţiilor datorate cu acest titlu fiecărui lucrător, având în vedere faptul că Directiva 93/104 nu se opune, în principiu, stabilirii de către statele membre a unei reglementări care, în privinţa serviciului de gardă efectuat de lucrător la locul de muncă, prevede o remuneraţie diferită pentru perioadele în cursul cărora prestaţiile în muncă sunt efectiv realizate faţă de cea pentru perioadele pe parcursul cărora nicio muncă nu este prestată efectiv (a se vedea Ordonanţa Vorel, citată anterior, punctele 35 şi 36).46Or, pentru identitate de raţiune, stabilirea nivelului diferitelor elemente constitutive ale remuneraţiei unui lucrător precum reclamanta din acţiunea principală rămâne în mod incontestabil de competenţa instanţelor abilitate din diferitele state membre. Totuşi, nu acesta este obiectul litigiului aflat pe rolul instanţei de trimitere.47în schimb, astfel cum a fost menţionat deja la punctele 44 şi 45 din prezenta hotărâre, întrebarea dacă, în aplicarea principiului nediscriminării, enunţat în clauza 4 punctul (1) din acordul-cadru, unul dintre elementele constitutive ale remuneraţiei trebuie, ca o condiţie de încadrare în muncă, să fie acordat unui lucrător pe durată determinată în acelaşi mod ca şi unui lucrător pe durată nedeterminată intră în domeniul de aplicare al articolului 137 alineatul (1) litera (b) CE şi, în consecinţă, al Directivei 1999/70, precum şi al acordului-cadru încheiat pe această bază juridică.48în aceste condiţii, este necesar să se răspundă la prima întrebare adresată că noţiunea condiţii de încadrare în muncă avută în vedere în clauza 4 punctul (1) din acordul-cadru trebuie interpretată în sensul că aceasta poate servi drept temei pentru o cerere de tipul celei din acţiunea principală, care urmăreşte acordarea către un lucrător pe durată determinată a unui spor pentru vechime în muncă rezervat prin prevederile de drept naţional exclusiv lucrătorilor pe durată nedeterminată.<TI>Cu privire la a doua şi la a treia întrebare</TI>49Aceste întrebări privesc, în esenţă, interpretarea noţiunii motive obiective care, potrivit clauzei 4 punctul (1) din acordul-cadru, permit justificarea unui tratament diferit al lucrătorilor pe durată determinată faţă de cel acordat lucrătorilor pe durată nedeterminată.50Instanţa de trimitere solicită să se stabilească, mai exact, dacă este susceptibilă să reprezinte un astfel de motiv obiectiv simpla împrejurare că diferenţa de tratament care există în cazul de faţă între lucrătorii pe durată determinată şi cei pe durată nedeterminată în ceea ce priveşte sporul pentru vechime în muncă este prevăzută printr-o lege sau printr-un acord încheiat între reprezentanţii sindicali ai personalului şi administraţie.51în aceste condiţii, este necesar ca a doua şi a treia întrebare să fie examinate împreună.52în această privinţă, este important a se aminti că, anterior, Curtea a fost chemată să se pronunţe asupra unei întrebări similare referitoare la aceeaşi noţiune motive obiective care, potrivit clauzei 5 punctul (1) litera (a) din acordul-cadru, justifică reînnoirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive.53într-adevăr, Curtea a apreciat că noţiunea motive obiective sus-menţionată trebuie înţeleasă ca având în vedere împrejurări precise şi concrete ce caracterizează o activitate determinată şi care, astfel, sunt în măsură să justifice, în acel context specific, utilizarea contractelor de muncă pe durată determinată succesive. Aceste împrejurări pot rezulta, cu precădere, din natura specifică a atribuţiilor pentru îndeplinirea cărora au fost încheiate aceste contracte, din caracteristicile inerente ale acestor atribuţii sau, după caz, din urmărirea unui obiectiv legitim de politică socială de către un stat membru (a se vedea Hotărârea Adeneler şi alţii, citată anterior, punctele 69 şi 70).54în schimb, o prevedere naţională care doar autorizează, în mod general şi abstract, printr-o normă legislativă sau administrativă, încheierea de contracte de muncă pe durată determinată succesive nu ar fi conformă cerinţelor de natura celor menţionate la punctul precedent (a se vedea Hotărârea Adeneler şi alţii, citată anterior, punctul 71).55Mai exact, recurgerea la contracte de muncă pe durată determinată exclusiv în temeiul unei astfel de dispoziţii generale, fără legătură cu conţinutul concret al activităţii în cauză, nu permite identificarea unor criterii obiective şi transparente pentru a se verifica dacă reînnoirea unor astfel de contracte răspunde, în fapt, unor necesităţi reale, dacă este în măsură să asigure îndeplinirea obiectivului urmărit şi dacă este necesară în acest scop (a se vedea Hotărârea Adeneler şi alţii, citată anterior, punctul 74).56Or, aceeaşi interpretare se impune, prin analogie, şi în privinţa noţiunii identice motive obiective în sensul clauzei 4 punctul (1) din acordul-cadru.57în aceste condiţii, noţiunea în cauză trebuie interpretată în sensul că nu permite justificarea unei diferenţe de tratament între lucrătorii pe durată determinată şi cei pe durată nedeterminată prin faptul că această diferenţiere este prevăzută printr-o normă generală şi abstractă de drept intern, cum ar fi o lege sau o convenţie colectivă.58Dimpotrivă, noţiunea amintită impune ca inegalitatea de tratament în cauză să fie justificată de existenţa unor elemente precise şi concrete, ce caracterizează condiţia de încadrare în muncă despre care este vorba, în contextul specific în care se situează aceasta şi în temeiul unor criterii obiective şi transparente, pentru a verifica dacă această inegalitate de tratament răspunde unei necesităţi reale, dacă este susceptibilă de a asigura îndeplinirea obiectivului urmărit şi dacă este necesară pentru realizarea acestui scop.59în consecinţă, este necesar să se răspundă la cea de a doua, respectiv la cea de a treia întrebare că se impune interpretarea clauzei 4 punctul (1) din acordul-cadru în sensul că aceasta se opune instituirii unei diferenţe de tratament între lucrătorii pe durată determinată şi cei pe durată nedeterminată justificate exclusiv prin împrejurarea că este prevăzută printr-o normă legislativă sau administrativă a unui stat membru ori printr-o convenţie colectivă încheiată între reprezentanţii sindicali ai personalului şi angajatorul în cauză.<TI>Cu privire la cheltuielile de judecată</TI>60întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

1)Noţiunea condiţii de încadrare în muncă avută în vedere în clauza 4 punctul (1) din Acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, prevăzut în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind Acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE şi CEEP, trebuie interpretată în sensul că aceasta poate servi drept temei pentru o cerere de tipul celei din acţiunea principală, care urmăreşte acordarea către un lucrător pe durată determinată a unui spor pentru vechime în muncă rezervat prin prevederile de drept naţional exclusiv lucrătorilor pe durată nedeterminată,2)Clauza 4 punctul (1) din acordul-cadru trebuie interpretată în sensul că aceasta se opune instituirii unei diferenţe de tratament între lucrătorii pe durată determinată şi cei pe durată nedeterminată justificate exclusiv prin împrejurarea că este prevăzută printr-o normă legislativă sau administrativă a unui stat membru ori printr-o convenţie colectivă încheiată între reprezentanţii sindicali ai personalului şi angajatorul în cauză.

Semnături