1

Prin recursul formulat, doamna Elena Petrovna Timchenko solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 2 aprilie 2025, Timchenko/Consiliul (T‑298/23, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2025:353), prin care acesta i‑a respins acțiunea având ca obiect, pe de o parte, anularea Deciziei (PESC) 2023/572 a Consiliului din 13 martie 2023 de modificare a Deciziei 2014/145/PESC privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2023, L 75 I, p. 134), precum și a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2023/571 al Consiliului din 13 martie 2023 privind punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 269/2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2023, L 75 I, p. 1) (denumite în continuare, împreună, „actele în litigiu”) și, pe de altă parte, repararea prejudiciului moral pe care l‑ar fi suferit ca urmare a adoptării actelor în litigiu.

Cadrul juridic și istoricul litigiului

2

Contextul factual și juridic al cauzei este prezentat la punctele 2-24 din hotărârea atacată. În scopul prezentei proceduri, acesta poate fi rezumat și completat după cum urmează.

3

Această cauză se înscrie în contextul măsurilor restrictive adoptate de Uniunea Europeană începând cu anul 2014 ca răspuns la acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei.

4

Recurenta este soția domnului Gennady Nikolayevich Timchenko, om de afaceri. Aceștia au amândoi cetățenie rusă și finlandeză.

5

La 17 martie 2014, Consiliul Uniunii Europene a adoptat, în temeiul articolului 29 TUE, Decizia 2014/145/PESC privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2014, L 78, p. 16).

6

La aceeași dată, Consiliul a adoptat, în temeiul articolului 215 alineatul (2) TFUE, Regulamentul (UE) nr. 269/2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2014, L 78, p. 6).

7

În urma invaziei Ucrainei de către forțele armate ale Federației Ruse la 24 februarie 2022, Consiliul a adoptat, la 25 februarie 2022, Decizia (PESC) 2022/329 de modificare a Deciziei 2014/145/PESC privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2022, L 50, p. 1, rectificare în JO 2022, L 241, p. 17). În aceeași zi, această instituție a adoptat Regulamentul (UE) 2022/330 de modificare a Regulamentului (UE) nr. 269/2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2022, L 51, p. 1).

Directiva 2004/38/CE

8

Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56) a fost adoptată în temeiul Tratatului CE, printre altele al articolelor 12, 18, 40, 44 și 52 CE.

9

Considerentul (2) al Deciziei 2004/38 are următorul cuprins:

10

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul”, prevede:

11

Deschizând capitolul VI din directiva menționată, intitulat „Restrângerea dreptului de intrare și dreptului de ședere pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică”, articolul 27 din aceasta, intitulat „Principii generale”, are următorul cuprins:

12

Potrivit articolului 42 din aceeași directivă, aceasta se adresează statelor membre.

Decizia 2014/145

13

Articolul 1 alineatul (1) din Decizia 2014/145, astfel cum a fost modificată printre altele prin Decizia 2022/329 (denumită în continuare „Decizia 2014/145”), impune statelor membre să ia măsurile necesare pentru a împiedica intrarea pe teritoriul lor sau tranzitarea acestuia, printre altele, de către persoane fizice care îndeplinesc criteriile prevăzute printre altele la literele (a) și (b), în timp ce articolul 2 alineatul (1) din Decizia 2014/145 prevede înghețarea fondurilor și a resurselor economice care aparțin, sunt deținute, păstrate sau controlate de către persoane fizice care îndeplinesc criteriile prevăzute printre altele la literele (a) și (d) ale acestuia, aceste criterii fiind în esență identice cu cele prevăzute la literele (a) și (b) ale articolului 1 alineatul (1) din această decizie. Pe de altă parte, articolul 1 alineatul (1) in fine și articolul 2 alineatul (1) in fine din decizia menționată prevăd că astfel de măsuri restrictive pot fi impuse și în privința, printre altele, a persoanelor fizice asociate persoanelor fizice care fac ele însele obiectul unor măsuri restrictive în temeiul acestor criterii.

14

Articolul 1 din aceeași decizie, în versiunea aplicabilă prezentului litigiu, prevedea:

15

Articolul 2 alineatul (1) literele (a) și (d) și in fine din Decizia 2014/145 are următorul cuprins:

Regulamentul nr. 269/2014

16

Articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 269/2014, astfel cum a fost modificat, printre altele, prin Regulamentul 2022/330 (denumit în continuare „Regulamentul nr. 269/2014”), enumeră criteriile care reglementează, printre altele, includerea în lista din anexa I la Regulamentul nr. 269/2014 a unor persoane fizice ale căror fonduri și resurse economice sunt înghețate în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din acesta. Criteriile menționate la articolul 3 alineatul (1) literele (a) și (d) și in fine din Regulamentul nr. 269/2014 sunt în esență identice cu cele menționate la punctul precedent.

Actele în litigiu

17

La 13 martie 2023, Consiliul a menținut prin actele în litigiu măsurile restrictive adoptate inițial împotriva recurentei prin Decizia (PESC) 2022/582 din 8 aprilie 2022 de modificare a Deciziei 2014/145/PESC privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2022, L 110, p. 55) și prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2022/581 din 8 aprilie 2022 privind punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 269/2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2022, L 110, p. 3), pentru următoarele motive:

Acțiunea în fața Tribunalului și hotărârea atacată

18

Prin cererea introductivă din 24 mai 2023, recurenta a introdus o acțiune la Tribunal pentru a obține printre altele anularea actelor în litigiu. În acest scop, ea invoca șase motive, dintre care primul era întemeiat pe o eroare vădită de apreciere săvârșită de Consiliu, iar al cincilea pe o încălcare a dreptului său fundamental la libertatea de circulație prevăzut la articolul 21 TFUE, a articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și a tradițiilor constituționale comune ale statelor membre.

19

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a înlăturat primul motiv, prin care recurenta afirma că Consiliul a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a considerat că ea era „asociată” cu soțul său în temeiul criteriului prevăzut la articolul 1 alineatul (1) in fine și la articolul 2 alineatul (1) in fine din Decizia 2014/145, precum și la articolul 3 alineatul (1) in fine din Regulamentul nr. 269/2014 (denumit în continuare „criteriul asocierii”). După ce a amintit, la punctul 74 din această hotărâre, că noțiunea de „asociere”, în sensul acestui criteriu, viza în special membri ai aceleiași familii legați prin interese comune care depășesc relația de familie ce îi unește, Tribunalul a constatat, având în vedere elementele de probă furnizate de Consiliu, la punctele 81-83 din hotărârea menționată că Consiliul a putut considera în mod valabil că recurenta era asociată cu soțul său în cadrul unei structuri juridice comune, și anume o fundație, întrucât ambii exercitau acolo funcții instituționale și se implicau în funcționarea sa, o asemenea participare comună depășind simpla legătură de familie care îi unea.

20

Tribunalul a înlăturat de asemenea al cincilea motiv invocat de recurentă. La punctele 95-97 din hotărârea atacată, acesta a considerat în esență că pot fi impuse restrângeri ale exercitării dreptului de liberă circulație și ședere al cetățenilor Uniunii consacrat la articolul 21 TFUE și la articolul 45 alineatul (1) din cartă prin deciziile privind politica externă și de securitate comună (PESC) adoptate în temeiul articolului 29 TUE. Tribunalul a considerat de asemenea, la punctele 98-106 din această hotărâre, că restrângeri ale exercițiului acestui drept, precum cele impuse prin măsurile restrictive care o vizau pe recurentă, îndeplineau condițiile prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din cartă, în temeiul căruia astfel de restrângeri trebuie să fie prevăzute de lege, să respecte substanța dreptului în cauză, precum și, cu respectarea principiului proporționalității, să fie necesare și să răspundă efectiv unor obiective de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

21

Întrucât a înlăturat și celelalte motive invocate de recurentă, la punctul 136 din hotărârea atacată Tribunalul a respins acțiunea în totalitate.

Concluziile părților în recurs

22

Prin recursul formulat, recurenta solicită Curții:

–

anularea hotărârii atacate, inclusiv în ceea ce privește obligarea acesteia la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și a celor efectuate de Consiliu;

–

soluționarea cauzei pe fond și anularea actelor în litigiu în măsura în care o privesc și

–

obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată aferente celor două proceduri.

23

În memoriul în replică, recurenta solicită, pe de altă parte, Curții să accepte adaptarea capetelor sale de cerere astfel încât, în cazul în care hotărârea atacată ar fi anulată, cauza să fie trimisă Tribunalului pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la cererea de despăgubire pe care a prezentat‑o în primă instanță.

24

Consiliul și Comisia Europeană solicită Curții:

–

respingerea recursului și

–

obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

25

În susținerea recursului formulat, recurenta invocă patru motive, primul fiind întemeiat pe o eroare de drept pe care Tribunalul ar fi săvârșit‑o reținând o interpretare arbitrară și abuziv de largă a criteriului asocierii, precum și pe o încălcare a obligației de motivare, al doilea, pe o eroare de drept a Tribunalului în interpretarea criteriului asocierii în raport cu obiectivul urmărit de măsurile restrictive, precum și pe o încălcare a obligației de motivare, al treilea, pe faptul că Tribunalul ar fi considerat în mod eronat că articolul 29 TUE conferă Consiliului competența de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii și, al patrulea, pe o eroare de drept pe care Tribunalul ar fi săvârșit‑o atunci când a statuat că interdicția impusă recurentei de a intra și de a circula pe teritoriul altor state membre decât Republica Finlanda era conformă cu principiul proporționalității și respecta substanța libertății de circulație și de ședere de care ea beneficiază în calitate de cetățean al Uniunii, precum și pe o încălcare a obligației de motivare.

Cu privire la primul motiv

Argumentația părților

26

Prin intermediul primului motiv, recurenta reproșează Tribunalului că, în definiția criteriului asocierii de la punctul 74 din hotărârea atacată, a reținut, cu încălcarea principiului securității juridice, o interpretare prea largă și imprevizibilă a noțiunii de „asociere”, impunând, în cazul a două persoane unite printr‑o legătură de familie, numai prezența unor interese comune care depășesc simpla relație de familie care unește cele două persoane asociate, fără a fi necesară o legătură prin intermediul unei activități economice. Deși recunoaște că trebuie să se ia în considerare contextul și împrejurările fiecărei spețe, recurenta consideră că Tribunalul ar fi trebuit să precizeze modul în care, prin natura, prin calitatea și prin cantitatea lor, astfel de interese comune pot depăși simpla comunitate de interese inerentă oricărei relații de familie și pot stabili existența obiectivă a unei întrepătrunderi de interese comune, recurenta precizând în memoriul său în replică că o astfel de abordare ar fi conformă cu ceea ce Curtea a decis în Hotărârea din 1 august 2025, Timchenko/Consiliul (C‑703/23 P, EU:C:2025:608).

27

Recurenta adaugă că, în speță, Tribunalul nu a identificat, la punctele 81-83 din hotărârea atacată, care sunt interesele soțului său și ale acesteia pe care aceștia le aveau în comun în cadrul fundației în care ambii desfășurau o activitate benevolă, afectându‑și astfel raționamentul prin nemotivare sau, cel puțin, printr‑o motivare insuficientă. În special, prezența soților în cadrul acestei fundații, precum și amploarea fundației menționate și a activităților caritabile desfășurate de aceasta, ca și intervenția unică a unei societăți a domnului Timchenko în cadrul aceleiași fundații în timpul pandemiei de COVID-19 nu ar permite să se stabilească, ținând seama de obiectivele filantropice urmărite de fundația în cauză, un interes comun care ar ieși din cadrul obișnuit al unei relații de familie. În aceeași ordine de idei, Tribunalul nu ar explica, la punctul 83 din hotărârea atacată, modul în care rolul recurentei în cadrul acestei fundații putea contribui la oferirea unei imagini îmbunătățite a soților și nici modul în care o astfel de situație depășea un proiect familial natural.

28

Consiliul și Comisia contestă temeinicia argumentelor recurenților.

Aprecierea Curții

29

În ceea ce privește, în primul rând, argumentul recurentei potrivit căruia Tribunalul, în definiția noțiunii de „asociere” dată la punctul 74 din hotărârea atacată, ar fi încălcat principiul securității juridice la interpretarea acestei noțiuni, trebuie amintit că, la acest punct, Tribunalul a considerat în esență că noțiunea menționată, a cărei semnificație ar depinde întotdeauna de contextele și de împrejurările cauzei, viza printre altele persoane care sunt, în general, legate prin interese comune de o persoană care face obiectul unor măsuri restrictive și că această legătură nu trebuia să se traducă în mod necesar printr‑o activitate economică, ci trebuia, atunci când persoanele în cauză sunt unite printr‑o relație de familie, să depășească această relație.

30

Curtea a avut deja ocazia, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 1 august 2025, Timchenko/Consiliul (C‑703/23 P, EU:C:2025:608), să se pronunțe cu privire la o definiție a noțiunii de „asociere” în esență identică cu cea dată de Tribunal la punctul 74 din hotărârea atacată. În această privință, Curtea a statuat în esență, la punctele 29-34 din această hotărâre din 1 august 2025, că noțiunea respectivă trebuia interpretată în sens larg în funcție de contextul și de împrejurările în cauză și că, din moment ce prezența unor interese comune care depășesc relația de familie care unește membrii de familie în cauză trebuia stabilită în mod obiectiv, definiția noțiunii menționate dată de Tribunal nu era afectată de o eroare de drept și era conformă cu principiul securității juridice în temeiul căruia normele de drept trebuie să fie clare și precise, iar aplicarea lor previzibilă pentru justițiabili.

31

În special, Curtea a precizat, la punctul 34 din Hotărârea din 1 august 2025, Timchenko/Consiliul (C‑703/23 P, EU:C:2025:608), că această definiție nu încălca principiul securității juridice ca urmare a faptului că Tribunalul identificase criterii suficient de clare și de precise în scopul aplicării noțiunii de „asociere” în cazul a două persoane unite printr‑o legătură familială. Ea a arătat de asemenea că, în conformitate cu acest principiu, Tribunalul nu era obligat să menționeze în detaliu ipotezele în care această noțiune se putea aplica.

32

Prin urmare, nu se poate considera că, la punctul 74 din hotărârea atacată, Tribunalul a încălcat principiul menționat prin faptul că a reținut o definiție prea largă sau imprevizibilă a noțiunii de „asociere” și nici prin faptul că s‑a abținut în această hotărâre să expună modul în care, prin natura, prin calitatea și prin cantitatea lor, interese comune pot depăși simpla comunitate de interese inerentă oricărei relații de familie.

33

În al doilea rând, în ceea ce privește pretinsa încălcare, la punctele 81-83 din hotărârea atacată, a obligației de motivare care revine Tribunalului, trebuie amintit că motivarea unei hotărâri sau a unei ordonanțe a Tribunalului trebuie să expună în mod clar și neechivoc raționamentul Tribunalului, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de justificările deciziei luate, iar Curții să își exercite controlul jurisdicțional. Obligația de motivare care revine Tribunalului nu îi impune totuși să furnizeze o expunere care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părțile în litigiu și această motivare poate fi, așadar, implicită, cu condiția să permită persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care Tribunalul nu a admis argumentele lor, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul (Hotărârea din 26 martie 2026, Pumpyanskiy ș.a./Consiliul, C‑696/23 P, C‑704/23 P, C‑711/23 P, C‑35/24 P și C‑111/24 P, EU:C:2026:245, punctul 101, precum și jurisprudența citată).

34

În această privință, trebuie subliniat că, la punctele 81-83 din hotărârea atacată, Tribunalul a efectuat în special calificări juridice în temeiul constatărilor de fapt efectuate la punctele 76-80 din această hotărâre, cu privire la care recurenta nu invocă nicio denaturare. Prin urmare, pretinsa încălcare a obligației de motivare a Tribunalului trebuie examinată în raport cu ansamblul motivelor care figurează la punctele 76-83 din hotărârea menționată.

35

În plus, este necesar să se observe că analiza efectuată de Tribunal la aceste puncte 76-83 se raportează la motivele actelor în litigiu potrivit cărora recurenta „participă la afacerile publice ale soțului său prin intermediul Fundației Timchenko, pe care a cofondat‑o împreună cu soțul său și în care joacă un rol important și este strâns asociată cu soțul său”, potrivit cărora „unele dintre activitățile desfășurate de această fundație sunt legate de grupul de investiții Volga Group, care contribuie în mod semnificativ la economia Rusiei și la dezvoltarea acesteia și care a fost fondat de [domnul] […] Timchenko, acesta fiind și acționar în cadrul grupului”, precum și potrivit cărora recurenta „beneficiază de pe urma soțului său, în special din punct de vedere financiar și [din cel] al poziției sociale” și „[e]ste, așadar, asociată [cu soțul său]”, acesta din urmă făcând obiectul unor măsuri restrictive, printre altele pe baza criteriilor prevăzute la articolul 1 alineatul (1) literele (a) și (b) și la articolul 2 alineatul (1) literele (a) și (d) din Decizia 2014/145, precum și la articolul 3 alineatul (1) literele (a) și (d) din Regulamentul nr. 269/2014.

36

În acest cadru, Tribunalul a constatat, la punctele 76-80 din hotărârea atacată, pe de o parte, că soții Timchenko erau implicați personal în cadrul unei structuri juridice comune, și anume o fundație caritabilă cu numele lor și care desfășura numeroase activități la nivelul Federației Ruse, în care dispuneau, în calitate de membri fondatori, de funcții instituționale și de competențe substanțiale. Pe de altă parte, Tribunalul a constatat că soții Timchenko se implicau amândoi în funcționarea acestei fundații, recurenta fiind membră a consiliului său fiduciar, iar soțul său realizând sinergii, oferind fundației menționate sprijin financiar, logistic și relațional prin intermediul unui grup la care era acționar unic. În lumina acestor elemente de fapt, la punctele 81 și 83 din hotărârea atacată, Tribunalul a dedus în esență că participarea soților Timchenko la fundația eponimă depășea legătura de familie care îi unea și că recurenta putea fi calificată în mod valabil drept persoană „asociată” cu soțul său, în sensul criteriului asocierii.

37

Procedând astfel, Tribunalul a explicat, în deplină conformitate cu obligația de motivare care îi revine, precum și cu definiția noțiunii de „asociere” de la punctul 74 din hotărârea atacată, că Consiliul a putut aplica în mod valabil criteriul asocierii în privința recurentei. Astfel, din cuprinsul punctelor 81 și 83 din hotărârea atacată reiese că Tribunalul a considerat în esență că funcțiile ocupate de doi soți într‑o fundație creată de ei, importanța participării lor la aceasta, precum și amploarea fundației respective constituiau tot atâtea elemente sau criterii care, în ansamblul lor, permiteau să se stabilească în mod obiectiv că existau, prin intermediul unei asemenea fundații, interese comune între acești soți care depășeau relația de familie care îi unea.

38

În ceea ce privește critica referitoare la ultimele două teze ale punctului 83 din hotărârea atacată, prin care Tribunalul a considerat că o asemenea dimensiune extrafamilială era confirmată de faptul că fundația menționată contribuia la oferirea unei imagini publice îmbunătățite a soților Timchenko, este necesar să se considere, pe lângă faptul că este vorba despre o critică îndreptată împotriva unor motive neesențiale ale hotărârii atacate care nu pot determina anularea acesteia și care sunt, așadar, inoperante (Hotărârea din 2 octombrie 2019, Crédit mutuel Arkéa/BCE, C‑152/18 P și C‑153/18 P, EU:C:2019:810, punctul 68, precum și jurisprudența citată), că Tribunalul nu și‑a încălcat obligația de motivare din moment ce din explicațiile care figurează în aceste ultime două teze reiese că trebuie să se considere că interese comune ce depășesc simpla sferă privată a membrilor de familie în cauză în scopul comunicării publice a acestora trebuie considerate ca depășind în mod obiectiv relația de familie care îi unește pe acești membri.

39

În ceea ce privește punctul 82 din hotărârea atacată, în care Tribunalul a arătat că era irelevant că fundația Timchenko nu avea vocație comercială și că activitatea soților Timchenko era benevolă, este necesar să se arate că acest punct 82 face trimitere în mod expres la punctul 74 din această hotărâre, care cuprinde definiția noțiunii de „asociere” rezumată la punctul 29 din prezenta hotărâre. Astfel, recurenta putea înțelege că, întrucât, în cazul a două persoane unite printr‑o relație de familie, această noțiune impune numai prezența unor interese comune care depășesc în mod obiectiv o asemenea relație, fără a trebui să fie stabilită o legătură prin intermediul unei activități economice, nu era important, în vederea calificării recurentei drept persoană asociată cu soțul său, ca interesele pe care le avea în comun cu soțul său să aibă o dimensiune economică. Prin urmare, nu se poate considera că Tribunalul a încălcat, la punctul 82 din hotărârea atacată, obligația de motivare care îi revine.

40

Având în vedere motivele care precedă, primul motiv trebuie înlăturat ca nefondat.

Cu privire la al doilea motiv

Argumentația părților

41

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurenta reproșează Tribunalului că a considerat, la punctul 82 din hotărârea atacată, că nu era necesar să se stabilească o legătură între activitățile recurentei în cadrul fundației Timchenko și invadarea Ucrainei de către Federația Rusă pentru motivul că criteriul asocierii nu prevede stabilirea unei astfel de legături. Procedând astfel, Tribunalul și‑ar fi afectat raționamentul printr‑o eroare de drept, precum și printr‑o încălcare a obligației sale de motivare, din moment ce ar trebui să se demonstreze întotdeauna că adoptarea unor măsuri restrictive împotriva unei persoane precum recurenta este necesară pentru îndeplinirea obiectivelor urmărite de aceste măsuri restrictive, aceste obiective fiind în speță de a face presiuni asupra guvernului Federației Ruse și de a crește costul acțiunilor acesteia din urmă în raport cu Ucraina.

42

Consiliul consideră că al doilea motiv este inadmisibil întrucât punctul 82 menționat de recurentă nu este cel al hotărârii atacate, ci cel al Hotărârii din 6 septembrie 2023, Timchenko/Consiliul (T‑361/22, EU:T:2023:502), examinat de Curte în Hotărârea din 1 august 2025, Timchenko/Consiliul (C‑703/23 P, EU:C:2025:608). Pe fond, această instituție contestă argumentele recurentului.

43

Comisia solicită de asemenea Curții să înlăture al doilea motiv ca inadmisibil întrucât recurenta ar contesta în realitate constatările de fapt efectuate de Tribunal sau ar urmări obținerea unei reexaminări a elementelor de probă. Pe fond, această instituție contestă argumentele recurentei.

Aprecierea Curții

44

În ceea ce privește admisibilitatea celui de al doilea motiv contestat atât de Consiliu, cât și de Comisie, trebuie amintit că din articolul 256 alineatul (1) al doilea paragraf TFUE, din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și din articolul 168 alineatul (1) litera (d) și din articolul 169 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții rezultă că un recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod specific această cerere, sub sancțiunea inadmisibilității recursului sau a motivului în cauză. Nu respectă această cerință și trebuie declarat inadmisibil printre altele un motiv a cărui argumentație nu este suficient de clară și de precisă pentru a‑i permite Curții să își exercite controlul de legalitate, în special întrucât elementele esențiale pe care se sprijină motivul nu rezultă în mod suficient de coerent și de comprehensibil din textul acestui recurs, care este formulat într‑un mod obscur și ambiguu în această privință (Hotărârea din 18 decembrie 2025, Hamoudi/Frontex, C‑136/24 P, EU:C:2025:977, punctele 54 și 55, precum și jurisprudența citată).

45

În speță, astfel cum arată în mod întemeiat Consiliul, punctul 82 vizat de recurentă în cadrul celui de al doilea motiv nu este punctul 82 din hotărârea atacată. Acest punct 82 este cel al Hotărârii din 6 septembrie 2023, Timchenko/Consiliul (T‑361/22, EU:T:2023:502), examinată de Curte în Hotărârea din 1 august 2025, Timchenko/Consiliul (C‑703/23 P, EU:C:2025:608). În plus, argumentația dezvoltată de recurentă în susținerea acestui motiv este îndreptată împotriva raționamentului Tribunalului de la punctul 82 din Hotărârea din 6 septembrie 2023, Timchenko/Consiliul (T‑361/22, EU:T:2023:502).

46

Ținând seama de faptul că niciun punct din hotărârea atacată nu cuprinde un raționament identic cu cel cuprins la punctul 82 din Hotărârea din 6 septembrie 2023, Timchenko/Consiliul (T‑361/22, EU:T:2023:502), și în lipsa unor explicații ale recurentei cu privire la acest aspect în memoriul său în replică, trebuie să se considere că al doilea motiv nu se raportează nici la un punct, nici la un raționament clar identificabil al hotărârii atacate, astfel încât, fără a fi necesar să se statueze cu privire la motivul de inadmisibilitate invocat de Comisie, acesta trebuie înlăturat ca inadmisibil în temeiul jurisprudenței amintite la punctul 44 din prezenta hotărâre.

Cu privire la al treilea motiv

Argumentația părților

47

Prin intermediul celui de al treilea motiv, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit, la punctele 95 și 96 din hotărârea atacată, o eroare de drept atunci când a statuat că Consiliul putea, printr‑o decizie adoptată în temeiul articolului 29 TUE, să restrângă libertatea de circulație de care beneficiază pe teritoriul Uniunii în temeiul articolului 21 TFUE și al articolului 45 din cartă în calitate de cetățean al Uniunii ca urmare a cetățeniei sale finlandeze. Contrar celor statuate de Tribunal, restrângeri ale liberei circulații a cetățenilor Uniunii de către statele membre, care sunt de strictă interpretare, nu ar fi posibile, astfel cum ar reieși din articolul 27 din Directiva 2004/38, decât pentru motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, astfel de restrângeri trebuind, pe de altă parte, să fie proporționale și întemeiate pe conduita persoanei în cauză.

48

Or, nu ar rezulta nici din modul de redactare a articolului 29 TUE, nici din tratate că această libertate de circulație poate fi limitată prin măsuri restrictive adoptate în temeiul acestui articol 29. Tribunalul ar fi trebuit astfel să examineze în speță dacă, în calitate de instituție a Uniunii care reunește toate statele membre, Consiliul a verificat dacă conduita recurentei constituia o amenințare pentru ordinea publică, siguranța publică sau sănătatea publică a statelor membre. Astfel, PESC nu poate fi utilizată de Consiliu pentru a impune restricții privind libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii în afara condițiilor și a garanțiilor procedurale aplicabile în mod normal atunci când statele membre instituie asemenea restricții în temeiul Directivei 2004/38, recurenta precizând în memoriul său în replică că o asemenea abordare ar fi confirmată de articolul 40 TUE.

49

Consiliul și Comisia contestă temeinicia argumentelor recurentei.

Aprecierea Curții

50

La punctele 95 și 96 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat în esență că, în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE, libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii pe teritoriul statelor membre se exercită sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora, ceea ce include deciziile în materie de PESC adoptate în temeiul articolului 29 TUE. Or, modul de redactare în termeni largi al acestui din urmă articol ar conferi Consiliului competența, în vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 21 alineatul (2) TUE, de a adopta măsuri restrictive prin care se urmărește restrângerea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii în afara statului membru ai cărui resortisanți sunt, independent de normele prevăzute în această privință de Directiva 2004/38.

51

Procedând astfel, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept.

52

În această privință, trebuie amintit că cetățenii Uniunii, care sunt, în temeiul articolului 9 TUE și al articolului 20 alineatul (1) TFUE, orice persoană fizică care are cetățenia unui stat membru, au dreptul, conferit în mod direct la articolul 20 alineatul (2) litera (a) și la articolul 21 alineatul (1) TFUE, la liberă circulație și ședere pe teritoriul celorlalte state membre. Această din urmă dispoziție prevede că limitările și condițiile referitoare la acest drept sunt prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora.

53

Rezultă că, astfel cum a statuat Tribunalul în mod întemeiat la punctul 95 din hotărârea atacată, dreptul de liberă circulație și ședere al cetățenilor Uniunii poate fi limitat și supus unor condiții atât în temeiul Tratatului FUE, cât și al Tratatului UE.

54

Astfel cum a amintit Tribunalul la punctul 96 din hotărârea atacată, în domeniul PESC, Consiliul, în temeiul articolului 29 TUE, poate adopta decizii care definesc poziția Uniunii într‑o anumită chestiune de natură geografică sau tematică, asemenea poziție putând include măsuri restrictive împotriva unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entități fără caracter statal. În acest cadru, Consiliul este competent să definească, chiar să precizeze, dispunând în această privință de o largă putere de apreciere și hotărând în unanimitate, obiectul măsurilor restrictive pe care Uniunea le adoptă în domeniul PESC. Această largă putere de apreciere se explică prin întinderea vastă a scopurilor și a obiectivelor Uniunii în acest domeniu, astfel cum sunt exprimate la articolul 3 alineatul (5) TUE și la articolul 21 TUE, precum și în dispozițiile specifice referitoare la politica externă și de securitate comună a Uniunii, în special articolele 23 și 24 TUE (Hotărârea din 26 martie 2026, Pumpyanskiy ș.a./Consiliul, C‑696/23 P, C‑704/23 P, C‑711/23 P, C‑35/24 P și C‑111/24 P, EU:C:2026:245, punctele 269 și 270, precum și jurisprudența citată).

55

Or, ținând seama de marja largă de apreciere de care dispune Consiliul pentru a realiza aceste obiective în domeniul PESC și de faptul că nici modul de redactare a articolului 29 TUE, nici, mai general, cel al dispozițiilor Tratatelor UE și FUE referitoare la PESC nu prevăd și nici nu interzic, în sine, adoptarea unor măsuri restrictive specifice, trebuie să se considere, astfel cum a procedat Tribunalul la punctele 95 și 96 din hotărârea atacată, că Consiliul este, în principiu, competent, în temeiul articolului 29 TUE, să decidă că persoane fizice, chiar dacă sunt resortisanți ai unui stat membru al Uniunii și, prin urmare, cetățeni ai Uniunii, nu pot nici să intre în celelalte state membre ale Uniunii, nici să le tranziteze, atunci când aceste persoane îndeplinesc criterii din care rezultă o legătură obiectivă între categoria din care fac parte și țara terță asupra căreia Uniunea intenționează astfel să exercite o presiune (a se vedea în această din urmă privință Hotărârea din 26 martie 2026, Pumpyanskiy ș.a./Consiliul, C‑696/23 P, C‑704/23 P, C‑711/23 P, C‑35/24 P și C‑111/24 P, EU:C:2026:245, punctul 273). În aceste condiții, articolul 29 TUE permite în principiu Consiliului să adopte măsuri restrictive care au ca efect limitarea, în sensul articolului 21 alineatul (1) TFUE, a dreptului de liberă circulație și ședere al unor astfel de cetățeni pe teritoriul statelor membre și să impună statelor membre să asigure respectarea unei astfel de limitări.

56

Prin urmare, astfel cum Tribunalul a statuat în mod corect la finalul punctului 96 din hotărârea atacată, este irelevant că astfel de restrângeri nu corespund celor prevăzute de Directiva 2004/38, care urmărește, în conformitate cu articolul 1 litera (c) și cu articolul 27 coroborate cu articolul 42 din aceasta, să stabilească printre altele norme în temeiul cărora statele membre, iar nu o instituție a Uniunii precum Consiliul, pot să impună ele însele aceste restrângeri.

57

În plus, o astfel de interpretare nu este infirmată de articolul 40 al doilea paragraf TUE menționat de recurentă. Potrivit acestei dispoziții, punerea în aplicare a politicilor prevăzute la articolele 3-6 TFUE nu aduce atingere aplicării procedurilor și domeniului de aplicare corespunzător al atribuțiilor instituțiilor prevăzute în tratate în vederea exercitării competențelor Uniunii în temeiul PESC. În aceste condiții, faptul că Directiva 2004/38 reglementează, astfel cum reiese din considerentul (2) al acesteia, libera circulație a persoanelor ca libertate fundamentală a pieței interne pentru care Uniunea dispune de o competență partajată cu statele membre în temeiul articolului 4 TFUE nu poate afecta întinderea competenței de care dispune Consiliul în materie de PESC în temeiul articolului 29 TUE.

58

Pe de altă parte, contrar celor susținute de recurentă, faptul că, la adoptarea, în temeiul articolului 29 TUE, a unor măsuri restrictive prin care se urmărește restrângerea liberei circulații, pe teritoriul statelor membre, a persoanelor fizice, inclusiv dacă acestea sunt cetățeni ai Uniunii, Consiliul nu este ținut de normele și garanțiile procedurale prevăzute de Directiva 2004/38 nu implică faptul că instituția menționată ar dispune în această privință de o competență care nu ar fi limitată de dreptul Uniunii.

59

Astfel, în primul rând, după cum a arătat Tribunalul la punctele 96 și 101 din hotărârea atacată, adoptarea unor asemenea măsuri trebuie să se efectueze ținând seama de principiul dreptului internațional, reafirmat la articolul 3 din Protocolul nr. 4 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, în temeiul căruia un stat nu poate refuza propriilor resortisanți dreptul de a avea acces pe teritoriul său și de a avea reședința pe teritoriul respectiv. Statele membre sunt obligate să respecte acest principiu [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, A (Trecerea frontierelor cu o navă de agrement), C‑35/20, EU:C:2021:813, punctul 69 și jurisprudența citată]. Prin urmare, articolul 1 alineatul (2) din Decizia 2014/145 garantează că această decizie nu impune unui stat membru o obligație de a refuza propriilor resortisanți accesul pe teritoriul său.

60

În al doilea rând, trebuie amintit că orice decizie de adoptare a unor astfel de măsuri în temeiul articolului 29 TUE, după cum a arătat Tribunalul la punctul 97 din hotărârea atacată, pentru a face presiuni asupra unei țări terțe în vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 21 alineatul (2) literele (b) și (c) TUE, și anume consolidarea și sprijinirea democrației, a statului de drept, a drepturilor omului și a principiilor dreptului internațional, precum și menținerea păcii, prevenirea conflictelor și consolidarea securității internaționale, trebuie să definească și să delimiteze obiectivul de presiune urmărit, criteriile juridice care permit impunerea de măsuri restrictive, precum și categoriile de persoane sau de entități vizate de aceste criterii, astfel încât măsurile restrictive impuse în acest temei să fie susceptibile să atingă, într‑un mod care să nu fie vădit inadecvat, obiectivul urmărit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2026, Pumpyanskiy ș.a./Consiliul, C‑696/23 P, C‑704/23 P, C‑711/23 P, C‑35/24 P și C‑111/24 P, EU:C:2026:245, punctele 272 și 273, precum și jurisprudența citată).

61

În al treilea rând, ținând seama de faptul că dreptul cetățenilor Uniunii la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre este de asemenea un drept fundamental întrucât este garantat la articolul 45 alineatul (1) din cartă, obstacolul impus, prin decizii adoptate în temeiul articolului 29 TUE, acestui drept constituie o „restrângere a exercițiului” dreptului menționat, în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă, astfel încât, după cum a arătat în mod întemeiat Tribunalul la punctul 98 din hotărârea atacată, ea trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute la această din urmă dispoziție.

62

Având în vedere considerațiile care precedă, al treilea motiv trebuie respins ca nefondat.

Cu privire la al patrulea motiv

Argumentația părților

63

Prin intermediul celui de al patrulea motiv, împărțit în două aspecte, recurenta reproșează în esență Tribunalului că a săvârșit erori de drept și că și‑a încălcat obligația de motivare atunci când a considerat că limitarea, impusă prin măsurile restrictive care o vizează, a dreptului său de liberă circulație și ședere de care beneficiază în calitate de cetățean al Uniunii era conformă cu principiul proporționalității (primul aspect al celui de al patrulea motiv) și cu cerința potrivit căreia o astfel de limitare trebuie să respecte substanța acestui drept (al doilea aspect al celui de al patrulea motiv).

64

În ceea ce privește primul aspect, cu ocazia examinării caracterului proporțional al restrângerii dreptului de liberă circulație și ședere al recurentei, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept și și‑ar fi încălcat obligația de motivare prin faptul că s‑a abținut să identifice, în privința recurentei, o conduită gravă pentru ordinea publică, siguranța publică sau sănătatea publică a statelor membre, astfel cum ar impune articolul 27 din Directiva 2004/38, sau o amenințare gravă la adresa unui interes al Uniunii, precum și să explice modul în care o asemenea restrângere era adecvată pentru realizarea obiectivelor urmărite de Consiliu, astfel cum au fost identificate de Tribunal la punctul 97 din hotărârea atacată.

65

În ceea ce privește al doilea aspect, recurenta contestă raționamentul Tribunalului de la punctele 101 și 104 din hotărârea atacată. Astfel, contrar celor statuate de Tribunal, amploarea restrângerii impuse dreptului său de liberă circulație și ședere prin măsurile restrictive care o vizează ar fi deosebit de importantă, întrucât ar privi teritoriul a 26 din cele 27 de state membre. În plus, niciuna dintre derogările prevăzute la articolul 1 din Decizia 2014/145 nu ar lua în considerare statutul de cetățean al Uniunii și nici situația specifică a cetățenilor Uniunii care au legături cu mai multe țări ale Uniunii. La aceasta s‑ar adăuga faptul că, în pofida caracterului lor pretins temporar, măsurile restrictive ar putea fi menținute împotriva unei persoane timp de mulți ani. În sfârșit, jurisprudența menționată prin analogie de Tribunal la punctul 101 din hotărârea atacată nu ar fi pertinentă.

66

În ceea ce privește primul aspect al celui de al patrulea motiv, Consiliul concluzionează în sensul inadmisibilității acestui aspect ca urmare a faptului că pasajele criticate din hotărârea atacată nu sunt identificate de recurentă, Comisia considerând că aspectul menționat este inadmisibil ca urmare a faptului că recurenta ar invoca un argument nou pe care Tribunalul nu l‑a examinat. Cu privire la fond, atât Consiliul, cât și Comisia contestă temeinicia argumentelor recurentei.

Aprecierea Curții

–

Cu privire la admisibilitatea primului aspect al celui de al patrulea motiv

67

În primul rând, este adevărat că, astfel cum arată Consiliul, recurenta nu identifică cu precizie pasajele din hotărârea atacată pe care le vizează prin argumentația dezvoltată în susținerea primului aspect al celui de al patrulea motiv. În aceste condiții, ținând seama de faptul că recurenta reproșează în esență Tribunalului că a săvârșit erori de drept în analiza sa privind proporționalitatea măsurilor restrictive prin care se urmărește restrângerea dreptului său de liberă circulație și ședere în calitate de cetățeană a Uniunii, reiese cu suficientă claritate din argumentația sa că ea vizează punctele 103-106 din hotărârea atacată, la care Tribunalul a efectuat această analiză, Consiliul însuși identificând, pe de altă parte, aceste puncte 103-106 în memoriul său în răspuns. În aceste condiții, trebuie să se considere că primul aspect al celui de al patrulea motiv este admisibil în raport cu jurisprudența amintită la punctul 44 din prezenta hotărâre.

68

În al doilea rând, trebuie amintit însă că, potrivit unei jurisprudențe constante, a permite unei părți să invoce pentru prima dată în fața Curții un motiv și argumente pe care nu le‑a invocat în fața Tribunalului ar echivala cu a o autoriza să sesizeze Curtea, a cărei competență în materie de recurs este limitată, cu un litigiu mai extins decât cel cu care a fost învestit Tribunalul. Astfel, în cadrul unui recurs, competența Curții este limitată la aprecierea soluției legale date cu privire la motivele și la argumentele dezbătute în fața primei instanțe (Hotărârea din 17 octombrie 2024, PT Pelita Agung Agrindustri și PT Permata Hijau Palm Oleo/Comisia, C‑112/23 P, EU:C:2024:899, punctul 67, precum și jurisprudența citată). Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe de asemenea constante, un recurent poate să formuleze recurs invocând motive derivate din însăși hotărârea atacată prin care să conteste temeinicia în drept a acesteia (Hotărârea din 3 iulie 2025, Parlamentul/TC, C‑529/23 P, EU:C:2025:521, punctul 82 și jurisprudența citată).

69

Având în vedere aceste linii jurisprudențiale, trebuie să se considere că, contrar celor susținute de Comisie, recurenta nu urmărește să invoce, în cadrul primului aspect al celui de al patrulea motiv, un argument nou care nu ar fi fost examinat de Tribunal. Astfel, susținând în esență că, în cadrul analizei proporționalității ingerinței în dreptul său fundamental la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, Tribunalul ar fi trebuit să verifice dacă Consiliul a stabilit, în conformitate cu normele Directivei 2004/38, o conduită a acesteia sub forma unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății, recurenta critică raționamentul în drept efectuat de Tribunal, deducând consecința erorii de drept pe care acesta ar fi săvârșit‑o considerând în esență, la punctul 96 din hotărârea atacată, că această directivă nu era obligatorie pentru Consiliu. În aceste condiții, recurenta invocă un argument născut chiar din hotărârea atacată, care este, în consecință, admisibil.

70

Rezultă că primul aspect al celui de al patrulea motiv este admisibil în totalitate.

–

Cu privire la fond

71

În ceea ce privește primul aspect al celui de al patrulea motiv, trebuie înlăturat, în primul rând, argumentul recurentei potrivit căruia, la punctele 103-106 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑ar fi abținut în mod eronat să examineze, în raport cu normele Directivei 2004/38, proporționalitatea ingerinței în dreptul său fundamental la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre în temeiul articolului 45 alineatul (1) din cartă.

72

Astfel, trebuie amintit, pe de o parte, că, în conformitate cu punctele 56-61 din prezenta hotărâre, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat în esență că, prin adoptarea, în temeiul articolului 29 TUE, a unor măsuri restrictive prin care se urmărește limitarea dreptului de liberă circulație și ședere al persoanelor fizice care dețin cetățenia Uniunii, Consiliul nu era ținut de normele și de garanțiile procedurale prevăzute de Directiva 2004/38.

73

Pe de altă parte, pentru a stabili dacă ingerința într‑un drept fundamental precum cel garantat la articolul 45 alineatul (1) din cartă ca urmare a restrângerilor acestui drept printr‑un act al Uniunii este, în conformitate cu cerințele articolului 52 alineatul (1) a doua teză din cartă, proporțională, trebuie să se verifice, primo, dacă aceste măsuri răspund unui obiectiv de interes general recunoscut de Uniune, secundo, dacă nu sunt vădit inadecvate în raport cu acest obiectiv, cu alte cuvinte dacă nu sunt vădit inapte să îl realizeze, și, tertio, dacă restrângerea în cauză nu depășește în mod vădit ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2026, Pumpyanskiy ș.a./Consiliul, C‑696/23 P, C‑704/23 P, C‑711/23 P, C‑35/24 P și C‑111/24 P, EU:C:2026:245, punctul 233, precum și jurisprudența citată). Or, o astfel de analiză se efectuează independent de dispozițiile prevăzute de Directiva 2004/38.

74

Prin urmare, Tribunalul nici nu a săvârșit o eroare de drept, nici nu și‑a încălcat obligația de motivare prin faptul că s‑a abținut să aprecieze caracterul proporțional al limitării dreptului de liberă circulație și ședere al recurentei în raport cu normele și garanțiile procedurale prevăzute de această directivă.

75

În al doilea rând, recurenta reproșează Tribunalului că a încălcat obligația de motivare care îi revenea prin faptul că s‑a abținut să verifice, în analiza proporționalității ingerinței în dreptul său fundamental la liberă circulație și ședere pe teritoriul altor state membre decât Republica Finlanda, dacă interdicția de intrare și de tranzit în cauză era adecvată pentru atingerea obiectivului care consta, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 97 și 102 din hotărârea atacată, necontestate în această privință în stadiul recursului, în exercitarea unei presiuni asupra autorităților Federației Ruse pentru ca acestea să pună capăt acțiunilor și politicilor lor de destabilizare a Ucrainei.

76

Acest argument trebuie de asemenea înlăturat în măsura în care, sub beneficiul jurisprudenței amintite la punctul 33 din prezenta hotărâre, examinarea caracterului adecvat al acestei interdicții reiese din cuprinsul punctelor 105 și 106 din hotărârea atacată. Astfel, indicând la aceste puncte 105 și 106 că, în raport cu importanța obiectivului urmărit de măsurile restrictive impuse recurentei, restrângerea impusă dreptului său la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre nu era vădit disproporționată, Tribunalul a pornit în mod implicit, dar necesar de la constatarea potrivit căreia interdicția menționată nu era vădit inaptă să realizeze acest obiectiv (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 martie 2026, Pumpyanskiy ș.a./Consiliul, C‑696/23 P, C‑704/23 P, C‑711/23 P, C‑35/24 P și C‑111/24 P, EU:C:2026:245, punctul 237).

77

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al patrulea motiv, recurenta apreciază că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctele 101 și 104 din hotărârea atacată, că restrângerea impusă dreptului său de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, garantat la articolul 45 alineatul (1) din cartă, respecta substanța acestui drept.

78

În această privință, este necesar să se arate că punctul 104 din hotărârea atacată se raportează la caracterul necesar al acestei restrângeri în lumina principiului proporționalității și că numai punctul 101 din această hotărâre privește problema respectării substanței dreptului menționat. În aceste condiții, trebuie să se considere că al doilea aspect al celui de al patrulea motiv nu vizează decât acest din urmă punct.

79

Trebuie amintit că, în temeiul articolului 52 alineatul (1) prima teză din cartă, orice restrângere a exercițiului drepturilor fundamentale prevăzute de aceasta din urmă trebuie, printre altele, să respecte substanța acestor drepturi.

80

La punctul 101 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că restrângerea impusă dreptului fundamental al recurentei la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre respecta substanța acestui drept în măsura în care această interdicție, pe de o parte, nu o împiedica pe recurentă să se deplaseze și să locuiască în statul membru a cărui cetățenie o deține, în conformitate cu principiul de drept internațional amintit la punctul 59 din prezenta hotărâre și reafirmat la articolul 1 alineatul (2) din Decizia 2014/145, și, pe de altă parte, nu era de natură permanentă ca urmare a faptului că menținerea măsurilor restrictive care o vizează pe recurentă și, prin urmare, a acestei interdicții trebuie reexaminată periodic în temeiul articolului 6 din această decizie.

81

Fără a fi necesar să se examineze pertinența jurisprudenței la care s‑a referit Tribunalul la punctul 101 din hotărârea atacată, este necesar să se considere că al doilea dintre elementele menționate la acest punct 101, referitor la articolul 6 din Decizia 2014/145, este suficient pentru a concluziona că actele în litigiu nu aduc atingere substanței dreptului fundamental de liberă circulație al recurentei (a se vedea prin analogie Hotărârea din 13 martie 2025, Shuvalov/Consiliul, C‑271/24 P, EU:C:2025:180, punctele 78 și 79). Astfel, din cerința reexaminării periodice a măsurilor restrictive adoptate în privința recurentei reiese că actele în litigiu nu au nici ca obiect, nici ca efect să pună capăt drepturilor conferite acesteia prin cetățenia Uniunii sau să afecteze în mod permanent întinderea acestor drepturi.

82

Această concluzie nu este infirmată de faptul, indicat de recurentă, că excepțiile și derogările prevăzute la articolul 1 alineatele (3), (4) și (6) din Decizia 2014/145 privesc, într‑o mare măsură, persoane care se află în situații foarte specifice în raport, printre altele, cu obligații internaționale. Este suficient să se constate în această privință că această împrejurare nu afectează cu nimic conținutul cerinței de reexaminare periodică menționate la punctul 101 din hotărârea atacată.

83

Având în vedere motivele care precedă, al patrulea motiv trebuie înlăturat ca nefondat.

Cu privire la cererea de adaptare a concluziilor recurentei

84

Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 23 din prezenta hotărâre, recurenta a solicitat Curții, în memoriul său în replică, să accepte adaptarea capetelor sale de cerere astfel încât, în cazul în care hotărârea atacată ar fi anulată, cauza să fie trimisă Tribunalului pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la cererea de despăgubire pe care a prezentat‑o în primă instanță.

85

Ținând seama de faptul că această ipoteză nu este realizată, întrucât cele patru motive invocate de recurentă în susținerea recursului sunt înlăturate, nu este necesară pronunțarea cu privire la această cerere.

86

Prin urmare, recursul este respins în totalitate.

Cu privire la cheltuielile de judecată

87

În conformitate cu articolul 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

88

Întrucât Consiliul și Comisia au solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Respinge recursul.

2)

O obligă pe doamna Elena Petrovna Timchenko la plata cheltuielilor de judecată.