C-239/0562005J02390007.000214771149822CJHOTĂRÂREA DIN 15.2.2007 — CAUZA C-239/05BVBA MANAGEMENT, TRAINING EN CONSULTANCY<TI><P><HT TYPE="UC">Hotărârea Curţii</HT> (Camera a doua)</P><P><DATE ISO="20070215">15 februarie 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING="STAR"><P>Limba de procedură: olandeza.</P></NOTE></P></TI>

În cauza C-239/05,

având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de hof van beroep te Brussel (Belgia), prin decizia din 30 mai 2005, primită de Curte la 3 iunie 2005, în procedura

BVBA Management, Training en Consultancy

împotriva

Benelux-Merkenbureau,

CURTEA (Camera a doua),

compusă din domnul C. W. A. Timmermans, preşedinte de cameră, domnii R. Schintgen, P. Kūris (raportor), G. Arestis şi L. Bay Larsen, judecători,

avocat general: doamna E. Sharpston,

grefier: domnul R. Grass,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observaţiile prezentate:

pentru Benelux-Merkenbureau, de L. de Gryse şi B. Dauwe, advocaten;

pentru guvernul german, de domnul M. Lumma, în calitate de agent;

pentru Comisia Comunităţilor Europene, de domnii N. Rasmussen şi H. van Vliet, în calitate de agenţi,

după ascultarea concluziilor avocatului general în şedinţa din 6 iulie 2006,

pronunţă prezenta

<TI><P>Hotărâre</P></TI>1Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare se referă la interpretarea Primei directive 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 1989, L 40, p. 1, Ediţie specială, 17/vol. 1, p. 92, denumită în continuare directiva).2Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între BVBA Management, Training en Consultancy (denumită în continuare MT & C), pe de o parte, şi Benelux-Merkenbureau (Biroul pentru Mărci al Benelux, denumit în continuare BMB), pe de altă parte, intervenit ca urmare a refuzului acestuia din urmă de a dispune înregistrarea ca marcă pentru diverse produse şi servicii a semnului verbal The Kitchen Company solicitat de MT & C<TI><P>Cadrul juridic</P></TI><TI><P>Reglementarea comunitară</P></TI>3Potrivit primului considerent, directiva are ca obiect apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci, cu scopul de a elimina neconcordanţele existente care pot împiedica libera circulaţie a mărfurilor şi libera prestare a serviciilor şi pot denatura concurenţa pe piaţa comună.4Totuşi, astfel cum rezultă din cel de al treilea considerent al directivei, aceasta nu vizează apropierea totală a legislaţiilor statelor membre în domeniul mărcilor, ci se limitează la apropierea dispoziţiilor naţionale care au incidenţă directă asupra funcţionării pieţei interne.5Al cincilea considerent al directivei subliniază că statele membre păstrează libertatea de a stabili dispoziţiile de procedură privind înregistrarea mărcilor şi că acestora le revine în special competenţa de a stabili forma procedurii de înregistrare.6Al şaptelea considerent al directivei precizează că atingerea obiectivelor urmărite prin apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci presupune ca achiziţia şi păstrarea dreptului la marca înregistrată să fie în principiu reglementate, în toate statele membre, prin norme identice şi ca motivele de refuz al înregistrării sau de nulitate privind marca în sine, de exemplu absenţa caracterului distinctiv, să fie enumerate exhaustiv.7Articolul 3 din directivă, intitulat Motivele de refuz sau de nulitate, dispune:

1.Sunt refuzate înregistrării sau pot să fie declarate nule, dacă sunt înregistrate:

[...]

(b)mărcile fără caracter distinctiv;(c)mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicii putând servi, în comerţ, pentru a desemna felul, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, provenienţa geografică sau data fabricaţiei produsului sau a prestării de servicii sau alte caracteristici ale acestora;

[...]

(3)Unei mărci nu i se refuză înregistrarea sau, dacă este înregistrată, nu poate fi declarată nulă în conformitate cu alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) dacă, înainte de data cererii de înregistrare şi după utilizarea ei, aceasta a dobândit un caracter distinctiv. în plus, statele membre pot prevedea ca prezenta dispoziţie să se aplice şi atunci când caracterul distinctiv a fost dobândit după cererea de înregistrare sau după înregistrare.

[...]

8Articolul 13 din directivă, intitulat Cauze de refuz, de decădere sau de nulitate numai pentru o parte a produselor sau a serviciilor, prevede:

Atunci când există cauze pentru refuzul înregistrării, pentru decăderea din drepturi sau nulitatea unei mărci numai pentru o parte din produsele sau serviciile pentru care această marcă a fost solicitată sau înregistrată, refuzul înregistrării, decăderea sau nulitatea acoperă numai produsele sau serviciile în cauză.

<TI><P>Reglementarea naţională</P></TI>9Legea uniformă a Benelux privind mărcile a fost modificată, începând cu 1 ianuarie 1996, prin protocolul din 2 decembrie 1992 privind modificarea respectivei legi (Moniteur belge din 12 martie 1996, p. 5317, denumită în continuare LBM), în vederea transpunerii directivei în ordinea juridică a celor trei state membre ale Benelux.10Articolul 1 din LBM prevede:

Sunt considerate mărci individuale denumirile, desenele, amprentele, ştampilele, literele, cifrele, formele produselor sau ale ambalajelor şi orice alte semne care au rolul de a diferenţia produsele unei întreprinderi.

[...]

11Articolul 6 bis din LBM dispune:

1.Biroul pentru mărci al Benelux refuză înregistrarea atunci când consideră că:

a.semnul depus nu constituie o marcă în sensul articolului 1, în special deoarece îi lipseşte orice caracter distinctiv conform prevederilor articolului 6 quinquies litera B punctul 2 din Convenţia de la Paris;

[...]

2.Refuzul de înregistrare trebuie să se refere la semnul care constituie marca în integralitatea sa. Acest refuz se poate limita la unul sau mai multe produse pentru care este destinată marca.3.Biroul Benelux informează solicitantul fără întârziere şi în scris cu privire la intenţia sa de a refuza înregistrarea în tot sau în parte, îi precizează motivele de refuz şi îi dă posibilitatea să răspundă la acestea într-un termen ce va fi stabilit prin regulamentul de aplicare.4.Dacă obiecţiile Biroului Benelux împotriva înregistrării nu au fost înlăturate în termenul legal, înregistrarea este refuzată în tot sau în parte. Biroul Benelux informează solicitantul fără întârziere şi în scris, precizând motivele de refuz şi menţionând calea de atac împotriva acestei decizii, precizată la articolul 6 ter.

[...]

12Potrivit articolului 6 ter al LBM:

Solicitantul poate, în două luni de la comunicarea vizată la articolul 6 bis [alineatul 4], să formuleze la Cour ďappel de Bruxelles, la Gerechtshof de La Haye sau la Cour d'Appel de Luxembourg o cerere pentru obţinerea unui ordin de înregistrare a mărcii. [...]

13În sfârşit, în procedura de înregistrare a mărcilor pentru produse sau servicii, BMB respectă clasificarea produselor şi serviciilor stabilită prin Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internaţională a produselor şi serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, astfel cum a fost revizuit şi modificat (denumit în continuare Aranjamentul de la Nisa), la care cele trei state ale Benelux sunt părţi.<TI><P>Acţiunea principală şi întrebările preliminare</P></TI>14La 7 aprilie 2000, MT & C, reclamantă în acţiunea principală, a depus la BMB o cerere de înregistrare a semnului verbal The Kitchen Company ca marcă pentru anumite produse din clasele 11, 20 şi 21, precum şi pentru servicii din clasele 37 şi 42, astfel cum sunt prevăzute de Aranjamentul de la Nisa.15Pentru fiecare dintre clasele menţionate au fost indicate produsele şi serviciile pentru care s-a cerut înregistrarea mărcii. în ceea ce priveşte clasa 21, cererea se referă la ustensile de bucătărie, precum şi la articole de veselă de masă şi de bucătărie din sticlă, porţelan, metale nepreţioase, materiale sintetice şi faianţă.16La 24 aprilie 2001, cu titlu provizoriu, şi la 25 februarie 2002, cu titlu definitiv, BMB a notificat refuzul de înregistrare a mărcii verbale The Kitchen Company pentru lipsa caracterului distinctiv în sensul articolului 6 bis alineatul 1 litera a din LBM.17Rezultă din decizia de trimitere că BMB nu a formulat concluzii distincte pentru fiecare dintre produsele şi serviciile pentru care s-a cerut protecţia, ci a decis că semnul depus este lipsit de orice caracter distinctiv pentru ansamblul protecţiei solicitate.18MT &Ca sesizat hof van beroep te Brussel (Curtea de Apel din Bruxelles) cu o acţiune prin care îi solicită să dispună anularea deciziei atacate şi să oblige BMB să înregistreze marca, cu titlu principal, pentru toate clasele cerute şi, în subsidiar, pentru clasele pentru care instanţa de trimitere ar estima că marca are caracter distinctiv.19Hof van beroep te Brussel a confimat decizia BMB potrivit căreia semnul verbal The Kitchen Company este lipsit de orice caracter distinctiv pentru toate produsele şi serviciile vizate în cererea de înregistrare, cu excepţia anumitor produse din clasa 21.20În acest sens, hof van beroep te Brussel precizează că, dintre produsele din această clasă, marca are caracter descriptiv doar pentru ustensilele de bucătărie, în temeiul categoriei şi destinaţiei lor. Referitor la celelalte produse, instanţa de trimitere apreciază că juxtapunerea de cuvinte The Kitchen Company nu evocă, în percepţia consumatorului obişnuit, prin asociere lingvistică spontană, destinaţia produselor, în consecinţă şi contrar opiniei BMB, această instanţă consideră că, în absenţa caracterului descriptiv al mărcii şi dat fiind că niciun alt motiv de refuz de înregistrare nu a fost invocat de către BMB sau dezbătut în faţa acestuia, marca are caracter distinctiv pentru respectivele produse.21Totuşi, referindu-se la hotărârea Curţii de Justiţie a Benelux din 15 decembrie 2003, BMB/Vlaamse Toeristenbond (în cauza A 2002/2), BMB susţine în faţa instanţei de trimitere că aceasta din urmă nu poate examina cererea subsidiară a MT & C, întrucât aceasta nu a solicitat o înregistrare limitată la anumite produse nici în cererea iniţială, nici în contestaţia ulterioară adresată BMB şi că respectiva instanţă nu este competentă să soluţioneze cereri care depăşesc cadrul deciziei BMB sau care nu i-au fost adresate acestuia.22Hof van beroep te Brussel consideră în special că din hotărârea Curţii din 12 februarie 2004, Koninklijke KPN Nederland (C-363/99, Rec, p. I-1619), rezultă că autoritatea competentă trebuie să examineze cererea de înregistrare cu privire la fiecare dintre produsele şi serviciile pentru care se solicită protecţia şi că această autoritate poate ajunge la concluzii diferite în funcţie de produsele şi serviciile luate în considerare. Instanţa de trimitere consideră că ar trebui să rezulte în mod logic că, într-un astfel de caz, autoritatea menţionată trebuie să indice aceste concluzii în decizia provizorie de refuz şi, după caz, în decizia definitivă.23Instanţa de trimitere subliniază de asemenea că nu este exclus ca faptele şi împrejurările relevante să se modifice între momentul în care autoritatea competentă adoptă decizia şi cel în care instanţa se pronunţă asupra acţiunii formulate împotriva acestei decizii.24Or, hof van beroep te Brussel consideră că, în contextul legislativ stabilit de articolele 6 bis şi 6 ter ale LBM, practica autorităţii competente de a decide, precum în acţiunea principală, că semnul depus este lipsit de caracter distinctiv pentru ansamblul protecţiei solicitate, fără să formuleze concluzii distincte pentru fiecare produs şi serviciu, poate împiedica instanţa sesizată cu o acţiune împotriva unei astfel de decizii să ţină cont de toate faptele şi împrejurările relevante. într-adevăr, absenţa motivelor de refuz pentru unul dintre produsele menţionate în cererea de înregistrare, dar nu şi pentru celelalte, poate constitui un fapt relevant pentru aprecierea respectivei cereri. Totuşi, în lipsa unor concluzii finale cu privire la fiecare produs sau serviciu considerat individual, respectiva instanţă nu îşi poate exercita pe deplin controlul atunci când legislaţia naţională prevede că nu se poate pronunţa decât în limitele sesizării autorităţii competente şi ale deciziei acestei autorităţi.25În aceste condiţii, hof van beroep te Brussel a decis să suspende judecata şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:

1)Ca urmare a examinării faptelor şi împrejurărilor relevante privind un motiv absolut de refuz, autoritatea competentă în domeniul mărcilor trebuie să indice, în decizia sa provizorie şi în decizia sa definitivă asupra [cererii de înregistrare a unei mărci], concluzii distincte cu privire la fiecare dintre produsele şi serviciile pentru care se solicită protecţia mărcii?2)Faptele şi împrejurările relevante care trebuie luate în considerare de către instanţă în cazul unei acţiuni împotriva deciziei autorităţii competente în domeniul mărcilor pot fi diferite în funcţie de perioada de timp dintre cele două [...] decizii [...] sau ar trebui ca această instanţă să ia în considerare numai faptele şi împrejurările din momentul în care autoritatea competentă a luat decizia?3)Interpretarea pe care a dat-o Curtea [...] în hotărârea [Koninklijke KPN Nederland, citată anterior] împiedică interpretarea normelor naţionale care reglementează competenţa instanţei [respective] în sensul că îi interzic acesteia să ţină cont de fapte şi de împrejurări relevante care s-au modificat sau să se pronunţe cu privire la caracterul distinctiv al mărcii pentru fiecare produs şi serviciu [în particular]?

<TI><P>Cu privire la întrebările preliminare</P></TI><TI><P>Cu privire la prima întrebare</P></TI>26Prin prima întrebare, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă directiva trebuie interpretată în sensul că, în cazul în care refuză înregistrarea unei mărci, autoritatea competentă este obligată să menţioneze în decizie concluziile la care a ajuns în mod distinct cu privire la fiecare dintre produsele şi serviciile vizate în cererea de înregistrare, independent de modalitatea în care a fost formulată cererea.<TI><P>Observaţiile prezentate Curţii</P></TI>27În opinia BMB, faptul că existenţa unui motiv de refuz trebuie apreciată cu privire la fiecare dintre produsele sau serviciile pentru care se solicită înregistrarea mărcii nu presupune întotdeauna ca motivul pentru care înregistrarea trebuie sau nu refuzată să fie precizat distinct pentru fiecare produs sau serviciu menţionat în cerere.28În schimb, guvernul german susţine că autoritatea competentă trebuie, în principiu, să precizeze în decizia sa concluziile la care a ajuns în mod distinct pentru fiecare produs şi serviciu pentru care se solicită protecţia mărcii. Autoritatea menţionată ar putea totuşi să nu precizeze aceste concluzii în particular pentru fiecare dintre produsele şi dintre serviciile respective, în măsura în care este posibilă gruparea unora dintre acestea, cu privire la care aptitudinea semnului de a fi protejat trebuie să fie apreciată în mod identic.29Potrivit Comisiei Comunităţilor Europene, autoritatea competentă trebuie să îşi motiveze decizia de a refuza înregistrarea unei mărci pentru toate produsele şi serviciile pentru care este solicitată respectiva înregistrare. Autoritatea s-ar putea totuşi limita la o motivare generală dacă apreciază că aceasta este valabilă pentru toate produsele şi serviciile menţionate.<TI><P>Aprecierea Curţii</P></TI>30Trebuie subliniat de la început că este necesar ca examinarea motivelor de refuz prevăzute în special la articolul 3 din directivă, efectuată la momentul cererii de înregistrare, să fie aprofundată şi completă, pentru a se evita înregistrarea necorespunzătoare a mărcilor (hotărârea Koninklijke KPN Nederland, citată anterior, punctul 123 şi jurisprudenţa citată).31În plus, Curtea a statuat că, întrucât înregistrarea unei mărci este solicitată întotdeauna pentru produsele şi serviciile menţionate în cererea de înregistrare, aprecierea dacă marca poate fi sau nu afectată de vreunul dintre motivele de refuz de înregistrare prevăzute de articolul 3 din directivă trebuie să fie efectuată ín concreto în raport cu aceste produse sau servicii (hotărârea Koninklijke KPN Nederland, citată anterior, punctul 33).32Curtea a decis de asemenea că, atunci când înregistrarea unei mărci este solicitată pentru diverse produse sau servicii, autoritatea competentă trebuie să verifice dacă marca este afectată de vreunul dintre motivele de refuz de înregistrare prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din directivă, cu privire la fiecare produs sau serviciu în parte, putând ajunge la concluzii diferite în funcţie de produsele sau serviciile luate în considerare (hotărârea Koninklijke KPN Nederland, citată anterior, punctul 73).33Pe de altă parte, articolul 13 din directivă prevede că, dacă există un motiv de refuz de înregistrare a unei mărci numai pentru o parte din produsele sau serviciile pentru care este solicitată această marcă, refuzul înregistrării nu acoperă decât produsele sau serviciile în cauză.34Rezultă, pe de o parte, că examinarea motivelor de refuz enumerate la articolul 3 din directivă trebuie să se facă distinct pentru fiecare dintre produsele sau serviciile pentru care se solicită înregistrarea mărcii şi, pe de altă parte, că decizia prin care autoritatea competentă refuză înregistrarea unei mărci trebuie să fie motivată, în principiu, pentru fiecare dintre produsele sau serviciile respective.35Această concluzie nu ar putea fi repusă în discuţie atunci când, prin cererea adresată autorităţii competente cu privire la un ansamblu de produse sau servicii, nu se solicită în subsidiar înregistrarea mărcii pentru anumite clase de produse sau servicii sau pentru produse sau servicii considerate individual.36Obligaţia autorităţii competente de a motiva refuzul înregistrării unei mărci pentru fiecare dintre produsele sau serviciile pentru care se solicită înregistrarea rezultă de asemenea din cerinţa esenţială ca orice decizie a unei autorităţi naţionale care refuză acordarea beneficiului unui drept recunoscut de dreptul comunitar să poată fi supusă unui control jurisdicţional destinat să asigure protecţia efectivă a acestui drept şi care, în acest scop, trebuie să se refere la legalitatea motivelor (a se vedea în acest sens hotărârea din 15 octombrie 1987, Heylens şi alţii, 222/86, Rec, p. 4097, punctele 14 şi 15).37Totuşi, dacă acelaşi motiv de refuz este invocat pentru o categorie sau un grup de produse sau servicii, autoritatea competentă se poate limita la o motivare generală pentru toate produsele sau serviciile respective.38Ţinând cont de ansamblul considerentelor de mai sus, este necesar să se răspundă la prima întrebare că directiva trebuie interpretată în sensul că, atunci când refuză înregistrarea unei mărci, autoritatea competentă este obligată să indice în decizia sa concluzia la care a ajuns cu privire la fiecare dintre produsele şi serviciile vizate în cererea de înregistrare, indiferent de modul în care a fost formulată această cerere. Totuşi, dacă se invocă acelaşi motiv de refuz pentru o categorie sau pentru un grup de produse sau servicii, autoritatea competentă se poate limita la o motivare generală pentru toate produsele sau serviciile respective.<TI><P>Cu privire la cel de al doilea aspect al celei de a treia întrebări</P></TI>39Prin cel de al doilea aspect al celei de a treia întrebări, examinat în continuare, instanţa de trimitere solicită să se stabilească, în esenţă, dacă directiva trebuie interpretată în sensul că se opune unor reglementări naţionale care împiedică instanţa sesizată cu o acţiune împotriva unei decizii a autorităţii competente să se pronunţe cu privire la caracterul distinctiv al mărcii pentru fiecare produs şi serviciu luat în considerare în mod separat<TI><P>Observaţiile prezentate Curţii</P></TI>40BMB subliniază că, în măsura în care priveşte competenţa instanţei de a se pronunţa asupra caracterului distinctiv al mărcii pentru fiecare produs şi serviciu în [mod individual], această întrebare se confundă cu cea dintâi şi trebuie să primească acelaşi răspuns. Pe de altă parte, în măsura în care aceasta evocă o posibilă contradicţie între hotărârea Koninklijke KPN Nederland, citată anterior, şi interpretarea normelor naţionale care reglementează competenţa instanţei [în cazul unei acţiuni împotriva deciziei autorităţii naţionale], al doilea aspect al celei de a treia întrebări nu are fundament. într-adevăr, din hotărârea menţionată ar rezulta că limitele competenţei instanţelor naţionale se stabilesc prin norme de drept intern.41Guvernul german susţine, dimpotrivă, că limitarea controlului jurisdicţional prin norme naţionale este exclusă în ce priveşte aprecierea caracterului distinctiv al mărcii, realizată separat pentru fiecare produs sau serviciu. în interpretarea dată în hotărârea Koninklijke KPN Nederland, citată anterior, directiva pune la dispoziţia autorităţilor competente, cu privire la acest aspect, indicaţii obligatorii pentru deciziile lor. Conform opiniei acestui guvern, instanţele care sunt competente, potrivit ordinii lor juridice interne, să verifice doar regularitatea acestor decizii pot şi trebuie să se pronunţe de asemenea cu privire la produse şi servicii, respectiv asupra fiecărei clase separat. Guvernul menţionat adaugă totuşi că autoritatea competentă poate să nu facă precizări distincte pentru fiecare produs sau serviciu atunci când este posibilă elaborarea unei concluzii sintetice pentru produsele şi serviciile cu privire la care aptitudinea semnului de a fi protejat trebuie să fie apreciată în mod identic.42Din punctul de vedere al Comisiei, directiva nu se opune ca normele naţionale care reglementează competenţa instanţei sesizate cu o acţiune împotriva deciziei autorităţii competente să fie interpretate în sensul că, dacă solicitantul mărcii nu a formulat o cerere subsidiară de înregistrare pentru produsele şi serviciile pentru care această autoritate nu a invocat niciun motiv de refuz, ele împiedică această instanţă să oblige respectiva autoritate să înregistreze marca pentru o parte din produse şi servicii. Potrivit Comisiei, LBM respectă dispoziţiile directivei, în special articolele 3 şi 13 ale acesteia, care lasă statelor membre o libertate considerabilă pentru elaborarea procedurilor interne în domeniul mărcilor.<TI><P>Aprecierea Curţii</P></TI>43Cu titlu introductiv, trebuie amintit că directiva, astfel cum rezultă din cel de al treilea considerent, nu realizează o apropiere totală a legislaţiilor statelor membre în domeniul mărcilor, ci se limitează la apropierea dispoziţiilor naţionale care au incidenţă directă asupra funcţionării pieţei interne.44în plus, conform celui de al cincilea considerent, directiva lasă statelor membre deplina libertate de a stabili dispoziţiile de procedură privind, între altele, înregistrarea mărcilor, mai ales în ce priveşte forma procedurii de înregistrare.45Potrivit unei jurisprudenţe constante, în lipsa unei reglementări comunitare cu privire la un anumit aspect al unei materii care ţine de dreptul comunitar, revine ordinii juridice interne din fiecare stat membru atribuţia de a stabili modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor destinate să asigure protecţia drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul comunitar, iar aceste mijloace nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor acţiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenţei), nici să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivităţii) (a se vedea în acest sens hotărârea din 6 decembrie 2001, Clean Car Autoservice, C-472/99, Rec, p. I-9687, punctul 28 şi jurisprudenţa citată).46Or, fiind vorba de o reglementare naţională precum cea în cauză în acţiunea principală, care împiedică instanţa sesizată cu o acţiune împotriva unei decizii a autorităţii competente să se pronunţe cu privire la caracterul distinctiv al mărcii separat pentru fiecare dintre produsele şi serviciile vizate în cererea de înregistrare a mărcii, în cazul în care nici această cerere, nici decizia autorităţii menţionate nu se referă la categorii de produse sau servicii ori produse sau servicii considerate individual, o astfel de limitare a competenţei instanţei nu poate fi considerată contrară principiului efectivităţii, în special din moment ce persoana interesată, în urma unei hotărâri care îi este în totalitate sau în parte defavorabilă, ar putea depune o nouă cerere de înregistrare a mărcii. Totuşi, instanţa de trimitere trebuie să verifice dacă principiile echivalenţei şi efectivităţii sunt respectate.47Din jurisprudenţa Curţii reiese de asemenea că instanţa sesizată cu o acţiune împotriva unei decizii luate asupra unei cereri de înregistrare a unei mărci trebuie în acelaşi timp să ia în considerare toate faptele şi împrejurările relevante, în limitele exercitării competenţelor sale, astfel cum sunt definite de reglementarea naţională aplicabilă (a se vedea în acest sens hotărârea Koninklijke KPN Nederland, citată anterior, punctul 36).48Având în vedere aprecierile de mai sus, se poate răspunde la cel de al doilea aspect al celei de a treia întrebări că directiva trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naţionale care împiedică instanţa sesizată cu o acţiune împotriva unei decizii a autorităţii competente să se pronunţe asupra caracterului distinctiv al mărcii separat pentru fiecare dintre produsele şi serviciile vizate în cererea de înregistrare, atât timp cât nici decizia, nici cererea respectivă nu se referă la categorii de produse sau servicii ori la produse sau servicii considerate individual<TI><P>Cu privire la cea de a doua întrebare şi la primul aspect al celei de a treia întrebări</P></TI>49Prin cea de a doua întrebare şi prin primul aspect al celei de a treia întrebări, care vor fi analizate împreună, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă directiva trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naţionale care împiedică instanţa sesizată cu o acţiune împotriva unei decizii a autorităţii competente să ia în considerare fapte şi împrejurări ulterioare datei adoptării acestei decizii.<TI><P>Cu privire la admisibilitate</P></TI>50În observaţiile sale, BMB ridică, cu titlu principal, o excepţie de inadmisibilitate cu privire la aceste întrebări.51Aceste întrebări s-ar întemeia pe ideea că faptele şi împrejurările relevante ce trebuie luate în considerare sunt diferite în funcţie de perioada de timp dintre decizia luată de BMB şi hotărârea instanţei sesizate cu o acţiune împotriva acestei decizii. Totuşi, din decizia de trimitere nu reiese în niciun fel că o astfel de modificare a intervenit efectiv. Aşadar, aceste întrebări sunt pur teoretice sau ipotetice şi, în consecinţă, inadmisibile.52Cu privire la acest aspect, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante, în contextul cooperării între Curte şi instanţele naţionale instituite prin articolul 234 CE, numai instanţa naţională care este sesizată cu litigiul şi care trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată este competentă să aprecieze, luând în considerare particularităţile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii. Cu toate acestea, Curtea nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională atunci când este evident în special că interpretarea dreptului comunitar solicitată de respectiva instanţă nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale sau atunci când problema este pur ipotetică (a se vedea în acest sens hotărârea din 25 octombrie 2005, Schulte, C-350/03, Rec, p. I-9215, punctul 43 şi jurisprudenţa citată).53Această situaţie nu se regăseşte în cazul prezentelor întrebări. într-adevăr, instanţa de trimitere indică faptul că, întrucât i s-a cerut să se pronunţe într-o acţiune împotriva deciziei autorităţii competente, este posibil ca, în împrejurările din acţiunea principală, legislaţia naţională să o împiedice să ia în considerare toate faptele şi împrejurările relevante. Instanţa de trimitere sugerează că un astfel de fapt relevant pentru examinarea cererii de înregistrare poate fi acela că pentru anumite produse la care se referă cererea nu există niciun motiv de refuz, în timp ce pentru altele un astfel de motiv de refuz există.54în aceste condiţii, se pare că cea de a doua întrebare şi primul aspect al celei de a treia întrebări nu au natură pur teoretică sau ipotetică şi sunt, în consecinţă, admisibile.<TI><P>Observaţiile adresate Curţii</P></TI>55BMB susţine că articolul 3 din directivă nu poate oferi niciun răspuns la cea de a doua întrebare.56Întemeindu-se pe hotărârea Koninklijke KPN Nederland, citată anterior, precum şi pe articolul 3 alineatul (3) teza a doua din directivă, guvernul german susţine că este de competenţa statelor membre să limiteze posibilitatea de a lua în considerare faptele şi împrejurările care se produc sau care sunt descoperite după pronunţarea deciziei autorităţii competente cu privire la cererea de înregistrare a unei mărci.57Comisia împărtăşeşte această opinie şi adaugă că normele de drept naţional care împiedică o instanţă să declare nelegală o decizie a autorităţii competente pe baza faptelor şi împrejurărilor ulterioare acestei decizii trebuie să respecte principiile echivalenţei şi efectivităţii.<TI><P>Aprecierea Curţii</P></TI>58Curtea a statuat deja, pe de o parte, că autoritatea competentă trebuie să ia în considerare toate faptele şi împrejurările relevante înainte de a lua o decizie definitivă cu privire la o cerere de înregistrare a unei mărci şi, pe de altă parte, că instanţa sesizată cu o acţiune împotriva unei astfel de decizii trebuie de asemenea să ia în considerare toate faptele şi împrejurările relevante, în limitele exercitării competenţelor sale, astfel cum sunt definite de reglementarea naţională aplicabilă (a se vedea în acest sens hotărârea Koninklijke KPN Nederland, citată anterior, punctul 36).59În asemenea litigii, astfel cum în mod întemeiat a precizat Comisia, instanţa naţională trebuie să controleze legalitatea unei anumite decizii a autorităţii competente. Or, această decizie nu a putut fi luată decât în funcţie de faptele şi împrejurările pe care respectiva autoritate le putea cunoaşte la momentul la care s-a pronunţat.60Prin urmare, trebuie concluzionat că ordinea juridică naţională poate împiedica instanţa sesizată cu o acţiune împotriva unei decizii a autorităţii competente să ia în considerare faptele şi împrejurările ulterioare deciziei pentru aprecierea legalităţii acesteia.61Având în vedere cele de mai sus, se poate răspunde la cea de a doua întrebare şi la cel de al doilea aspect al celei de a treia întrebări că directiva trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naţionale care împiedică instanţa sesizată cu o acţiune împotriva unei decizii a autorităţii competente să ia în considerare fapte şi împrejurări ulterioare datei adoptării acestei decizii.<TI><P>Cu privire la cheltuielile de judecată</P></TI>62întrucât procedura are, în privinţa părţilor din acţiunea principală, caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Prima directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci trebuie interpretată în sensul că:

atunci când refuză înregistrarea unei mărci, autoritatea competentă este obligată să indice în decizie concluzia la care a ajuns cu privire la fiecare dintre produsele şi serviciile vizate în cererea de înregistrare, indiferent de modul în care a fost formulată această cerere. Totuşi, dacă acelaşi motiv de refuz este invocat pentru o categorie sau pentru un grup de produse sau servicii, autoritatea competentă se poate limita la o motivare generală pentru toate produsele sau serviciile respective;

nu se opune unei reglementări naţionale care împiedică instanţa sesizată cu o acţiune împotriva unei decizii a autorităţii competente să se pronunţe asupra caracterului distinctiv al mărcii, separat pentru fiecare dintre produsele şi serviciile vizate în cererea de înregistrare, atât timp cât nici decizia, nici cererea respectivă nu se referă la categorii de produse sau servicii ori la produse sau servicii considerate individual;

nu se opune unei reglementări naţionale care împiedică instanţa sesizată cu o acţiune împotriva unei decizii a autorităţii competente să ia în considerare fapte şi împrejurări ulterioare datei adoptării acestei decizii.

Semnături