Introducere

1.

Prin recursul formulat, BdM Banca SpA., fostă Banca Popolare di Bari SpA (denumită în continuare „recurenta”), solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 20 decembrie 2023, Banca Popolare di Bari/Comisia (T‑415/21, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2023:833), prin care acesta a respins acțiunea sa având ca obiect repararea prejudiciului cauzat de Decizia (UE) 2016/1208 a Comisiei din 23 decembrie 2015 privind ajutorul de stat SA.39451 (2015/C) (ex 2015/NN) acordat de Italia în favoarea Banca Tercas (denumită în continuare „Decizia Tercas”) ( 2 ).

2.

Prezentul recurs invită Curtea să examineze aspecte clasice referitoare la acțiunile în răspundere extracontractuală a Uniunii Europene, precum, mai întâi, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție prevăzut la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în special în ceea ce privește distincția dintre prejudiciul „imediat” și „continuu”, apoi, eventuala calificare a unei încălcări a articolului 107 alineatul (1) TFUE ca fiind „suficient de gravă” în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE și, în sfârșit, aprecierea legăturii de cauzalitate între comportamentul reproșat, în speță Comisiei, și prejudiciul pretins suferit de recurentă, în special în prezența unor potențiale cauze concomitente ale acestui prejudiciu.

Istoricul litigiului și hotărârea atacată

3.

Prin Decizia Tercas, Comisia a considerat că intervenția, autorizată la 7 iulie 2014 de Banca d’Italia (Banca Italiei), a Fondo interbancario di tutela dei depositi (Fondul interbancar pentru protecția depozitelor, Italia) (denumit în continuare „FITD”) în favoarea Banca Tercas (denumită în continuare „Tercas”) ( 3 ), al cărei patrimoniu era deținut integral de la 1 octombrie 2014 de recurentă, constituia un ajutor de stat incompatibil cu piața internă în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, care trebuia recuperat de la beneficiarul său ( 4 ). La 4 februarie 2016, FITD a realizat o „intervenție voluntară” în favoarea Tercas și, la 14 iulie 2016, recurenta a absorbit Tercas.

4.

Prin Hotărârea Tribunalului din 19 martie 2019, Italia ș.a./Comisia ( 5 ), confirmată în recurs prin Hotărârea Curții din 2 martie 2021, Comisia/Italia ș.a. ( 6 ) (denumite în continuare, împreună, „Hotărârile Tercas”), Decizia Tercas a fost anulată. În urma acestor hotărâri, recurenta a solicitat Comisiei repararea prejudiciilor pretins suferite ca urmare a adoptării Deciziei Tercas, cerere care a fost respinsă de Comisie.

5.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunea recurentei având ca obiect repararea acestor prejudicii. După ce a constatat că nu erau îndeplinite ( 7 ) condițiile referitoare la nelegalitatea comportamentului și la existența unei legături de cauzalitate, acesta a concluzionat că acțiunea trebuia respinsă, fără a fi necesar să se examineze condiția referitoare la caracterul real al prejudiciului ( 8 ).

Procedura în fața Curții și concluziile părților

6.

La 26 februarie 2024, recurenta a declarat recurs împotriva hotărârii atacate. Aceasta solicită Curții, pe de o parte, anularea hotărârii atacate și, pe de altă parte, cu titlu principal, soluționarea definitivă a litigiului, precum și obligarea Uniunii Europene, reprezentată de Comisie, la plata în favoarea sa a sumei de 203,3 milioane de euro cu titlu de reparare a prejudiciului material și a unui cuantum adecvat cu titlu de reparare a prejudiciului moral, precum și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată și, cu titlu subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului.

7.

Comisia solicită Curții respingerea recursului ca inadmisibil sau inoperant și, în orice caz, ca fiind nefondat în totalitate sau, cu titlu subsidiar, respingerea cererii de reparare a prejudiciului ca fiind în totalitate nefondată, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

8.

Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Curte au fost ascultate în ședința care a avut loc la 30 septembrie 2025.

Analiză

9.

Recursul este structurat în jurul a trei motive, care vizează, primul, prescrierea acțiunii în materie de răspundere extracontractuală, în sensul articolului 46 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în ceea ce privește unul dintre capetele de cerere cu privire la prejudiciu, al doilea, calificarea pretinsei încălcări a articolului 107 alineatul (1) TFUE ca fiind „suficient de gravă” în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE și, al treilea, existența unei legături de cauzalitate între comportamentul reproșat Comisiei și prejudiciile pretins suferite de recurentă în sensul acestei din urmă dispoziții.

Cu privire la primul motiv de recurs

10.

Primul motiv este întemeiat pe încălcarea articolului 46 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în măsura în care Tribunalul a statuat că acțiunea era inadmisibilă în ceea ce privește prejudiciul referitor la reducerea efectivului de salariați. Recurenta reproșează Tribunalului că a considerat că acest prejudiciu s‑a concretizat la momentul adoptării planului de stimulare instituit la 30 decembrie 2015 (denumit în continuare „planul de stimulare”) ( 9 ) și avea un caracter instantaneu ( 10 ), deși, în realitate, prejudiciul respectiv nu ar rezulta din acest plan, ci din operațiunile ulterioare care au condus la reducerea concretă a personalului și ar avea, așadar, un caracter continuu ( 11 ).

11.

Potrivit articolului 46 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, care este aplicabil procedurii în fața Tribunalului conform articolului 53 primul paragraf din acest statut, acțiunile formulate împotriva Uniunii în materie de răspundere extracontractuală se prescriu după cinci ani de la producerea faptului care a stat la baza lor ( 12 ). Potrivit jurisprudenței Curții, acest termen începe să curgă atunci când sunt întrunite condițiile care guvernează obligația de reparare și în special atunci când prejudiciul care trebuie reparat s‑a materializat ( 13 ). Astfel, termenul menționat nu începe să curgă de la data faptei cauzatoare de prejudicii, ci din momentul în care prejudiciul s‑a produs efectiv în privința persoanelor în cauză ( 14 ).

12.

La punctul 61 din hotărârea atacată, Tribunalul se limitează să arate că prejudiciul întemeiat pe reducerea efectivului de salariați a rezultat din planul de stimulare, care a fost implementat la 30 decembrie 2015, și, prin urmare, că termenul de prescripție s‑a împlinit atunci când recurenta a formulat cererea sa la Comisie, fără a furniza explicații clare cu privire la natura prejudiciului în discuție.

13.

În această privință, arătăm că, în măsura în care planul de stimulare avea un caracter obligatoriu, pretinsul prejudiciu se materializează la data acestuia ( 15 ), faptul că a fost pus în aplicare în mod temporizat fiind lipsit de relevanță ( 16 ). Astfel, prin „prejudiciu continuu” trebuie să se înțeleagă un prejudiciu care nu se produce în cursul unui eveniment unic, ci care apare și se dezvoltă progresiv, a cărui amploare crește proporțional cu timpul scurs ( 17 ). Cu alte cuvinte, cauza prejudiciului nu constă într‑un eveniment unic, ci într‑o situație care persistă, în timp ce, în speță, prejudiciul invocat rămâne neschimbat de la adoptarea planului de stimulare.

14.

Este adevărat că, la data adoptării planului de stimulare, recurenta nu a fost în măsură să cuantifice valoarea exactă a prejudiciului, care putea varia în funcție de reușita sau de eșecul acestui plan. Totuși, la această dată, ea putea să evalueze valoarea maximă a prejudiciului invocat și să aloce resursele necesare pentru a face față acestei eventualități. De altfel, articolul 340 al doilea paragraf TFUE nu se opune unei sesizări a Curții pentru a se constata, în principiu, răspunderea Uniunii pentru prejudicii iminente și previzibile cu suficientă certitudine, deși prejudiciul nu poate fi evaluat în cifre cu exactitate ( 18 ).

15.

Pe de altă parte, chiar considerând, asemenea recurentei, că prejudiciul invocat ar fi început să se manifeste „începând cu prima plată” sau că efectele sale s‑ar fi produs progresiv pe măsură ce salariații au acceptat planul de stimulare, aceste împrejurări nu implică însă că prejudiciul respectiv poate fi calificat drept „continuu”. În opinia noastră, într‑o astfel de situație, pe de o parte, nu există niciun temei juridic care să permită distingerea primei plăți de următoarele ( 19 ) și, pe de altă parte, prejudiciul menționat ar consta mai degrabă într‑un ansamblu de prejudicii legate de acceptarea succesivă de către salariați a planului de stimulare, fiecare dintre acestea fiind supus propriului termen de prescripție.

16.

În această privință însă, astfel cum arată Comisia în înscrisurile sale, este suficient să se arate că recurenta și‑a definit cererea de despăgubire făcând trimitere la provizionarea înscrisă în bilanțul din 31 decembrie 2015 și nu a prezentat niciun element de probă referitor la diferitele momente în care salariații au acceptat planul de stimulare propus de recurentă.

17.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că primul motiv de recurs trebuie respins.

Cu privire la al doilea motiv de recurs

18.

Al doilea motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 340 al doilea paragraf TFUE, în măsura în care Tribunalul a exclus că comportamentul nelegal al Comisiei constituia o „încălcare suficient de gravă” a dreptului Uniunii și nu a aplicat în mod corect criteriul încălcării grave și vădite a acestui drept. Potrivit recurentei, pe de o parte, Comisia nu dispunea de nicio marjă de apreciere pentru a evalua dacă intervenția FITD în favoarea Tercas constituia un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE sau, în orice caz, dispunea de o marjă de apreciere redusă și, pe de altă parte, Tribunalul nu ar fi trebuit să ia în considerare complexitatea factuală și juridică a cauzei care face obiectul Deciziei Tercas sau, în orice caz, ar fi trebuit să excludă această complexitate în speță.

19.

În hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că, în pofida erorii de apreciere imputabile Comisiei ( 20 ), aceasta nu a săvârșit o încălcare suficient de gravă a articolului 107 alineatul (1) TFUE, pentru motivul că neregularitatea săvârșită de aceasta nu era străină de comportamentul normal, prudent și diligent al unei instituții însărcinate să asigure aplicarea normelor de concurență ( 21 ).

20.

Cu titlu introductiv, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept al cărei obiect este conferirea de drepturi particularilor, care figurează printre condițiile impuse pentru angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, este dovedită atunci când implică o nerespectare vădită și gravă de către instituția vizată a limitelor impuse puterii sale de apreciere ( 22 ). Astfel, identificarea unei asemenea nerespectări presupune constatarea unei nereguli pe care nu ar fi săvârșit‑o, în împrejurări similare, o administrație care acționează cu prudența și diligența obișnuite ( 23 ).

21.

În plus, pentru a se stabili dacă încălcarea unei norme de drept al Uniunii trebuie considerată suficient de gravă, este necesar să se facă referire la domeniul, la condițiile, precum și la contextul în care intervine instituția, elementele care trebuie luate în considerare în această privință fiind în special gradul de claritate și de precizie al normei încălcate, precum și întinderea marjei de apreciere pe care această normă o lasă autorității Uniunii, complexitatea situației care trebuie soluționată, dificultățile de aplicare sau de interpretare a textelor, precum și caracterul scuzabil sau nescuzabil al unei eventuale erori de drept ( 24 ).

22.

În această privință, întinderea marjei de apreciere pe care norma de drept încălcată o lăsă autorității Uniunii nu este decât unul dintre elementele care trebuie luate în considerare pentru a se stabili dacă autoritatea respectivă a săvârșit o încălcare suficient de gravă a acestei norme. Deși este vorba despre un element relevant, care trebuie examinat în toate cazurile, lipsa unei marje de apreciere lăsate de dispoziția încălcată nu are în mod necesar drept corolar faptul că încălcarea sa este suficient de gravă. Astfel, potrivit împrejurărilor fiecărei spețe, pot fi luate în considerare și alte elemente în raport cu contextul în care a fost săvârșită încălcarea constatată. Prin urmare, nerespectarea unei norme de drept care nu lasă nicio marjă de apreciere autorității vizate poate, în lumina circumstanțelor fiecărei spețe, să nu fie vădită și, așadar, suficient de gravă, în special dacă aceasta provine dintr‑o eroare de drept scuzabilă având în vedere dificultățile de interpretare a textului care cuprinde norma respectivă ( 25 ).

23.

În consecință, criteriul răspunderii aplicat de Curte include, pe de o parte, un element subiectiv privind marja de apreciere lăsată instituției și, pe de altă parte, elemente obiective legate de context ( 26 ). Deși, în anumite situații, simpla încălcare a dreptului Uniunii poate conduce la stabilirea existenței unei încălcări suficient de grave atunci când norma încălcată nu lasă autorității Uniunii care a săvârșit această încălcare decât o marjă de apreciere redusă sau chiar inexistentă ( 27 ), o asemenea constatare nu poate decurge decât din ansamblul circumstanțelor care au însoțit încălcarea menționată, atunci când examinarea acestora nu evidențiază niciun alt element relevant care ar conduce la înlăturarea caracterului vădit și grav al nerespectării acestei limite a puterii de apreciere ( 28 ).

24.

În speță, s‑a statuat în Hotărârile Tercas că nelegalitatea Deciziei Tercas rezulta în esență din două erori conceptuale legate, prima, de o confuzie între condiția referitoare la imputabilitatea unui ajutor și cea referitoare la resursele de stat ( 29 ) și, a doua, de aprecierea condiției imputabilității în sarcina statului a ajutorului, acordat în speță de o entitate privată, prin intermediul aceluiași test aplicat atunci când un ajutor este acordat de o întreprindere publică ( 30 ).

25.

În ceea ce privește, în primul rând, confuzia dintre condiția referitoare la imputabilitatea unui ajutor și cea referitoare la resursele de stat, constatăm că, în Decizia Tercas, Comisia nu a făcut distincție între aceste două condiții, întrucât indiciile legate de condițiile menționate erau, în opinia sa, identice.

26.

În această privință, arătăm că nu este neobișnuit ca, la fel ca instanța Uniunii, Comisia să aprecieze împreună unele dintre criteriile constitutive ale unui ajutor de stat atunci când elementele de fapt examinate sunt comune acestor condiții ( 31 ). Acesta este în special cazul condițiilor referitoare la avantajul pentru beneficiar și la selectivitatea măsurii (de exemplu, în ceea ce privește ajutoarele fiscale) ( 32 ), al condițiilor de denaturare a concurenței și al efectelor asupra schimburilor comerciale dintre statele membre ( 33 ) și, în măsura în care este relevant în speță, al condițiilor de imputabilitate a unei măsuri în sarcina statului și de utilizare a resurselor de stat ( 34 ).

27.

În ceea ce privește, în al doilea rând, aprecierea condiției imputabilității ajutorului în sarcina statului, este adevărat că, astfel cum reiese din Hotărârile Tercas ( 35 ), în speță, Comisia nu se putea întemeia pe improbabilitatea unei lipse de influență și de control efectiv din partea autorităților publice asupra FITD, ci era obligată să demonstreze că măsura de ajutor în cauză fusese adoptată sub influența sau sub controlul efectiv al autorităților publice. Potrivit instanței Uniunii, Comisia a aplicat în esență un test eronat.

28.

În aceste condiții, considerăm că, în împrejurările speței, Comisia trebuia să examineze un ansamblu complex de indicii pentru a stabili gradul de implicare a autorităților publice în acordarea măsurilor care fuseseră oferite de o entitate precum FITD, a cărei natură „privată” nu se impunea de la bun început, în special având în vedere natura hibridă a acestuia și legăturile pe care le avea cu Banca Italiei ( 36 ). Astfel cum a admis în mod întemeiat Tribunalul la punctul 120 din hotărârea atacată, Comisia trebuia să aplice noțiunea de „ajutor de stat” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE într‑un context juridic și factual deosebit de complex, în care măsurile de ajutor erau acordate de o entitate privată, apreciind astfel împrejurările și elementele care permiteau să se deducă imputabilitatea măsurii, contextul factual și juridic al măsurilor naționale vizate de Decizia Tercas, implicarea reprezentanților statului în diferitele etape ale intervenției, precum și mandatul public cu care era învestit FITD.

29.

De altfel, deși noțiunea de „ajutor de stat” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE constituie o noțiune obiectivă, interpretarea criteriilor sale constitutive poate, chiar și atunci când nu necesită analize de fapt sau economice complexe ( 37 ), să ridice, precum în speță, probleme juridice complexe ( 38 ). Astfel, chiar în lipsa unei marje de apreciere, examinarea faptelor poate, prin însăși natura sa, să genereze dificultăți în interpretarea și, mai ales, în aplicarea noțiunilor juridice subiacente, precum și să conducă la erori conceptuale precum cele reproșate Comisiei în speță ( 39 ).

30.

Prin urmare, considerăm că, chiar dacă Comisia dispunea în speță de o marjă de apreciere redusă sau chiar inexistentă, complexitatea situației examinate de aceasta rămâne pertinentă pentru a verifica dacă această instituție a săvârșit o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii ( 40 ). Așadar, criteriul relevant pentru a aprecia existența unei „încălcări suficient de grave” rămâne, în orice caz, acela al comportamentului unei administrații diligente.

31.

Rezultă că erorile săvârșite de Comisie în speță pot fi calificate drept „simple erori de apreciere”, care nu sunt suficiente, ca atare, pentru a concluziona în sensul existenței unei încălcări vădite și grave a dreptului Uniunii – sau, cu alte cuvinte, o neregularitate pe care nu ar fi săvârșit‑o, în împrejurări similare, o administrație care acționează cu prudența și diligența obișnuite – de natură să angajeze răspunderea Uniunii ( 41 ).

32.

Având în vedere cele de mai sus, propunem respingerea celui de al doilea motiv de recurs.

Cu privire la al treilea motiv de recurs

33.

Al treilea motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 340 al doilea paragraf TFUE, precum și a articolului 91 litera (e) și a articolului 96 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, întrucât acesta din urmă a concluzionat în sensul inexistenței unei legături de cauzalitate între comportamentul nelegal al Comisiei și prejudiciile invocate, și anume o deteriorare a încrederii clientelei în privința sa ( 42 ).

34.

Conform jurisprudenței Curții, condiția referitoare la existența unei legături de cauzalitate privește în esență existența unei legături suficient de directe de la cauză la efect între comportamentul instituțiilor Uniunii și prejudiciu, legătură a cărei probă este în sarcina reclamantului, astfel încât comportamentul reproșat trebuie să fie cauza determinantă a prejudiciului ( 43 ).

35.

În speță, recurenta reproșează Tribunalului, în primul rând, că, pentru a exclude existența unei legături de cauzalitate între comportamentul Comisiei și capetele de cerere cu privire la prejudiciu referitoare la pierderea clientelei, a statuat că aceasta nu a făcut distincție între propriii clienți și cei ai Tercas și nici nu a precizat valorile care pot fi atribuite fiecăruia dintre aceștia.

36.

Or, contrar susținerilor recurentei, Tribunalul nu s‑a limitat la a constata că aceasta nu a făcut distincție între propria clientelă și cea a Tercas, ci a considerat că ea nu a prezentat nici argumente specifice care să permită să se stabilească dacă pierderea clientelei și a depozitelor directe ale Tercas erau imputabile Deciziei Tercas ( 44 ), ceea ce recurenta nu a contestat.

37.

În orice caz, în hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că deciziile clienților recurentei, care ar fi cauzat prejudiciul invocat, fuseseră adoptate în cadrul aprecierilor și al evaluărilor efectuate de aceștia din urmă în raport cu interesele lor financiare, ținând seama de următoarele împrejurări: mai întâi, clienții recurentei nu aveau nicio obligație juridică care să decurgă din Decizia Tercas; în continuare, această decizie nu conținea niciun element care să sugereze că recurenta nu avea posibilitatea să adopte măsuri alternative în favoarea Tercas sau care să urmărească reducerea credibilității recurentei și a încrederii clienților săi în aceasta; în sfârșit, încă de la anunțarea Deciziei Tercas, guvernul italian și recurenta au arătat că erau deja pregătite măsuri de intervenție voluntară și că, în consecință, din Decizia Tercas nu ar rezulta niciun efect negativ ( 45 ).

38.

În această privință, recurenta se limitează să critice concluziile Tribunalului, fără a demonstra că acestea se întemeiază pe o eroare de drept sau pe o denaturare a faptelor sau a elementelor de probă.

39.

În al doilea rând, recurenta reproșează Tribunalului că a făcut trimitere în mod eronat la Hotărârea Fondazione Cassa di Risparmio di Pesaro și alții/Comisia ( 46 ).

40.

În această privință, este suficient să se arate că Tribunalul s‑a referit la această hotărâre numai pentru a înlătura argumentul recurentei potrivit căruia acesta îi confirma poziția și a concluzionat că respectiva hotărâre nu era suficientă pentru a stabili existența unei legături de cauzalitate. Prin urmare, criticile formulate de recurentă nu sunt de natură să pună în discuție aprecierea Tribunalului care nu se întemeiază pe hotărârea respectivă.

41.

În al treilea rând, recurenta reproșează Tribunalului că a constatat că diferite elemente au contribuit la cauzarea prejudiciilor invocate.

42.

În această privință, amintim că, potrivit jurisprudenței Curții, este necesar ca prejudiciul invocat să fi fost cauzat efectiv de comportamentul reproșat instituțiilor. Astfel, chiar și în ipoteza unei eventuale contribuții a instituțiilor Uniunii la prejudiciul pentru care se solicită despăgubirea, această contribuție ar putea fi prea îndepărtată din cauza altor factori, precum răspunderea care revine terților sau, eventual, reclamanților ( 47 ). În plus, dacă problema existenței unei legături de cauzalitate între faptul generator și prejudiciu constituie o chestiune de drept și este, în acest temei, supusă controlului Curții în cadrul unui recurs ( 48 ), aprecierea factuală a legăturii de cauzalitate efectuată de Tribunal nu este, în schimb, de competența Curții în cadrul recursului decât în cazul unei denaturări a faptelor și a elementelor de probă ( 49 ). O astfel de denaturare nu poate fi reținută decât atunci când reiese în mod vădit din înscrisurile dosarului și fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor că aprecierea elementelor de probă existente este vădit eronată ( 50 ).

43.

În speță, recurenta contestă patru dintre cele cinci elemente de care Tribunalul a ținut seama, la punctele 144-149 din hotărârea atacată, pentru a exclude existența unei legături de cauzalitate între comportamentul Comisiei și prejudiciul invocat, și anume, primo, existența unor pierderi înscrise în bilanțul anului 2015; secundo, lipsa informării investitorilor, care a dus la sancțiuni administrative și anchete penale; tertio, faptul că Tercas era deja o bancă aflată în dificultate în cursul anului 2013 și, quarto, împrejurarea că nu erau imputabile acestei decizii costurile generate de măsurile de atenuare a pretinselor efecte negative ale Deciziei Tercas ( 51 ).

44.

Cu titlu introductiv, apreciem că, contrar argumentelor recurentei, efectul unor cauze concomitente potențiale nu se limitează în mod necesar la cuantificarea despăgubirii, ci poate, dacă este cazul, să afecteze însăși existența unei legături de cauzalitate între comportamentul reproșat și prejudiciul invocat.

45.

Primo, în ceea ce privește pierderile înscrise în bilanțul anului 2015, recurenta arată că, potrivit propriilor experți, aceste pierderi au putut contribui cel mult la o parte din pierderile clientelei, pe care acești experți le estimează la 50 % ( 52 ). Totuși, aceasta nu demonstrează că hotărârea atacată este afectată de o denaturare a faptelor sau a elementelor de probă și nici nu contestă celelalte elemente contextuale luate în considerare de Tribunal în această privință, și anume, mai întâi, faptul că, de la achiziționarea Tercas în cursul anului 2014, indicatorii financiari ai recurentei nu au încetat să se deterioreze și că reducerea valorii unitare a acțiunilor deținute de aceasta, decisă ca răspuns și concomitent cu aprobarea raportului anual al recurentei pentru anul 2015 (mai precis la 24 aprilie 2016), a cauzat o nemulțumire a clientelei sale ( 53 ); în continuare, constatarea că, înainte de adoptarea Deciziei Tercas, în special între lunile decembrie 2014 și decembrie 2015, recurenta pierduse deja 4,9 % din depozitele sale directe ( 54 ); în sfârșit, împrejurarea că reforma băncilor cooperative, pe care recurenta însăși a identificat‑o drept unul dintre motivele pentru care a trebuit să își revizuiască planul industrial 2015-2019 și să îl înlocuiască cu un nou plan 2016-2020, a contribuit de asemenea la erodarea încrederii clientelei sale ( 55 ).

46.

Secundo, în ceea ce privește faptul că, potrivit recurentei, sancțiunile aplicate conducerii sale ar fi fost adoptate ulterior producerii prejudiciului invocat, trebuie să se constate că, în hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că din deciziile Commissione Nazionale per le Società e la Borsa (Consob) (Comisia Națională pentru Societăți și Bursă, Italia) reieșea că, în cadrul majorărilor de capital care au avut loc între lunile noiembrie 2014 și iunie 2015, recurenta nu a informat investitorii cu privire la metoda utilizată și a stabilit astfel prețul acțiunilor la un nivel superior celui stabilit de expertul însărcinat să îl determine, astfel încât conducerea recurentei a făcut obiectul unor sancțiuni administrative și al unor anchete penale începând cu 2017 ( 56 ). Prin urmare, potrivit aprecierii Tribunalului, aceste sancțiuni, adoptate ulterior perioadei în care se presupune că s‑a produs prejudiciul, nu făceau decât să confirme comportamentul anterior al recurentei, care se afla probabil la originea pierderii încrederii clientelei sale.

47.

Tertio, în ceea ce privește starea de dificultate anterioară a Tercas ( 57 ), recurenta susține că această dificultate nu poate să fi reprezentat o cauză determinantă a prejudiciului în discuție, dat fiind că ea constituia o împrejurare cunoscută de mult timp și că, din cauza acestei stări de dificultate, procesul de integrare a Tercas în cadrul recurentei fusese precedat, începând din anul 2014, nu numai de o acoperire integrală a deficitului financiar al Tercas de către FITD, ci și de intervenții suplimentare de consolidare a fondurilor proprii atât ale Tercas, cât și ale recurentei. Or, este necesar să se constate că aceste argumente nu demonstrează că situația financiară a Tercas nu era aceea de dificultate și nici că Tribunalul a săvârșit o denaturare a faptelor sau a elementelor de probă în această privință.

48.

Quarto, în ceea ce privește costurile generate de măsurile de atenuare a pretinselor efecte negative ale Deciziei Tercas ( 58 ), recurenta nu a demonstrat că, dacă această decizie nu ar fi fost luată, nu ar fi existat o reducere a depozitelor sau o pierdere a clientelei și nici că măsurile corective au fost adoptate efectiv ca răspuns la pierderi legate în mod specific de decizia menționată, iar nu de alte împrejurări.

49.

În al patrulea rând, recurenta reproșează Tribunalului că a considerat lipsite de fiabilitate rapoartele tehnice pe care le‑a prezentat, și anume unul întocmit de un cabinet de audit, celălalt de un profesor universitar, fără să fi dispus efectuarea unei expertize în sensul articolului 91 litera (e) și al articolului 96 din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

50.

Cu toate acestea, constatăm că, în hotărârea atacată, Tribunalul nu s‑a limitat să repună în discuție fiabilitatea acestor rapoarte. Dimpotrivă, acesta a considerat, primo, că raportul tehnic al cabinetului de audit nu făcea dovada că Decizia Tercas a fost cauza directă și determinantă a acestui prejudiciu; secundo, că fiabilitatea raportului tehnic al profesorului universitar era diminuată de faptul că acesta admitea el însuși că recurenta a suferit o pierdere importantă în cursul anului 2015 și că, de la sfârșitul anului 2016, Decizia Tercas constituia doar unul dintre factorii aflați la originea prejudiciului invocat și, tertio, că aceste două rapoarte, care, pe de altă parte, erau întemeiate pe documente prezentate de recurentă, nu conțineau nicio analiză juridică referitoare la legătura de cauzalitate între Decizia Tercas și prejudiciul invocat ( 59 ).

51.

În orice caz, considerăm, încă o dată, că reclamanta se limitează să conteste aprecierea împrejurărilor de fapt efectuată de Tribunal, propunând o nouă apreciere, fără a demonstra însă și nici măcar a invoca existența unei denaturări a faptelor sau a elementelor de probă.

52.

În plus, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia Tribunalul ar fi înlăturat rapoartele tehnice în discuție fără a dispune efectuarea unei expertize, trebuie subliniat că aprecierea oportunității adoptării unei măsuri de organizare a procedurii sau a unei măsuri de cercetare judecătorească este exclusiv de competența instanței Uniunii, care nu este ținută de acestea atunci când consideră că elementele prezentate de părți nu sunt suficiente pentru a aprecia existența legăturii de cauzalitate.

53.

Având în vedere cele de mai sus, propunem respingerea celui de al treilea motiv de recurs.

Concluzie

54.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să respingă recursul.