CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 25 iunie 2026(1)

Cauza C‑172/25

CP,

Personal Sea Management SRL

împotriva

Sulina Logistics SRL

[cerere de decizie preliminară formulată de Curtea de Apel Constanța (România)]

„ Trimitere preliminară – Politica socială – Muncă prin agent de muncă temporară – Directiva 2008/104/CE – Articolul 5 alineatul (1) – Principiul egalității de tratament – Condiții de bază de muncă și de angajare – Decizie de concediere – Diferență de tratament între lucrătorul recrutat direct de întreprinderea utilizatoare și cel pus la dispoziție de un agent de muncă temporară ”






I.      Introducere

1.        Prezenta cerere de decizie preliminară, introdusă de Curtea de Apel Constanța (România), privește interpretarea principiului egalității de tratament prevăzut la articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară(2) coroborat cu articolul 2, precum și cu articolul 3 alineatul (1) litera (f) din această directivă.

2.        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între CP, un lucrător temporar, pe de o parte, și societatea Personal Sea Management SRL, un agent de muncă temporară, pe de altă parte, în legătură cu legalitatea concedierii sale de către agentul respectiv. Motivul acestei concedieri este încetarea înainte de termen a misiunii de muncă temporară pe care acest lucrător o efectua la Sulina Logistics SRL, o întreprindere utilizatoare.

3.        Instanța de trimitere solicită Curții să precizeze domeniul de aplicare al principiului egalității de tratament între lucrătorii temporari și lucrătorii recrutați direct de o întreprindere utilizatoare. În special, acest principiu se aplică în privința condițiilor de concediere?

4.        Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să se țină seama de faptul că munca prin agent de muncă temporară constituie o figură complexă și specifică dreptului muncii(3). Această formă de muncă se caracterizează printr‑o relație triunghiulară între lucrătorul temporar, un agent de muncă temporară și o întreprindere utilizatoare. Această particularitate determină în mare parte răspunsul care, în opinia noastră, trebuie dat instanței de trimitere, și anume că condițiile de concediere nu intră în domeniul de aplicare al principiului egalității de tratament prevăzut la articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104 coroborat cu articolul 2 și cu articolul 3 alineatul (1) litera (f) din această directivă.

II.    Cadrul juridic

A.      Directiva 2008/104

5.        Articolul 1 din Directiva 2008/104, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede la alineatul (1):

„Prezenta directivă se aplică lucrătorilor care au încheiat un contract de muncă sau se află într‑un raport de muncă cu un agent de muncă temporară și care sunt puși la dispoziția unor întreprinderi utilizatoare pentru a lucra temporar sub supravegherea și conducerea acestora.”

6.        Articolul 2 din această directivă, intitulat „Obiectivul”, prevede:

„Obiectivul prezentei directive este acela de a asigura protecția lucrătorilor temporari și de a îmbunătăți calitatea muncii prin agent de muncă temporară prin asigurarea aplicării principiului egalității de tratament, astfel cum este prevăzut la articolul 5, lucrătorilor temporari și prin recunoașterea agenților de muncă temporară în calitate de angajatori, ținând seama în același timp de necesitatea de a stabili un cadru corespunzător pentru utilizarea muncii temporare în vederea contribuirii în mod efectiv la crearea de locuri de muncă și la dezvoltarea unor forme de muncă flexibile.”

7.        Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Definiții”, prevede la alineatul (1) litera (f):

„În sensul prezentei directive:

[…]

(f)      «condiții de bază de muncă și de angajare» înseamnă condițiile de muncă și de angajare stabilite prin legislație, reglementări, dispoziții administrative, convenții colective și/sau alte dispoziții generale obligatorii în vigoare în întreprinderea utilizatoare cu privire la:

(i)      durata timpului de lucru, orele suplimentare, pauzele, perioadele de repaus, munca pe timp de noapte, concediile și sărbătorile legale;

(ii)      remunerație.”

8.        Articolul 5 din aceeași directivă, intitulat „Principiul egalității de tratament”, prevede la alineatul (1) primul paragraf:

„Condițiile de bază de angajare și de muncă aplicabile lucrătorilor temporari sunt, pe durata misiunii de muncă temporară în cadrul unei întreprinderi utilizatoare, cel puțin acelea care s‑ar aplica lucrătorilor în cazul în care aceștia ar fi fost recrutați direct de întreprinderea utilizatoare respectivă pentru a ocupa același loc de muncă.”

B.      Dreptul român

9.        Articolul 62 alineatul (3) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii(4) din 24 ianuarie 2003(5) prevede:

„Decizia [de concediere] se emite în scris și, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie să fie motivată în fapt și în drept și să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată și la instanța judecătorească la care se contestă.”

10.      Articolul 65 din Codul muncii prevede:

„(1)      Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia.

(2)      Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.”

11.      Articolul 76 din acest cod are următorul cuprins:

„Decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu:

a)      motivele care determină concedierea;

b)      durata preavizului;

c)      criteriile de stabilire a ordinii de priorități, conform articolului 69 alineatul (2) litera d), numai în cazul concedierilor colective;

d)      lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile articolului 64.”

12.      Articolul 95 alineatul (4) din codul menționat prevede:

„Contractul de muncă temporară încetează la terminarea misiunii pentru care a fost încheiat sau dacă utilizatorul renunță la serviciile sale înainte de încheierea misiunii, în condițiile contractului de punere la dispoziție.”

13.      Articolul 100 din același cod are următorul cuprins:

„Agentul de muncă temporară care concediază salariatul temporar înainte de termenul prevăzut în contractul de muncă temporară, pentru alte motive decât cele disciplinare, are obligația de a respecta reglementările legale privind încetarea contractului individual de muncă pentru motive care nu țin de persoana salariatului.”

III. Situația de fapt din litigiul principal și întrebarea preliminară

14.      La 27 iunie 2023, CP și Personal Sea Management, în calitate de agent de muncă temporară, au încheiat un contract de muncă temporară. În temeiul acestui contract, CP trebuia, din dispoziția angajatorului, să presteze o misiune de muncă temporară la Sulina Logistics, în cadrul executării unui contract încheiat între cele două societăți la 30 mai 2023.

15.      La 28 septembrie 2023, Sulina Logistics a informat Personal Sea Management cu privire la decizia sa de a pune capăt misiunii lui CP. În aceeași zi, ea l‑a informat pe acesta cu privire la o reorganizare a organigramei sale și cu privire la desființarea postului de șef de secție/șef mecanic, pe care îl ocupa CP, propunându‑i trecerea la funcția de motorist.

16.      La 29 septembrie 2023, Personal Sea Management i‑a comunicat lui CP că, ținând seama de decizia Sulina Logistics de a pune capăt misiunii sale, reziliază la data de 28 octombrie 2023 contractul său de muncă temporară, conform articolului 95 alineatul (4) din Codul muncii.

17.      În consecință, CP a sesizat Tribunalul Constanța (România) pentru a contesta legalitatea concedierii sale. Acesta a susținut, pe de o parte, că, din perspectiva articolului 65 alineatul (2) din Codul muncii, desființarea locului de muncă nu îndeplinește condițiile legale, respectiv să aibă o cauză reală și serioasă. Pe de altă parte, decizia de concediere nu ar respecta condițiile de formă, ceea ce ar atrage nulitatea absolută a acesteia, iar dispozițiile articolului 76 din Codul muncii nu ar fi fost respectate.

18.      Prin sentința din 10 iunie 2024, Tribunalul Constanța a respins contestația. Acesta a considerat că, în raport cu prevederile articolului 100 din Codul muncii, renunțarea întreprinderii utilizatoare la serviciile lucrătorului temporar constituie un motiv suficient de concediere în relația dintre acest lucrător și agentul de muncă temporară, această renunțare a întreprinderii utilizatoare constituind o cauză reală și serioasă pentru desființarea locului de muncă. Instanța de prim grad a mai reținut că legea nu prevede nicio condiție pentru respectiva renunțare, care se poate datora fie reorganizării întreprinderii utilizatoare, fie faptului că aceasta nu mai dorește prestarea anumitor activități de către lucrătorul pus la dispoziție de agentul de muncă temporară.

19.      CP a formulat apel împotriva acestei sentințe la Curtea de Apel Constanța.

20.      Această instanță arată că Curtea a statuat deja, în privința Acordului‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE(6), că expresia „condiții de încadrare în muncă” desemnează drepturile și obligațiile care definesc un anumit raport de muncă, incluzând atât condițiile în care o persoană ocupă un loc de muncă, cât și pe cele referitoare la încetarea acestui raport de muncă(7). Potrivit instanței menționate, această jurisprudență ar fi aplicabilă și în cazul Directivei 2008/104, care ar reglementa la fel principiul egalității de tratament. Aceeași instanță are îndoieli cu privire la respectarea acestui principiu în cadrul litigiului cu care este sesizată.

21.      În această privință, instanța de trimitere pornește de la constatarea potrivit căreia, dacă întreprinderea utilizatoare l‑ar fi angajat ea însăși pe CP, ea ar fi fost obligată, în conformitate cu articolele 65 și 76 din Codul muncii, să justifice desființarea locului de muncă printr‑o cauză reală și serioasă și să dovedească caracterul efectiv al acestei desființări. În plus, ar fi obligatoriu, sub sancțiunea nulității absolute, ca toate aceste elemente să fie indicate în decizia de concediere.

22.      În schimb, astfel cum arată această instanță, atunci când întreprinderea utilizatoare a recurs la același lucrător angajat printr‑un agent de muncă temporară, ea poate renunța la serviciile sale fără nicio justificare și fără a respecta vreo condiție de formă a actului de renunțare. Prin urmare, această întreprindere utilizatoare nu este supusă cerințelor articolelor 65 și 76 din Codul muncii, întrucât articolul 95 alineatul (4) din acest cod nu cuprinde nicio condiție de fond sau de formă a acestei renunțări.

23.      Instanța menționată explică faptul că, chiar dacă agentul de muncă temporară este supus obligației prevăzute la articolul 100 din Codul muncii, renunțarea, chiar discreționară, decisă de întreprinderea utilizatoare constituie o cauză de încetare a raportului de muncă dintre agentul de muncă temporară și lucrătorul temporar, în temeiul articolului 95 alineatul (4) din acest cod.

24.      Potrivit instanței de trimitere, rezultă că, în temeiul acestei dispoziții, un lucrător angajat printr‑un agent de muncă temporară nu se bucură de aceeași protecție împotriva concedierii nelegale de care s‑ar bucura dacă ar fi angajat de întreprinderea utilizatoare.

25.      Această instanță arată că, contrar celor prevăzute la articolul 2 din Directiva 2008/104, întreprinderea utilizatoare se poate deroba de obligațiile prevăzute de legislația națională în privința concedierii lucrătorilor, ceea ce ar genera o situație de precaritate pentru aceștia din urmă prin nerespectarea principiului egalității de tratament.

26.      În aceste condiții, Curtea de Apel Constanța a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 5 alineatul (1) corelat cu articolul 2 din Directiva [2008/104], privind «Principiul egalității de tratament», trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede ca motiv de încetare a contractului individual de muncă al lucrătorului angajat de o agenție de muncă temporară renunțarea [întreprinderii utilizatoare] la serviciile lucrătorului, în condițiile în care această renunțare nu trebuie justificată în niciun mod și nu este supusă vreunei condiții de formă, iar pentru agenția de muncă temporară această renunțare în sine constituie un motiv suficient pentru concediere, în timp ce, dacă [întreprinderea utilizatoare] ar fi angajat [ea însăși] acel lucrător, ar fi fost supus[ă] unor exigențe legale privind justificarea motivului concedierii și condițiile de formă ale actului de concediere?”

27.      Guvernele român și neerlandez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. La 6 mai 2026 a avut loc o ședință cu participarea guvernelor danez, german și neerlandez, precum și a Comisiei.

IV.    Analiză

28.      Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104 coroborat cu articolul 2 și cu articolul 3 alineatul (1) litera (f) din această directivă trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării unui stat membru în temeiul căreia un agent de muncă temporară poate rezilia contractul de muncă încheiat cu un lucrător temporar pentru motivul că întreprinderea utilizatoare la care era repartizat lucrătorul respectiv a pus capăt în mod anticipat misiunii de muncă temporară a acestuia, în condițiile în care întreprinderea menționată nu a respectat condițiile legale de concediere care ar fi fost aplicabile în cazul rezilierii contractului unui lucrător recrutat direct de aceasta.

29.      Această întrebare este adresată în cadrul unui litigiu în care CP contestă legalitatea concedierii sale de către agentul de muncă temporară, Personal Sea Management, care se întemeiază pe renunțarea de către întreprinderea utilizatoare, Sulina Logistics, la serviciile lui CP înainte de încetarea misiunii sale de muncă temporară. Astfel, articolul 95 alineatul (4) din Codul muncii permite unui agent de muncă temporară să rezilieze un contract de muncă temporară dacă întreprinderea utilizatoare renunță la serviciile unui lucrător temporar. Instanța de trimitere ridică problema dacă această întreprindere nu ar fi trebuit, în temeiul principiului egalității de tratament exprimat la articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104, să respecte normele naționale privind concedierea atunci când a pus capăt acestei misiuni de muncă temporară, așa cum ar fi fost obligată să procedeze dacă ar fi pus capăt raportului de muncă al unui lucrător recrutat direct de aceasta. Un răspuns afirmativ la întrebarea menționată ar putea repune în discuție motivul concedierii lui CP, în măsura în care acest motiv ar fi prevăzut de o reglementare națională contrară acestei dispoziții.

30.      Pentru a răspunde instanței de trimitere, trebuie să se stabilească dacă „condițiile de bază de muncă și de angajare”, în sensul articolului 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104 coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (f) din această directivă, includ normele referitoare la concedierea lucrătorilor temporari.

A.      Caracterul determinant al modului de redactare a articolului 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104 coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (f) din aceasta

31.      În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în vederea interpretării unei dispoziții a dreptului Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul ei și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție(8).

32.      Punctul de plecare inevitabil al unei asemenea interpretări este, așadar, modul de redactare a dispoziției care trebuie interpretată. Or, potrivit unei jurisprudențe constante, o interpretare a unei dispoziții a dreptului Uniunii nu poate avea ca rezultat să lipsească de orice efect util textul clar și precis al acestei dispoziții. Astfel, din moment ce sensul unei dispoziții a dreptului Uniunii reiese fără ambiguitate chiar din modul de redactare a acesteia, Curtea nu se poate abate de la această interpretare(9), în caz contrar existând riscul de a aduce atingere principiului securității juridice(10).

33.      Prin urmare, trebuie să se acorde o importanță decisivă formulării alese de legiuitorul Uniunii.

34.      Potrivit articolului 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104, lucrătorii temporari trebuie, pe durata misiunii lor în cadrul unei întreprinderi utilizatoare, să beneficieze de condiții de bază de angajare și de muncă cel puțin egale cu cele care le‑ar fi aplicabile dacă ar fi recrutați direct de această întreprindere pentru a ocupa același loc de muncă.

35.      Legiuitorul Uniunii și‑a manifestat astfel intenția de a se asigura că, în conformitate cu principiul egalității de tratament, lucrătorii temporari nu se află, în principiu, într‑o situație mai puțin favorabilă decât cea a lucrătorilor comparabili ai întreprinderii utilizatoare(11).

36.      Domeniul de aplicare material și temporal al principiului egalității de tratament este definit în mod precis de legiuitorul Uniunii.

37.      În primul rând, în ceea ce privește domeniul de aplicare material, observăm că acest principiu are vocația de a se aplica în privința condițiilor de bază de muncă și de angajare. Utilizarea acestui adjectiv lasă deja să se înțeleagă că principiul menționat nu se aplică tuturor condițiilor de muncă și de angajare.

38.      Noțiunea de „condiții de bază de muncă și de angajare” este definită la articolul 3 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2008/104 și se referă la durata timpului de lucru, orele suplimentare, pauzele, perioadele de repaus, munca pe timp de noapte, concediile și sărbătorile legale, precum și la remunerație(12).

39.      Astfel cum a statuat deja Curtea, această directivă se limitează să impună egalitatea „condițiilor de bază de muncă și de angajare” ale lucrătorilor temporari, această noțiune fiind definită la articolul 3 alineatul (1) litera (f) din directiva menționată ca vizând, în esență, condițiile stabilite prin dispoziții generale și obligatorii, în vigoare în întreprinderea utilizatoare, privind timpul de lucru și remunerația(13).

40.      Legiuitorul Uniunii a indicat astfel în mod expres elementele care constituie condițiile de bază de muncă și de angajare cărora li se aplică principiul egalității de tratament.

41.      Enumerarea acestor elemente are un caracter exhaustiv, după cum indică lipsa unei mențiuni exemplificative, precum „în special”. Or, reiese cu claritate din modul de redactare a articolului 3 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2008/104 că concedierea nu face parte din lista limitativă a elementelor care sunt incluse în „condițiile de bază de muncă și de angajare”, în sensul acestei dispoziții. În opinia noastră, trebuie respinsă teza pe care Comisia a susținut‑o în ședință, și anume că, în măsura în care această listă nu este precedată de o mențiune precum „exclusiv”, ar trebui să se deducă intenția implicită a legiuitorului Uniunii de a prevedea o listă deschisă.

42.      În opinia noastră, o interpretare care ar include concedierea printre „condițiile de bază de angajare și de muncă”, în sensul articolului 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104, ar ignora, așadar, definiția expresă a acestei noțiuni care figurează la articolul 3 alineatul (1) litera (f) din directiva menționată(14). Precizăm de asemenea că „durata timpului de lucru”, în sensul acestei dispoziții, nu poate fi extinsă astfel încât să includă condițiile de concediere.

43.      Constatăm în această privință că, atunci când legiuitorul Uniunii a dorit să menționeze, în alte acte de drept al Uniunii, condițiile de concediere printre condițiile de muncă și de angajare care sunt supuse principiului egalității de tratament, el a făcut acest lucru în mod expres. Aceasta este situația, cu titlu de exemplu, în cadrul Directivei 2014/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe în scopul ocupării unui loc de muncă în calitate de lucrători sezonieri(15). Astfel, articolul 23 din această directivă, care este intitulat „Dreptul la tratament egal”, prevede la alineatul (1) litera (a) că „[l]ucrătorii sezonieri beneficiază de tratament egal în raport cu resortisanții statului membru gazdă, cel puțin în ceea ce privește […] condițiile de încadrare în muncă, inclusiv vârsta minimă de încadrare în muncă și condițiile de muncă, inclusiv remunerarea și concedierea, programul de lucru, concediul și zilele libere, precum și cerințele în materie de sănătate și siguranță la locul de muncă”(16).

44.      În al doilea rând, în ceea ce privește domeniul de aplicare temporal al principiului egalității de tratament prevăzut la articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104, modul de redactare a acestei dispoziții arată că de acest principiu pot beneficia lucrătorii temporari pe durata misiunii de muncă temporară în cadrul unei întreprinderi utilizatoare.

45.      Articolul 3 alineatul (1) litera (e) din această directivă definește „misiunea de muncă temporară” ca fiind „perioada în care lucrătorul temporar este pus la dispoziția întreprinderii utilizatoare pentru a lucra temporar sub supravegherea și conducerea acesteia”.

46.      Toate elementele care sunt enumerate la articolul 3 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2008/104 ca făcând parte din „condițiile de bază de muncă și de angajare”, în sensul acestei dispoziții, se raportează la exercitarea misiunii de muncă temporară, iar nu la încetarea acesteia. În mod logic, principiul egalității de tratament prevăzut la articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din această directivă are vocația de a se aplica numai în privința condițiilor de bază de muncă și de angajare care sunt pertinente pe durata misiunii de muncă temporară în cadrul unei întreprinderi utilizatoare. Rezultă că domeniul de aplicare temporal al acestui principiu nu acoperă încetarea misiunii de muncă temporară pe care lucrătorul temporar o efectuează în cadrul întreprinderii utilizatoare.

47.      Interpretarea literală a acestei dispoziții este confirmată de contextul în care se înscrie aceasta.

B.      O interpretare literală confirmată de contextul în care se înscrie articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104

48.      În această privință trebuie amintit că Directiva 2008/104 a fost adoptată pentru a completa cadrul normativ stabilit prin Directiva 97/81/CE a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, încheiat de UCIPE, CEIP și CES(17), și prin Directiva 1999/70, în temeiul articolului 137 alineatele (1) și (2) CE, care abilita instituțiile să stabilească, prin intermediul directivelor, cerințe minime aplicabile progresiv printre altele condițiilor de muncă(18).

49.      În acest scop, astfel cum reiese din cuprinsul articolului 9 alineatul (2) din Directiva 2008/104, aceasta din urmă nu prevede decât introducerea unor cerințe minime(19). Acest lucru se traduce în special prin faptul că, așa cum prevede articolul 3 alineatul (2) din directiva menționată, aceasta „nu aduce atingere legislației naționale în ceea ce privește definițiile remunerației, contractului de muncă, raporturilor de muncă sau lucrătorului”.

50.      Curtea a avut deja ocazia să precizeze că punerea la dispoziție a unor lucrători temporari constituie o figură complexă și specifică dreptului muncii, care implică un raport de muncă dublu, pe de o parte, între agentul de muncă temporară și lucrătorul temporar și, pe de altă parte, între acesta din urmă și întreprinderea utilizatoare, precum și un raport de punere la dispoziție între agentul de muncă temporară și întreprinderea utilizatoare(20).

51.      Potrivit Curții, particularitatea acestui raport de muncă constă în faptul că, în cadrul punerii la dispoziție a lucrătorului temporar, agentul de muncă temporară păstrează un raport de muncă cu acest lucrător, dar transferă supravegherea și conducerea, ce revin în principiu oricărui angajator, întreprinderii utilizatoare, creând astfel o nouă legătură de subordonare între lucrătorul temporar și întreprinderea utilizatoare, respectivul lucrător furnizând o prestație datorată contractual de agentul de muncă temporară acestei din urmă întreprinderi și aflându‑se, în acest scop, sub conducerea și sub controlul acesteia(21).

52.      Această relație triunghiulară este cea care explică faptul că condițiile de bază de muncă și de angajare nu acoperă condițiile de concediere. Astfel, agentul de muncă temporară rămâne angajatorul lucrătorului temporar pe durata misiunii sale de muncă temporară în cadrul întreprinderii utilizatoare. Prin urmare, respectarea reglementării naționale în materie de concediere trebuie verificată la nivelul agentului de muncă temporară.

53.      În schimb, atunci când întreprinderea utilizatoare decide să pună capăt misiunii unui lucrător temporar, acest lucru nu echivalează cu o concediere a acestuia din urmă. A‑i impune respectarea acelorași norme naționale privind concedierea precum cele care ar fi aplicabile lucrătorului temporar dacă el ar fi fost recrutat direct de această întreprindere ar ignora raporturile speciale care unesc, în materie de muncă temporară, agentul de muncă temporară, întreprinderea utilizatoare și lucrătorul temporar.

54.      În această privință, trebuie să se sublinieze că, din perspectiva normelor naționale referitoare la concediere, lucrătorul temporar care este pus la dispoziția unei întreprinderi utilizatoare și lucrătorul care este recrutat direct de această întreprindere nu se află într‑o situație comparabilă. Astfel, în perioada în care lucrătorul temporar este pus la dispoziția unei întreprinderi utilizatoare, acesta rămâne legat printr‑un raport de muncă de agentul de muncă temporară. Rezultă că acesta din urmă este cel care este obligat să respecte normele privind concedierea atunci când decide rezilierea contractului de muncă încheiat cu un lucrător temporar, iar nu întreprinderea utilizatoare.

55.      În special, Directiva 2008/104 nu impune întreprinderii utilizatoare să justifice încetarea misiunii unui lucrător temporar. Arătăm că, atunci când a fost chemată să interpreteze articolul 5 alineatul (5) prima teză din această directivă(22), Curtea a statuat că dispoziția menționată nu impune statelor membre să condiționeze recurgerea la această formă de muncă pe durată determinată de indicarea motivelor cu caracter tehnic sau legate de cerințe imperative de producție, de organizare sau de înlocuire. În plus, nici această dispoziție și, de altfel, nicio altă dispoziție a directivei menționate nu prevăd vreo măsură specifică pe care statele membre ar trebui să o adopte în acest scop(23).

56.      În măsura în care Directiva 2008/104 nu obligă o întreprindere utilizatoare să indice motivele pentru care a recurs la munca temporară, o astfel de obligație nu îi poate fi impusă nici atunci când decide să pună capăt misiunii unui lucrător temporar.

57.      Din aceste elemente rezultă că nu este posibil să se asimileze o decizie a întreprinderii utilizatoare de încetare a misiunii cu o decizie de concediere, considerându‑se că efectele acestor decizii ar fi echivalente. Prin urmare, principiul egalității de tratament nu poate fi invocat pentru a susține nelegalitatea unei reglementări care nu garantează aceleași obligații de motivare pentru cea dintâi decizie precum cele impuse prin lege pentru cea de a doua.

58.      Un alt element al contextului în care se înscrie articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104 merită subliniat. Astfel, trebuie să se constate că această directivă face trimitere la Directiva 91/383/CEE a Consiliului din 25 iunie 1991 de completare a măsurilor destinate să promoveze îmbunătățirea securității și sănătății la locul de muncă în cazul lucrătorilor care au un raport de muncă pe durată determinată sau un raport de muncă temporară(24). În temeiul considerentului (13) al Directivei 2008/104, Directiva 91/383 stabilește dispozițiile privind siguranța și sănătatea aplicabile lucrătorilor temporari.

59.      Din articolul 2 alineatul (1) din Directiva 91/383 coroborat cu articolul 1 punctul 2 din aceasta reiese că directiva menționată are ca obiect să asigure că lucrătorii temporari beneficiază, în domeniul securității și al sănătății la locul de muncă, de același nivel de protecție ca și ceilalți lucrători ai întreprinderii utilizatoare. În plus, în temeiul acestui articol 2 alineatul (2) coroborat cu acest articol 1 punctul 2, existența unui raport de muncă temporară nu poate justifica o diferență de tratament în privința condițiilor de muncă referitoare la protecția securității și sănătății la locul de muncă, iar aceasta cu atât mai mult cu cât, după cum reiese din al patrulea considerent al directivei menționate, lucrătorii temporari sunt în mai mare măsură expuși, în anumite sectoare, la accidente de muncă comparativ cu alți lucrători.

60.      În plus, articolul 8 din Directiva 91/383 prevede în esență că statele membre iau măsurile necesare pentru ca, fără a aduce atingere răspunderii, stabilită prin legislația națională, a agentului de muncă temporară, întreprinderea utilizatoare să fie răspunzătoare, pe durata misiunii, de condițiile de executare a muncii legate de securitate, igienă și sănătate la locul de muncă.

61.      Curtea a dedus din aceste elemente că protecția „securității” și a „sănătății” la locul de muncă intră în sfera „condițiilor de muncă”, în sensul Directivei 91/383, și că lucrătorul temporar trebuie, în această privință, să fie tratat pe durata misiunii sale de muncă temporară în același mod ca lucrătorii angajați direct de întreprinderea utilizatoare(25).

62.      Or, condițiile de concediere nu sunt direct legate de protecția securității și a sănătății la locul de muncă. Având în vedere trimiterea efectuată de Directiva 2008/104 la Directiva 91/383, trebuie, așadar, să se considere că contextul în care se înscrie articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104 coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (f) din aceasta confirmă interpretarea potrivit căreia noțiunea de „condiții de bază de muncă și de angajare”, care figurează în aceste dispoziții, nu cuprinde condițiile de concediere a unui lucrător temporar.

63.      Această interpretare este conformă cu obiectivele urmărite de Directiva 2008/104.

C.      O interpretare literală și contextuală care este conformă cu obiectivele urmărite de Directiva 2008/104

64.      Din considerentul (1) al Directivei 2008/104 reiese că aceasta urmărește în special să asigure respectarea deplină a articolului 31 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care, în conformitate cu alineatul său (1), consacră, în general, dreptul oricărui lucrător la condiții de muncă ce respectă sănătatea, securitatea și demnitatea sa. Această directivă are astfel ca obiectiv asigurarea protecției lucrătorilor temporari în materie de securitate și de sănătate la locul de muncă(26).

65.      Pe de altă parte, Directiva 2008/104 urmărește să garanteze un echilibru între securitate și flexibilitate.

66.      Menționăm în această privință că în considerentul (11) al Directivei 2008/104 se arată că munca prin agent de muncă temporară urmărește să răspundă nu numai necesităților în materie de flexibilitate ale întreprinderilor, ci și necesității lucrătorilor de a‑și armoniza viața profesională cu cea privată și contribuie astfel la crearea de locuri de muncă și la participarea și integrarea pe piața muncii. Această directivă urmărește astfel să concilieze obiectivul flexibilității urmărit de întreprinderi cu obiectivul securității care corespunde protecției lucrătorilor(27).

67.      În plus, articolul 2 din directiva menționată prevede astfel că obiectivul acesteia este acela de a asigura protecția lucrătorilor temporari și de a îmbunătăți calitatea muncii prin agent de muncă temporară prin asigurarea aplicării principiului egalității de tratament în privința acestor lucrători și prin recunoașterea agenților de muncă temporară în calitate de angajatori, ținând seama în același timp de necesitatea de a stabili un cadru corespunzător pentru utilizarea respectivului tip de muncă în vederea contribuirii în mod efectiv la crearea de locuri de muncă și la dezvoltarea unor forme de muncă flexibile(28).

68.      Prin urmare, Directiva 2008/104 urmărește să concilieze două obiective prin asigurarea unui just echilibru între protecția lucrătorilor temporari, pe de o parte, și dezvoltarea unor forme de muncă flexibile, pe de altă parte(29). S‑ar aduce atingere acestui echilibru dintre protecție și flexibilitate dacă o întreprindere utilizatoare ar fi constrânsă să respecte normele naționale în materie de concediere atunci când dorește să pună capăt misiunii unui lucrător temporar care este pus la dispoziția sa de un agent de muncă temporară. O astfel de constrângere ar avea consecințe de mare amploare asupra sectorului muncii prin agent de muncă temporară, subminând în mare parte interesul pe care îl poate avea o întreprindere utilizatoare de a recurge la lucrători temporari pentru a‑și satisface nevoile punctuale de forță de muncă.

D.      Limitele unei aplicări prin analogie a jurisprudenței Curții

69.      În pofida a ceea ce reiese în mod expres din modul de redactare a articolului 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104 coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (f) din această directivă, astfel cum a fost confirmat de contextul și de obiectivele directivei menționate, Comisia apreciază că încetarea raportului de muncă face parte din „condițiile de bază de muncă și de angajare”, în sensul acestor dispoziții. Ea se întemeiază în această privință pe concluziile desprinse din mai multe hotărâri ale Curții pe care le consideră aplicabile prin analogie în cadrul prezentei cauze. Ea consideră astfel că condițiile de concediere pe care o întreprindere utilizatoare trebuie să le respecte în privința lucrătorilor pe care i‑a recrutat în mod direct trebuie să se aplice în cazul raportului de muncă existent între această întreprindere și lucrătorul temporar.

70.      Considerăm însă că prin acest raționament Comisia ignoră o serie de parametri, printre care se numără modul de redactare a articolului 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104 coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (f) din această directivă.

71.      În această privință, arătăm că, deși este adevărat că Curtea s‑a întemeiat pe contextul în care se înscriu dispozițiile relevante ale Directivei 2008/104 și pe obiectivele urmărite de aceasta pentru a stabili ceea ce poate fi inclus în noțiunea de „condiții de bază de muncă și de angajare”, în sensul acestor dispoziții, ea a procedat astfel întotdeauna în situații în care modul de redactare a dispozițiilor menționate permitea includerea în această noțiune a elementelor care erau în discuție.

72.      Comisia se bazează printre altele pe Hotărârea Luso Temp, în care Curtea a statuat că indemnizația, datorată în cazul încetării unui raport de muncă temporară, pe baza zilelor de concediu anual plătit neefectuat și a indemnizației de concediu corespunzătoare, intră în sfera noțiunii de „condiții de bază de muncă și de angajare”, în sensul articolului 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104 coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (f) din aceasta.

73.      Însă, spre deosebire de situația în discuție în prezenta cauză, modul de redactare a articolului 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104 conține o indicație esențială pentru a include o asemenea indemnizație în noțiunea de „condiții de bază de angajare și de muncă”, în sensul acestei dispoziții. Astfel, Curtea a arătat că această noțiune face referire, în conformitate cu definiția enunțată la articolul 3 alineatul (1) litera (f) din această directivă, atât la concedii, cât și la remunerație(30).

74.      Această constatare a determinat Curtea să considere că, din moment ce în această definiție se face referire în mod expres la concedii, iar din considerentul (1) al Directivei 2008/104 reiese că aceasta din urmă urmărește să asigure respectarea deplină a articolului 31 din Carta drepturilor fundamentale, care prevede, printre altele, că orice lucrător are dreptul la o perioadă anuală de concediu plătit, dreptul la concediu anual plătit face parte dintre „condițiile de bază de muncă și de angajare”, în sensul articolului 5 alineatul (1) primul paragraf din această directivă coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (f) din aceasta(31). Or, atunci când efectuarea efectivă a concediului anual plătit se dovedește imposibilă, acest drept trebuie să poată fi exercitat sub formă pecuniară(32).

75.      Pornind de la acest temei textual, Curtea a putut recurge apoi la contextul în care se înscriu aceste dispoziții pentru a‑și confirma interpretarea.

76.      Ea a amintit astfel că Directiva 2008/104 a fost adoptată pentru a completa cadrul de reglementare stabilit prin Directiva 97/81, astfel cum a fost modificată de Directiva 98/23/CE a Consiliului din 7 aprilie 1998(33), precum și prin Directiva 1999/70, în temeiul articolului 137 alineatele (1) și (2) CE, care abilita instituțiile Uniunii să adopte, prin intermediul directivelor, cerințe minime aplicabile progresiv în special condițiilor de muncă(34).

77.      Or, Curtea a statuat, în privința Acordului‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, că expresia „condiții de încadrare în muncă” desemnează drepturile și obligațiile care definesc un anumit raport de muncă, incluzând atât condițiile în care o persoană ocupă un loc de muncă, cât și pe cele referitoare la încetarea acestui raport de muncă(35).

78.      Curtea a statuat de asemenea că noțiunea de „condiții de încadrare în muncă”, în sensul clauzei 4 punctul 1 din acest acord‑cadru, include indemnizația pe care un angajator trebuie să o plătească unui lucrător ca urmare a rezilierii contractului său de muncă pe durată determinată(36).

79.      Curtea s‑a bazat de asemenea pe jurisprudența sa referitoare la Acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, încheiat la 6 iunie 1997, care figurează în anexa la Directiva 97/81(37), în temeiul căreia, în ceea ce privește un lucrător care nu a fost în măsură, din motive independente de voința sa, să își exercite dreptul la concediul anual plătit înainte de încetarea raportului de muncă, indemnizația la care are dreptul trebuie calculată astfel încât acest lucrător să fie plasat într‑o situație comparabilă cu cea în care ar fi fost dacă ar fi exercitat acest drept pe durata raportului său de muncă(38).

80.      Potrivit Curții, aplicarea prin analogie se impune cu atât mai mult cu cât articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104 urmărește, într‑un mod chiar mai specific decât clauza 4 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă și decât clauza 4 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, să asigure o protecție efectivă a lucrătorilor atipici și precari, astfel încât o interpretare analogă celei reținute de jurisprudența Curții privind interpretarea noțiunii de „condiții de încadrare în muncă”, în sensul acestor clauze 4, se impune a fortiori pentru a determina domeniul de aplicare al noțiunii de „condiții de bază de angajare și de muncă”, în sensul acestui articol 5(39).

81.      Trebuie să se sublinieze însă că aplicarea prin analogie a fost posibilă în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Luso Temp întrucât modul de redactare a articolului 3 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2008/104 nu se opunea unei asemenea aplicări, ceea ce constituie o diferență semnificativă în raport cu prezenta cauză.

82.      Este adevărat că, în Hotărârea Luso Temp, Curtea a înlăturat de asemenea o interpretare care ar avea drept consecință faptul că principiul egalității de tratament nu ar mai fi aplicabil din momentul în care contractul lucrătorului temporar este reziliat, astfel încât ar favoriza rezilierea contractelor de muncă temporară în loc să pună în aplicare obiectivul urmărit de Directiva 2008/104, care constă în încurajarea accesului lucrătorilor temporari la un loc de muncă permanent(40).

83.      Astfel, ceea ce contează, potrivit Curții, nu este garantarea egalității de tratament în ceea ce privește condițiile în care încetează contractul lucrătorului temporar, ci garantarea acestei egalități de tratament în ceea ce privește condițiile de bază de muncă și de angajare pe durata raportului de muncă, beneficiul acestor condiții trebuind să poată fi revendicat după încetarea acestui raport.

84.      Cu alte cuvinte, momentul în care se solicită acordarea indemnizației pe baza zilelor de concediu anual plătit neefectuat și a indemnizației de concediu corespunzătoare este irelevant, atât timp cât aceasta se raportează la condiții în vigoare pe durata raportului de muncă. Astfel, dreptul la concediu este aferent perioadei în care lucrătorul executa misiunea sa de muncă temporară în cadrul întreprinderii utilizatoare. În plus, această indemnizație figurează printre elementele menționate la articolul 3 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2008/104. Curtea vrea astfel să garanteze ca principiul egalității de tratament de care trebuie să beneficieze lucrătorul temporar pe durata misiunii sale să poată fi invocat și după încetarea contractului său de muncă temporară. Este vorba despre a garanta, chiar și a posteriori, prin măsuri de compensare, că lucrătorul temporar nu s‑a aflat într‑o situație mai puțin favorabilă pe durata misiunii sale în cadrul întreprinderii utilizatoare.

85.      Așadar, trebuie abordată cu prudență tentația de a aplica prin analogie soluțiile reținute de Curte în legătură cu alte elemente decât condițiile de concediere.

86.      Prin urmare, deși contextul și obiectivele Directivei 2008/104 pot susține o interpretare care decurge din modul de redactare, acestea nu pot permite să se contravină unei interpretări textuale care exclude condițiile de concediere din noțiunea de „condiții de bază de angajare și de muncă”, în sensul articolului 5 alineatul (1) primul paragraf din această directivă. În această privință, contrar celor susținute de Comisie, nu este suficient să se pună accentul pe faptul că directiva menționată urmărește să încurajeze accesul lucrătorilor temporari la un loc de muncă permanent în întreprinderea utilizatoare(41).

87.      Același lucru este valabil în ceea ce privește aprecierea Curții din Hotărârea Randstad Empleo ș.a. în legătură cu indemnizația datorată unui lucrător temporar pentru incapacitatea permanentă totală a acestuia din urmă de a‑și exercita profesia obișnuită, care derivă dintr‑un accident de muncă survenit în întreprinderea utilizatoare și care are drept consecință încetarea raportului său de muncă temporară. Potrivit Curții, o astfel de indemnizație intră în sfera noțiunii de „condiții de bază de muncă și de angajare”, în sensul articolului 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104 coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (f) din aceasta.

88.      Și în acest caz, modul de redactare a acestei din urmă dispoziții permitea să se ajungă la o asemenea concluzie, întrucât se menționează „remunerația” ca făcând parte din „condițiile de bază de angajare și de muncă”, în sensul articolului 5 alineatul (1) primul paragraf din această directivă.

89.      Pe de altă parte, așa cum am arătat anterior, din jurisprudența Curții rezultă că un lucrător temporar poate revendica beneficiul principiului egalității de tratament inclusiv după încetarea raportului de muncă. Astfel, Curtea a statuat deja că o interpretare a noțiunii de „condiții de bază de angajare și de muncă” care ar exclude indemnizația pe care un angajator este obligat să o plătească unui lucrător temporar – pentru unicul fapt că această indemnizație este legată de încetarea raportului său de muncă – din domeniul de aplicare al articolului 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104 ar fi contrară atât contextului în care se înscrie această dispoziție, cât și obiectivelor urmărite de această directivă(42).

90.      Trebuie să se precizeze însă că, în Hotărârea Randstad Empleo ș.a., Curtea a ținut seama de împrejurarea că accidentul de muncă în discuție în litigiul principal, care este faptul generator al incapacității permanente totale a lucrătorului de a‑și exercita profesia obișnuită, a survenit „pe durata misiunii de muncă temporară în cadrul [întreprinderii] utilizatoare”, în sensul articolului 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104, motiv pentru care nu se poate susține că indemnizația plătită ca urmare a acestei incapacități își are originea exclusiv în încetarea raportului de muncă al acestui lucrător(43).

91.      Astfel, Curtea pune accentul pe faptul că trebuie să fie vorba despre o condiție de bază de muncă sau de angajare care se raportează la durata misiunii și care nu își are originea exclusiv în încetarea raportului de muncă.

92.      În speță, faptul că indemnizația este plătită după încetarea raportului de muncă nu este suficient pentru a determina o slăbire a legăturii cu prestația de muncă(44). Faptul generator al incapacității și al indemnizației corespunzătoare este accidentul de muncă.

93.      Aportul Hotărârii Randstad Empleo ș.a. nu poate fi, așadar, extrapolat, deducând din aceasta, astfel cum susține Comisia, că condițiile de concediere fac parte din „condițiile de bază de angajare și de muncă”, în sensul articolului 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104.

94.      Comisia se bazează de asemenea pe jurisprudența din care reiese că condițiile de concediere fac parte din „condițiile de încadrare în muncă”, în sensul clauzei 4 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, precum și al clauzei 4 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată.

95.      Astfel, Curtea a statuat că expresia „condiții de încadrare în muncă”, în sensul clauzei 4 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, se referă la drepturile și la obligațiile care definesc un anumit raport de muncă, ea incluzând atât condițiile în care o persoană ocupă un loc de muncă, cât și pe cele privind încetarea acestui raport de muncă(45).

96.      Potrivit Curții, criteriul determinant pentru a stabili dacă o măsură intră în sfera noțiunii de „condiții de încadrare în muncă” în sensul clauzei 4 din acest acord‑cadru este tocmai criteriul încadrării în muncă, și anume raportul de muncă stabilit între un lucrător și angajatorul său(46).

97.      Curtea a considerat astfel că intră în sfera acestei noțiuni, printre altele, protecția acordată unui lucrător în cazul concedierii nelegale, precum și normele referitoare la stabilirea termenului de preaviz aplicabil în cazul rezilierii contractelor de muncă pe durată determinată, la fel ca și cele referitoare la indemnizația acordată unui lucrător ca urmare a rezilierii contractului de muncă încheiat cu angajatorul său, o asemenea indemnizație fiind plătită în temeiul raportului de muncă dintre aceștia(47).

98.      Astfel, potrivit Curții, o interpretare a clauzei 4 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată care ar exclude din definiția noțiunii de „condiții de încadrare în muncă” condițiile de reziliere a unui contract de muncă pe durată determinată ar echivala cu a limita, cu ignorarea obiectivului atribuit acestei dispoziții, domeniul de aplicare al protecției acordate lucrătorilor pe durată determinată împotriva tratamentului mai puțin favorabil(48).

99.      Prin urmare, Curtea a statuat că o reglementare națională potrivit căreia un angajator nu este obligat să motiveze în scris rezilierea cu preaviz a unui contract de muncă pe durată determinată, deși are o astfel de obligație în cazul rezilierii unui contract de muncă pe durată nedeterminată, intră în sfera noțiunii de „condiții de încadrare în muncă”, în sensul clauzei 4 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată. Într‑adevăr, această reglementare prevede regimul rezilierii unui contract de muncă în caz de concediere, regimul menționat având drept rațiune de a fi raportul de muncă dintre un lucrător și angajatorul său(49).

100. Comisia susține că această jurisprudență este aplicabilă în cadrul prezentei cauze.

101. Nu suntem de acord cu această opinie. Astfel, trebuie să se sublinieze că interpretarea largă pe care a reținut‑o Curtea cu privire la noțiunea de „condiții de încadrare în muncă”, în sensul clauzei 4 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, se explică prin lipsa unei precizări, în textul acestei dispoziții, în ceea ce privește elementele cuprinse în această noțiune(50). Acest lucru deosebește în mod clar dispoziția respectivă de articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104 coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (f) din aceasta.

102. În plus, legiuitorul Uniunii a exclus în mod expres lucrătorii temporari din domeniul de aplicare al Acordului‑cadru cu privire la munca pe durată determinată. Astfel, potrivit celui de al patrulea paragraf al preambulului său, acest acord‑cadru se aplică în cazul lucrătorilor cu contract pe durată determinată, cu excepția celor care sunt puși la dispoziția unei întreprinderi de către o agenție în regim de muncă temporară. Curtea a precizat de altfel că Directiva 1999/70 și acordul‑cadru menționat trebuie interpretate în sensul că nu se aplică nici raportului de muncă pe durată determinată dintre un lucrător temporar și o întreprindere de muncă temporară, nici raportului de muncă pe durată determinată dintre un astfel de lucrător și o întreprindere utilizatoare(51).

103. În sfârșit, arătăm că, în argumentația sa, Comisia consideră că ar trebui să se țină seama de faptul că încetarea unei misiuni pe durată determinată în cazul unor contracte de muncă temporară constituie o măsură echivalentă cu o concediere, dat fiind că, în temeiul articolului 95 alineatul (4) din Codul muncii, contractul de muncă temporară încetează dacă întreprinderea utilizatoare renunță la serviciile lucrătorului temporar înainte de încheierea misiunii sale. Ținând seama de această consecință juridică, lucrătorul temporar nu ar putea să solicite despăgubiri pentru nemotivarea încetării misiunii și nici să solicite anularea concedierii și restabilirea situației anterioare concedierii, spre deosebire de drepturile de care ar beneficia un lucrător recrutat direct de întreprinderea utilizatoare.

104. În consecință, Comisia consideră că articolul 95 alineatul (4) din Codul muncii prezintă o lacună importantă care permite eludarea protecției urmărite de Directiva 2008/104. În cazul în care încetarea misiunii lucrătorului temporar înainte de finalizarea acesteia nu ar fi motivată în mod corespunzător, protecția instituită de această directivă, astfel cum a fost transpusă de dreptul național, ar fi compromisă. Cu alte cuvinte, lucrătorii temporari ar fi privați de protecție în cazul întreruperii misiunii lor, care ar putea fi decisă la discreția întreprinderii utilizatoare și ar avea drept consecință juridică încetarea legală a raportului lor de muncă cu agentul de muncă temporară, privându‑i astfel nu numai de continuarea raportului lor de muncă cu acesta din urmă, ci și de orice indemnizație pentru încetarea contractului lor de muncă.

105. Astfel, potrivit Comisiei, articolul 95 alineatul (4) din Codul muncii nu ar fi conform cu articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104, în măsura în care nu impune întreprinderilor utilizatoare să își motiveze decizia de a pune capăt misiunii lucrătorilor temporari, în condițiile în care, în temeiul dreptului național, aceste întreprinderi au o asemenea obligație în cazul rezilierii contractelor cu lucrătorii pe care îi recrutează în mod direct.

106. Nu negăm că reglementarea română ar putea proteja mai mult lucrătorii temporari a căror misiune este întreruptă anticipat de o întreprindere utilizatoare. Amintim în această privință că, în temeiul articolului 95 alineatul (4) din Codul muncii, renunțarea de către o întreprindere utilizatoare la serviciile unui lucrător temporar constituie un motiv suficient pentru a permite unui agent de muncă temporară să concedieze acest lucrător. Este clar că o reglementare națională care ar exclude posibilitatea ca o astfel de renunțare să aibă drept consecință juridică concedierea unui lucrător temporar de către un agent de muncă temporară ar oferi o protecție mai mare.

107. Cu toate acestea, pentru motivele pe care le‑am expus anterior, considerăm că principiul egalității de tratament, astfel cum este concretizat la articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104, nu se opune prevederilor articolului 95 alineatul (4) din Codul muncii. Apreciem că nicio altă dispoziție din această directivă nu interzice legătura pe care această dispoziție o stabilește între decizia unei întreprinderi utilizatoare de a pune capăt anticipat misiunii unui lucrător temporar, pe de o parte, și decizia unui agent de muncă temporară de a pune capăt raportului său de muncă cu acesta din urmă, pe de altă parte. Nu este de competența Curții să rescrie directiva menționată cu privire la acest aspect.

V.      Concluzie

108. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Curtea de Apel Constanța (România) după cum urmează:

Articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară coroborat cu articolul 2 și cu articolul 3 alineatul (1) litera (f) din această directivă

trebuie interpretat în sensul că

condițiile de concediere nu intră în domeniul de aplicare al principiului egalității de tratament între lucrătorii temporari și lucrătorii recrutați direct de o întreprindere utilizatoare. Aceste dispoziții nu se opun, așadar, reglementării unui stat membru în temeiul căreia un agent de muncă temporară poate rezilia contractul de muncă încheiat cu un lucrător temporar pentru motivul că întreprinderea utilizatoare la care era repartizat lucrătorul respectiv a pus capăt în mod anticipat misiunii de muncă temporară a acestuia, cu toate că întreprinderea menționată nu a respectat condițiile legale de concediere care ar fi fost aplicabile în cazul rezilierii contractului unui lucrător recrutat direct de aceasta.


1      Limba originală: franceza.


2      JO 2008, L 327, p. 9.


3      A se vedea în special Hotărârea din 24 octombrie 2024, Omnitel Comunicaciones ș.a. (C‑441/23, denumită în continuare „Hotărârea Omnitel Comunicaciones ș.a.”, EU:C:2024:916, punctul 56 și jurisprudența citată).


4      Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003.


5      În versiunea aplicabilă în litigiul principal (denumit în continuare „Codul muncii”).


6      Directiva Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP (JO 1999, L 175, p. 43, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 129), denumit în continuare „Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată”.


7      Instanța de trimitere se referă în special la Hotărârea din 12 mai 2022, Luso Temp (C‑426/20, denumită în continuare „Hotărârea Luso Temp”, EU:C:2022:373, punctul 33 și jurisprudența citată).


8      A se vedea în special Hotărârea din 17 noiembrie 1983, Merck (292/82, EU:C:1983:335, punctul 12), precum și Hotărârea Omnitel Comunicaciones ș.a. (punctul 30 și jurisprudența citată).


9      A se vedea în special Hotărârea din 11 decembrie 2025, Regione Marche (Rata maximă a sprijinului) (C‑497/24, EU:C:2025:959, punctul 26 și jurisprudența citată).


10      A se vedea în special Hotărârea din 26 iunie 2025, Comisia/Spania ș.a. (Participații indirecte) (C‑776/23 P-C‑780/23 P, EU:C:2025:487, punctul 95 și jurisprudența citată).


11      A se vedea Hotărârea din 15 decembrie 2022, TimePartner Personalmanagement (C‑311/21, EU:C:2022:983, punctul 47).


12      A se vedea Hotărârea din 15 decembrie 2022, TimePartner Personalmanagement (C‑311/21, EU:C:2022:983, punctul 32).


13      A se vedea Hotărârea din 11 noiembrie 2021, Manpower Lit (C‑948/19, EU:C:2021:906, punctul 60).


14      Observăm că, în Raportul către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor din 21 martie 2014 cu privire la aplicarea Directivei 2008/104/CE privind munca prin agent de muncă temporară [COM(2014) 176 final], Comisia arată că lista care figurează la articolul 3 alineatul (1) litera (f) din această directivă „este obligatorie și nu se permite nicio derogare de la aceasta”. Suntem de acord cu această apreciere, precizând că aceasta ar trebui să însemne de asemenea că lista respectivă nu poate fi extinsă.


15      JO 2014, L 94, p. 375.


16      Sublinierea noastră.


17      JO 1998, L 14, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 35.


18      A se vedea în special Hotărârea Omnitel Comunicaciones ș.a. (punctul 37 și jurisprudența citată).


19      A se vedea în special Hotărârea Omnitel Comunicaciones ș.a. (punctul 38 și jurisprudența citată).


20      A se vedea în special Hotărârea Omnitel Comunicaciones ș.a. (punctul 56 și jurisprudența citată).


21      A se vedea Hotărârea Omnitel Comunicaciones ș.a. (punctul 57).


22      Potrivit acestei dispoziții, statele membre iau măsuri corespunzătoare, în conformitate cu legislația și/sau practicile naționale, în vederea prevenirii abuzurilor în aplicarea acestui articol și în special în vederea prevenirii unor misiuni de muncă temporară succesive concepute pentru a eluda dispozițiile Directivei 2008/104.


23      A se vedea Hotărârea din 14 octombrie 2020, KG (Misiuni de muncă temporară succesive în cadrul muncii prin agent de muncă temporară) (C‑681/18, EU:C:2020:823, punctul 42).


24      JO 1991, L 206, p. 19, Ediție specială, 05/vol. 2, p. 148.


25      A se vedea Hotărârea din 22 februarie 2024, Randstad Empleo ș.a. (C‑649/22, denumită în continuare „Hotărârea Randstad Empleo ș.a.” EU:C:2024:156, punctul 53).


26      A se vedea Hotărârea Randstad Empleo ș.a. (punctul 57).


27      A se vedea în special Hotărârea Luso Temp (punctul 42 și jurisprudența citată).


28      A se vedea în special Hotărârea Luso Temp (punctul 41 și jurisprudența citată).


29      Astfel, „[a]cțiunea Uniunii în domeniul politicilor sociale a avut drept obiectiv global dezvoltarea formelor flexibile de muncă, urmărind în același timp atingerea unui nivel mai ridicat de armonizare a dreptului social. Modelul normativ care stă la baza acestei acțiuni, întemeiat pe căutarea unui echilibru între flexibilitatea și securitatea pe piața muncii, a fost denumit «flexicuritate»”: a se vedea Concluziile avocatului general Pitruzzella prezentate în cauza Luso Temp (C‑426/20, EU:C:2021:995, punctul 35).


30      A se vedea Hotărârea Luso Temp (punctul 30).


31      A se vedea Hotărârea Luso Temp (punctul 31).


32      A se vedea în special Hotărârea Luso Temp (punctul 38 și jurisprudența citată).


33      JO 1998, L 131, p. 10, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 46.


34      A se vedea în special Hotărârea Luso Temp (punctul 32 și jurisprudența citată).


35      A se vedea în special Hotărârea Luso Temp (punctul 33 și jurisprudența citată).


36      A se vedea în special Hotărârea Luso Temp (punctul 34 și jurisprudența citată).


37      Denumit în continuare „Acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă”.


38      A se vedea în special Hotărârea Luso Temp (punctul 35 și jurisprudența citată).


39      A se vedea în special Hotărârea Luso Temp (punctul 36).


40      A se vedea Hotărârea Luso Temp (punctul 47).


41      A se vedea în special Hotărârea Luso Temp (punctul 43 și jurisprudența citată).


42      A se vedea în special Hotărârea Randstad Empleo ș.a. (punctul 61 și jurisprudența citată).


43      A se vedea Hotărârea Randstad Empleo ș.a. (punctul 62).


44      A se vedea Driguez, L., „Égalité de traitement des travailleurs intérimaires”, Europe, nr. 4, Éditions techniques, Paris, aprilie 2024.


45      A se vedea Hotărârea din 20 decembrie 2017, Vega González (C‑158/16, EU:C:2017:1014, punctul 34). Astfel, normele referitoare la stabilirea termenului de preaviz aplicabil în caz de reziliere a contractelor de muncă pe durată determinată fac parte din noțiunea de „condiții de încadrare în muncă”, în sensul clauzei 4 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată (punctul 32 și jurisprudența citată). Același lucru este valabil și în ceea ce privește indemnizația pe care angajatorul trebuie să o plătească unui lucrător ca urmare a stabilirii nelegale a duratei contractului de muncă al acestuia sau ca urmare a rezilierii contractelor de muncă pe durată determinată (punctul 33 și jurisprudența citată).


46      A se vedea în special Hotărârea din 20 februarie 2024, X (Lipsa motivelor de reziliere) (C‑715/20, EU:C:2024:139, punctul 37 și jurisprudența citată).


47      A se vedea în special Hotărârea din 20 februarie 2024, X (Lipsa motivelor de reziliere) (C‑715/20, EU:C:2024:139, punctul 38 și jurisprudența citată).


48      A se vedea în special Hotărârea din 20 februarie 2024, X (Lipsa motivelor de reziliere) (C‑715/20, EU:C:2024:139, punctul 39 și jurisprudența citată).


49      A se vedea Hotărârea din 20 februarie 2024, X (Lipsa motivelor de reziliere) (C‑715/20, EU:C:2024:139, punctul 40).


50      Potrivit clauzei 4 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, „[î]n ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă, angajații cu contract pe durată determinată nu sunt tratați într‑un mod mai puțin favorabil decât lucrătorii cu contract pe durată nedeterminată comparabili, numai pentru că aceștia au un contract sau un raport de muncă pe durată determinată, cu excepția cazului în care tratamentul diferențiat este justificat de motive obiective”.


51      A se vedea Hotărârea din 11 aprilie 2013, Della Rocca (C‑290/12, EU:C:2013:235, punctul 45).