Introducere

1.

În cursul său general de drept internațional privat, susținut la Academia de Drept Internațional de la Haga, profesorul François Rigaux arată că, în ordinea juridică sportivă, existența unui monopol de fapt al autorităților sportive introduce în aderarea la normele stabilite de acestea elementul de coerciție care le conferă valoare juridică. Situația persoanelor care au ales să se supună acestor norme este astfel comparabilă, în opinia sa, cu cea a „călătorului interplanetar” în măsura în care, „pentru a ateriza pe Lună sau pe planeta Marte, acesta trebuie să se supună condițiilor de gravitație sau de temperatură și să își satisfacă nevoile de oxigen cu ajutorul echipamentului adecvat” ( 2 ).

2.

Caracterul juridic al normelor „sportive” presupune ca autoritatea sau autoritățile care dețin un monopol de fapt să aibă competența de a sancționa încălcarea lor, în principal prin sancțiuni disciplinare. Această particularitate a ordinii juridice sportive se află în centrul prezentei cauze.

3.

Prin cererile de decizie preliminară formulate, Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia) solicită Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a anumitor dispoziții juridice care reglementează, în Italia, exercitarea competenței de sancționare de care dispun asociațiile sportive în privința persoanelor care intră în competența lor.

4.

În special, aceasta este chemată să se pronunțe cu privire la aspectul dacă un control jurisdicțional care poate conduce numai la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat persoanelor cărora le‑au fost aplicate sancțiuni disciplinare este conform cu dreptul la protecție jurisdicțională efectivă care decurge din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

5.

În prezentele cauze sunt relevante articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și articolele 45, 56, 101 și 102 TFUE.

Dreptul italian

Constituția

6.

Articolul 2 din Costituzione della Repubblica Italiana (Constituția italiană) (denumită în continuare „Constituția”) ( 3 ) prevede:

7.

Potrivit primului paragraf al articolului 18 din această constituție:

8.

Articolul 24 din constituția menționată prevede la primul paragraf:

9.

În temeiul primului paragraf al articolului 103 din aceeași constituție:

10.

Potrivit articolului 113 din Constituția italiană:

Codul de procedură administrativă

11.

Articolul 1 din codice del processo amministrativo (Codul de procedură administrativă), aprobat prin decreto legislativo no 104 (Decretul legislativ nr. 104) ( 4 ) din 2 iulie 2010, prevede la alineatul 1:

12.

Articolul 30 din acest cod prevede la alineatul 6:

13.

Articolul 133 din codul menționat cuprinde printre altele alineatul 1 potrivit căruia:

Legea nr. 280/2003

14.

Decreto‑legge no 220 recante disposizioni urgenti in materia di giustizia sportiva (Decretul‑lege nr. 220 de punere în aplicare a unor dispoziții urgente privind justiția sportivă) ( 5 ) din 19 august 2003 a fost transformat în lege prin legge no 280, conversione in legge, con modificazioni, del decreto‑legge no 220, recante disposizioni urgenti in materia di giustizia sportiva (Legea nr. 280 de transformare în lege, cu modificări, a Decretului‑lege nr. 220 de punere în aplicare a unor dispoziții urgente privind justiția sportivă) ( 6 ) din 17 octombrie 2003 (denumită în continuare „Legea nr. 280/2003”).

15.

Articolele 1-3 din Legea nr. 280/2003 au următorul cuprins:

Codul justiției sportive al FIGC

16.

Reglementarea în temeiul căreia au fost aplicate sancțiunile în discuție în litigiul principal este codice di giustizia sportiva della Federazione Italiana Giuoco Calcio [Codul justiției sportive al Federației Italiene de Fotbal (FIGC)] ( 7 ).

17.

Potrivit articolului 2 alineatul 1 din codul menționat, acesta se aplică printre altele „persoanelor cu funcții de conducere” care exercită o activitate profesională în domeniul sportiv, categorie de persoane din care este cert că fac parte ZD și MI.

18.

Articolul 4 din codul respectiv, intitulat „Caracterul imperativ al dispozițiilor generale”, prevede:

19.

Printre alte sancțiuni, articolul 9 din același cod se referă, la alineatul 1 litera f), la „descalificarea pentru o perioadă determinată în cadrul FIGC, cu posibilitatea de a solicita extinderea la [Uniunea Europeană a Asociațiilor de Fotbal (UEFA)]”.

20.

Articolul 31 din Codul justiției sportive al FIGC, intitulat „Încălcări în materie economică și de gestiune”, prevede la alineatul 1:

Litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

21.

ZD și MI sunt un fost președinte și, respectiv, un fost membru al consiliului de administrație al societății Juventus F.C. SpA (denumită în continuare „Juventus”), care este un club de fotbal profesionist stabilit în Italia.

22.

Federazione Italiana Giuoco Calcio (Federația Italiană de Fotbal, denumită în continuare „FIGC”) este o asociație de drept privat cu sediul în Italia. Aceasta are ca obiect promovarea și reglementarea fotbalului profesionist și amator în acest stat membru. Ea este membră a Federației Internaționale de Fotbal (FIFA) și a Uniunii Europene a Asociațiilor de Fotbal (UEFA).

23.

Comitato Olimpico Nazionale Italiano (Comitetul Olimpic Național Italian, denumit în continuare „CONI”) este, la rândul său, un organism de drept public cu sediul în Italia. Potrivit instanței de trimitere, acesta are sarcina de a coordona activitățile diferitelor asociații sportive italiene.

24.

La 1 aprilie 2022, Procura Federale Presso La Federazione Italiana Giuoco Calcio (Parchetul Federației din cadrul FIGC, Italia) (denumit în continuare „Parchetul Federației”), care este organul FIGC competent în materie de proceduri disciplinare, a sesizat Tribunale Federale nazionale (Tribunalul Federației la Nivel Național din cadrul FIGC, Italia) (denumit în continuare „Tribunalul Federației”) cu o acțiune îndreptată împotriva mai multor cluburi italiene de fotbal profesionist, printre care Juventus, precum și împotriva mai multor persoane cu funcții de conducere din cadrul acestora. Parchetul Federației le acuză printre altele pe acestea din urmă că au încălcat principiile loialității, corectitudinii și onestității prevăzute la articolele 4 și 31 din Codul justiției sportive al FIGC. În special, acesta reproșează ZD și MI în esență că au participat la instituirea unui sistem de plusvalori fictive într‑un cuantum total mai mare de 60 de milioane de euro prin efectuarea sau prin aprobarea prezenței, în situațiile financiare și în bilanțurile contabile ale Juventus pentru anii 2020 și 2021, a unor declarații care prezintă în mod fals un ansamblu de operațiuni de cesiune a serviciilor sportive ale jucătorilor și, prin urmare, de transferuri ca operațiuni independente. Astfel, potrivit Parchetului Federației, era vorba în realitate despre operațiuni de schimb, în scopul de a eluda aplicarea standardului internațional de contabilitate aplicabil acestora din urmă și, în definitiv, de a declara rezultate și un patrimoniu mai importante decât rezultatele și patrimoniul reale ale cluburilor care participă la acest sistem.

25.

Printr‑o decizie din 22 aprilie 2022, Tribunalul Federației, care este organul FIGC competent, printre altele, în materie de sancțiuni disciplinare, a adoptat o decizie prin care a achitat toate persoanele fizice și juridice vizate de această acțiune ( 8 ).

26.

Parchetul Federației a declarat apel împotriva acestei decizii la Corte Federale d’appello presso la Federazione Italiana Giuoco Calcio (Curtea de Apel a Federației din cadrul FIGC, Italia) (denumită în continuare „Curtea de Apel a Federației”).

27.

Printr‑o decizie din 27 mai 2022, Curtea de Apel a Federației a confirmat decizia Tribunalului Federației ( 9 ).

28.

La 24 noiembrie 2022, Parchetul Federației a primit din partea procurorului Republicii de pe lângă Tribunale di Torino (Tribunalul din Torino, Italia) copia documentelor care figurează în dosarul unei proceduri penale inițiate în paralel de Ministerul Public în legătură cu faptele vizate de acțiunea menționată la punctul 24 din prezentele concluzii. În urma acestei primiri, Parchetul Federației a apreciat că documentele respective justificau introducerea unei cereri de revizuire parțială la Curtea de Apel a Federației.

29.

În cursul lunii ianuarie 2023, Curtea de Apel a Federației a adoptat o decizie prin care a admis cererea de revizuire formulată de Parchetul Federației ( 10 ). Prin această decizie, ea a aplicat printre altele lui ZD și lui MI o sancțiune disciplinară constând într‑o interdicție de a exercita activități în cadrul FIGC pentru o perioadă de 24 de luni, însoțită de o cerere de extindere a acesteia la UEFA și la FIFA. Interdicția respectivă, care acoperă, în practică, exercitarea oricărei activități profesionale în domeniul care intră în competența FIGC, și anume fotbalul profesionist sau amator din Italia, a fost extinsă ulterior la nivel mondial de către Comisia de disciplină a FIFA.

30.

Decizia menționată a fost atacată printre altele de ZD și de MI în fața Collegio di Garanzia della Sport presso il Comitato Olimpico Nazionale Italiano (Colegiul de Supraveghere a Activității Sportive din cadrul CONI, Italia) (denumit în continuare „Colegiul de Supraveghere a Activității Sportive”), care este instanța supremă a justiției sportive.

31.

Printr‑o decizie din 8 mai 2023, Colegiul de Supraveghere a Activității Sportive a respins calea de atac formulată de ZD și de MI, admițându‑le în același timp pe cele formulate de alte persoane și trimițând acțiunea la Curtea de Apel a Federației pentru a permite acesteia din urmă să stabilească în mod definitiv sancțiunile disciplinare care trebuie aplicate ( 11 ).

32.

La 25 mai 2023, în procedura penală menționată mai sus a fost pronunțată o ordonanță de încetare a procesului penal.

33.

Ulterior, ZD și MI au introdus la Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio), care este instanța de trimitere, o acțiune împotriva deciziilor adoptate succesiv de Curtea de Apel a Federației și de Colegiul de Supraveghere a Activității Sportive, în măsura în care aceste decizii îi privesc.

34.

În decizia de trimitere, această instanță arată, în primul rând, că, prin acțiunile formulate, ZD și MI îi solicită, cu titlu principal, suspendarea, precum și anularea sancțiunii disciplinare care le‑a fost aplicată de Curtea de Apel a Federației și, numai cu titlu subsidiar, repararea prejudiciului pe care sancțiunea respectivă l‑a cauzat acestora. Însă, ea ar fi obligată, în temeiul legislației italiene aplicabile, așa cum a fost interpretată de Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia), să respingă aceste două acțiuni ca „inadmisibile pentru lipsă de competență” în măsura în care au ca obiect anularea acestor sancțiuni disciplinare.

35.

Astfel, în două hotărâri din 7 februarie 2011 ( 12 ) și din 17 aprilie 2019 ( 13 ), Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia) ar fi considerat în esență că articolele 2 și 3 din Legea nr. 280/2003 trebuie interpretate în sensul că atribuie „organelor justiției sportive”, printre care figurează Tribunalul Federației, Curtea de Apel a Federației și Colegiul de Supraveghere a Activității Sportive, o competență exclusivă de a soluționa cereri de suspendare și de anulare a sancțiunilor disciplinare aplicate persoanelor juridice sau fizice care sunt membre ale diferitelor asociații sportive italiene sau afiliate acestora. La rândul său, instanța de drept comun pe care o constituie instanța administrativă ar fi competentă exclusiv, în temeiul articolului 133 alineatul 1 litera z) din Codul de procedură administrativă, să soluționeze litigii având ca obiect acte ale CONI și ale asociațiilor sportive italiene care nu sunt rezervate „organelor aferente justiției sportive”. Printre aceste litigii ar figura acțiunile prin care persoanele cărora le‑au fost aplicate asemenea sancțiuni disciplinare îi solicită, după „epuizarea gradelor justiției sportive”, să controleze cu titlu incident legalitatea acestora pentru a obține o „protecție jurisdicțională prin echivalent” a „situației lor juridice subiective”, precum și a „drepturilor și intereselor lor legitime”. O astfel de protecție ar putea lua numai forma unei reparații pecuniare pentru prejudiciul cauzat acestor persoane.

36.

Așa cum ar reieși din aceleași hotărâri, Corte costituzionale (Curtea Constituțională) ar întemeia această interpretare a diferitelor dispoziții în discuție din Legea nr. 280/2003 și din Codul de procedură administrativă pe constatarea că dispozițiile respective sunt rezultatul „ponderării rezonabile” care a fost efectuată de legiuitorul italian, la articolul 1 din Legea nr. 280/2003, între principiul protecției jurisdicționale efective și integrale consacrat la articolele 24, 103 și 113 din Constituție, pe de o parte, și necesitatea de a asigura autonomia dreptului sportului, care este protejată în temeiul articolelor 2 și 18 din această constituție, pe de altă parte. Protecția jurisdicțională a persoanelor vizate ar fi astfel asigurată în mod efectiv de „justiția sportivă”, care constituie o emanație specifică a „justiției asociative”, în ceea ce privește situațiile juridice, precum cele care rezultă din aplicarea unor sancțiuni disciplinare, care prezintă relevanță pentru „ordinea juridică sectorială” pe care o constituie „ordinea sportivă”, iar nu pentru „ordinea juridică generală”. În paralel, protecția jurisdicțională efectivă a „situației juridice subiective” a acestor persoane în raport cu „ordinea juridică generală” ar continua să fie asigurată de instanțele administrative.

37.

În al doilea rând, instanța de trimitere apreciază că este necesar să solicite Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea dreptului Uniunii pentru a se putea pronunța atât cu privire la admisibilitatea acțiunilor introduse de ZD și de MI, cât și cu privire la temeinicia acestor acțiuni.

38.

În al treilea și ultimul rând, aceasta afirmă în esență că are îndoieli cu privire la conformitatea Legii nr. 280/2003 cu dreptul Uniunii.

39.

În aceste împrejurări, în cauza C‑424/24, Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

40.

În aceleași împrejurări, în cauza C‑425/24, Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții în esență aceleași întrebări preliminare.

41.

ZD, MI, CONI, FIGC, guvernele italian și portughez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.

42.

Pledoariile ZD, MI, CONI, FIGC, ale guvernului italian și ale Comisiei au fost ascultate în ședința care a avut loc la 17 septembrie 2025.

Analiză

43.

La cererea Curții, prezentele concluzii vor privi exclusiv prima și a treia întrebare preliminară. Vom examina mai întâi a treia întrebare, înainte de a o analiza pe prima.

Cu privire la a treia întrebare

44.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 45, 56, 101 și 102 TFUE ( 16 ) trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în speță, care permite organelor sportive să aplice unei persoane cu funcții de conducere în cadrul unui club sportiv o sancțiune disciplinară care are ca efect interdicția de a exercita activitatea sa profesională la nivel național și internațional pentru o perioadă de 24 de luni.

Cu privire la admisibilitate

45.

Comisia și guvernul italian repun în discuție admisibilitatea prezentei cereri de decizie preliminară ( 17 ), apreciind în esență că, în această cerere, instanța de trimitere nu a furnizat explicații cu privire la legătura pe care o stabilește între dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare este solicitată și legislația națională aplicabilă litigiului principal.

46.

Potrivit Comisiei, litigiul principal este lipsit de caracter transfrontalier. În opinia sa, toate elementele acestei cauze se limitează la interiorul Italiei, fiind vorba despre sancțiuni disciplinare aplicate unor persoane italiene cu funcții de conducere care sunt legate printr‑un raport de muncă cu un club de fotbal italian și care nu și‑au exercitat dreptul la liberă circulație. Astfel, sancțiunile disciplinare în cauză constau în „interdicția temporară de a exercita activități în cadrul FIGC pentru o perioadă de 24 de luni, însoțită de o cerere de extindere în cadrul UEFA și al FIFA”. Un obstacol în calea liberei circulații a persoanelor cu funcții de conducere în cauză nu s‑ar fi concretizat, în opinia Comisiei, decât în momentul în care UEFA sau FIFA ar fi dat un răspuns favorabil cererii formulate de FIGC de extindere la nivel european sau mondial a sferei geografice a sancțiunilor menționate.

47.

Trebuie să se observe, în această privință, că Curtea a acceptat deja să răspundă la întrebările care i‑au fost transmise în cazul în care, ca urmare a obiectului sau chiar a naturii sale, reglementarea națională în cauză era susceptibilă să producă efecte transfrontaliere ( 18 ). În această situație se regăsește reglementarea italiană în discuție, care prevede, printre sancțiunile destinate să asigure respectarea acestor dispoziții, unele putând să fie însoțite de o cerere de extindere în cadrul UEFA și al FIFA.

48.

În consecință, propunem Curții să respingă această excepție de inadmisibilitate.

Cu privire la fond

49.

Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că dispozițiile naționale care fac obiectul prezentei întrebări, care fac parte din Codul justiției sportive al FIGC, reglementează anumite aspecte ale activității sancționatorii a acesteia. Adoptat de asociația de drept privat care este FIGC, codul menționat a fost aprobat de CONI. Astfel, acest din urmă organ, de natură publică, este chemat să aprecieze conformitatea acestuia cu legea, cu Statuto Comitato Olimpico Nazionale Italiano (Statutul CONI) ( 19 ), cu principiile fundamentale, precum și cu orientările și cu criteriile stabilite de Consiliul Național al CONI ( 20 ).

50.

În continuare, este necesar să se examineze problemele referitoare la compatibilitatea acestor dispoziții cu normele de concurență (articolele 101 și 102 TFUE), în primul rând, și cu normele privind libera circulație a lucrătorilor și a serviciilor, în al doilea rând (articolele 45 și 56 TFUE). O observație introductivă este însă oportună.

51.

Potrivit unei jurisprudențe constante, activitatea sportivă este reglementată de dreptul Uniunii atunci când constituie o activitate economică. Astfel cum a arătat recent Curtea, numai unele norme specifice care, pe de o parte, au fost adoptate exclusiv pentru motive de ordin neeconomic și care, pe de altă parte, se referă la aspecte care privesc numai sportul ca atare trebuie considerate străine de orice activitate economică ( 21 ). În mod evident, normele referitoare la gestionarea economică a unui club sportiv profesionist precum cele în discuție nu fac parte din această categorie și, prin urmare, intră sub incidența dreptului Uniunii.

52.

În ceea ce privește articolul 101 TFUE, instanța de trimitere pare să aibă îndoieli cu privire la aspectul dacă deciziile adoptate de asociațiile de drept privat care organizează competiții de fotbal, precum decizia de aplicare a sancțiunii în cauză, trebuie calificate drept „decizii ale asocierilor de întreprinderi” și intră, așadar, sub incidența interdicției consacrate la această dispoziție.

53.

În această privință, trebuie amintit că, pentru a intra sub incidența interdicției menționate, un acord, o decizie a unei asocieri de întreprinderi sau o practică concertată trebuie în același timp să poată afecta comerțul dintre statele membre și să aibă „ca obiect sau efect” împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței pe piața internă ( 22 ). Prin urmare, o încălcare a articolului 101 TFUE poate fi constatată numai atunci când sunt îndeplinite aceste două condiții.

54.

Or, chiar presupunând că reglementarea națională în cauză constituie o „decizie a unei asocieri de întreprinderi”, nu reiese nicidecum din dosar că din reglementarea respectivă și din sancțiunile a căror aplicare este permisă de aceasta ar putea rezulta restrângeri ale concurenței, prin obiect sau prin efect.

55.

Astfel, această reglementare privește impunerea unor sancțiuni disciplinare împotriva unor persoane fizice precum persoanele cu funcții de conducere în cadrul cluburilor de fotbal. Or, niciun element din dosar nu lasă să se presupună că impunerea acestor sancțiuni poate determina, în mod indirect, retrogradarea clubului de fotbal la care persoanele cu funcții de conducere sancționate își exercitau activitatea profesională. Ținând seama de acest lucru, nu se poate concluziona că reglementarea menționată este susceptibilă să denatureze concurența între întreprinderi.

56.

În ceea ce privește articolul 102 TFUE, această dispoziție interzice folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a poziției sale/lor dominante deținute pe piața internă în măsura în care poate afecta comerțul dintre statele membre. Astfel, ea urmărește să evite să se aducă atingere concurenței în detrimentul interesului general, al întreprinderilor individuale și al consumatorilor, sancționând comportamentele întreprinderilor aflate în poziție dominantă care restrâng sau împiedică concurența bazată pe merite și sunt astfel susceptibile să cauzeze un prejudiciu direct sau indirect acestora din urmă ( 23 ).

57.

În speță, chiar admițând că FIGC și CONI pot fi calificate drept „întreprinderi” în sensul dreptului concurenței, nu vedem pe ce piață ar deține o poziție dominantă și ar putea folosi în mod abuziv această poziție dominantă prin exercitarea competenței lor de a aplica sancțiuni persoanelor cu funcții de conducere în cadrul cluburilor de fotbal.

58.

În consecință, pretinsa lipsă a unor criterii materiale transparente, clare și precise care să guverneze exercitarea acestei competențe de sancționare, invocată de reclamanții din litigiul principal, nu ar ridica, în niciun caz, probleme în raport cu articolul 102 TFUE ( 24 ).

59.

Prin urmare, în opinia noastră, articolele 101 și 102 TFUE nu se opun unei reglementări naționale precum cea din speță.

60.

În ceea ce privește normele din Tratatul FUE privind libera circulație, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, ansamblul dispozițiilor Tratatului FUE referitoare la libera circulație a persoanelor urmăresc să faciliteze exercitarea de către resortisanții Uniunii de activități profesionale de orice natură pe teritoriul Uniunii și se opun măsurilor care ar putea defavoriza acești resortisanți atunci când doresc să exercite o activitate economică pe teritoriul unui alt stat membru ( 25 ). În consecință, articolul 45 TFUE se opune oricărei măsuri naționale care este susceptibilă să îngreuneze sau să facă mai puțin atractivă exercitarea de către resortisanții Uniunii a libertății fundamentale garantate de acest articol. Același criteriu juridic se aplică în ceea ce privește libera prestare a serviciilor, astfel cum este prevăzută la articolul 56 TFUE ( 26 ).

61.

În această privință, arătăm că sancțiunile disciplinare prevăzute de Codul justiției sportive al FIGC și aplicate printre altele persoanelor cu funcții de conducere în cadrul cluburilor de fotbal profesionist italiene sunt susceptibile să împiedice aceste persoane cu funcții de conducere să accepte oferte de muncă salariată la alte cluburi de fotbal europene sau să acționeze în calitate de prestatori de servicii în privința acelorași cluburi. În aceste condiții, existența unui obstacol în calea liberei circulații a persoanelor cu funcții de conducere sancționate în sensul articolelor 45 și 56 TFUE nu pare deloc discutabilă.

62.

Potrivit unei jurisprudențe constante, un astfel de obstacol poate fi totuși admis atunci când se stabilește, în primul rând, că adoptarea măsurilor în cauză este justificată de un obiectiv legitim de interes general și, în al doilea rând, că acestea respectă principiul proporționalității ( 27 ).

63.

În ceea ce privește existența unui obiectiv legitim de interes general, trebuie să se precizeze următoarele.

64.

Din dosar rezultă că articolul 4 din Codul justiției sportive al FIGC prevede obligația de a respecta principiile loialității, corectitudinii și onestității în orice raport legat de activitatea sportivă, în caz contrar existând riscul unor sancțiuni prevăzute în special la articolul 9 din același cod.

65.

Prima dintre aceste dispoziții vizează astfel comportamentele care aduc atingere principiului participării loiale la competițiile sportive și, în consecință, principiului egalității de tratament ale cluburilor implicate.

66.

Comportamentele precum cele ale reclamanților din litigiul principal ( 28 ) permit clubului din care fac parte să obțină un avantaj economic ilicit în raport cu celelalte cluburi care participă la aceleași competiții. Ele aduc astfel atingere egalității condițiilor de participare la competițiile respective dintre cluburile implicate în acestea. Sistemul de sancționare stabilit de reglementarea națională în cauză urmărește, așadar, să asigure desfășurarea loială și egalitară a competiției sportive în condiții care nu sunt denaturate de fraudă.

67.

În ceea ce ne privește, suntem convinși că un astfel de obiectiv poate fi invocat pentru a justifica adoptarea reglementării în cauză, cu atât mai mult cu cât Curtea a recunoscut recent că „obiectivul care constă în asigurarea regularității competițiilor sportive constituie un obiectiv legitim de interes general care poate fi urmărit de o asociație sportivă” ( 29 ).

68.

În ceea ce privește aspectul dacă reglementarea națională în cauză este de natură să asigure realizarea obiectivului respectiv și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia, trebuie să se observe că jurisprudența Curții subliniază necesitatea ca puterea de apreciere de care dispun organele abilitate să impună sancțiuni să nu fie exercitată în mod arbitrar. Din această jurisprudență reiese printre altele că asociațiile, precum FIGC, au dreptul să prevadă aplicarea de sancțiuni în cazul încălcării normelor înscrise în Codul justiției sportive al acestora atunci când aceste norme și sancțiunile destinate să asigure respectarea lor sunt justificate de un obiectiv legitim de interes general. Cu toate acestea, potrivit Curții, astfel de sancțiuni pot fi admise doar cu condiția ca stabilirea lor să fie încadrată de criterii transparente, obiective, nediscriminatorii și proporționale. Această din urmă cerință implică în special ca împrejurările specifice fiecărui caz să fie luate în considerare atunci când se determină cuantumul și durata sancțiunilor. În plus, aceste criterii trebuie să poată face obiectul unui control jurisdicțional efectiv ( 30 ).

69.

Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă reglementarea în cauză este aptă să garanteze obiectivul de a asigura o desfășurare loială și egalitară a competiției sportive și dacă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia.

70.

Cu toate acestea, dorim să subliniem că s‑ar putea considera că articolele 12-18 din Codul justiției sportive al FIGC, care figurează în secțiunea II din acest cod, intitulată „Aplicarea sancțiunilor”, încadrează competența de sancționare în discuție în conformitate cu cele impuse de jurisprudența menționată mai sus.

71.

Ținând seama de ceea ce precedă, propunem Curții să răspundă la a treia întrebare că articolele 45 și 56 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea din speță, care permite organelor sportive să aplice unei persoane cu funcții de conducere în cadrul unui club sportiv o sancțiune disciplinară prin care i se interzice să exercite activitatea sa profesională la nivel național și internațional pentru o perioadă de 24 de luni, cu condiția ca reglementarea menționată și sancțiunile destinate să asigure respectarea acesteia să fie justificate de urmărirea unui obiectiv legitim de interes general și ca stabilirea sancțiunilor respective să fie încadrată de criterii transparente, obiective, nediscriminatorii și proporționale. De asemenea, articolele 101 și 102 TFUE nu se opun unei astfel de reglementări naționale.

Cu privire la prima întrebare

72.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 TUE, citit în lumina articolului 47 din cartă ( 31 ), trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care limitează controlul jurisdicțional al sancțiunilor disciplinare, precum cele în discuție în litigiul principal, de către organe naționale care îndeplinesc cerințele aferente calității de „instanță” în sensul dreptului Uniunii, la un control cu titlu incident care este susceptibil, în caz de nelegalitate, să conducă exclusiv la acordarea unei reparații pecuniare persoanelor cărora le‑au fost aplicate aceste sancțiuni disciplinare, excluzând astfel posibilitatea instanței competente de a anula asemenea sancțiuni disciplinare și de a acorda, dacă este cazul, măsuri provizorii persoanelor în cauză.

Cu privire la admisibilitate

73.

Guvernul italian susține că prezenta întrebare este inadmisibilă ca urmare a epuizării iminente a efectelor de interdicție care rezultă din deciziile adoptate de organele justiției sportive naționale. Mai precis, acest guvern amintește, pe de o parte, că reclamanții din acțiunea principală au fost condamnați la o interdicție pentru o perioadă de 24 de luni și, pe de altă parte, că această sancțiune a fost aplicată de Curtea de Apel a Federației printr‑o decizie din 20 ianuarie 2023, imediat executorie. În consecință, interdicția în cauză urma să expire pe 20 ianuarie 2025, dată la care decizia preliminară nu va fi fost încă pronunțată. Astfel, anularea interdicției nu ar mai avea vreo utilitate reală pentru reclamanții din litigiul principal, întrucât efectele pe care urmăreau să le înlăture prin intermediul acțiunii în anulare luaseră deja sfârșit.

74.

Desigur, este adevărat că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, justificarea trimiterii preliminare nu este formularea de opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă a soluționării efective a unui litigiu. Astfel, în opinia Curții, dacă se dovedește că reclamanții din litigiul principal și‑au pierdut interesul de a solicita anularea deciziilor în cauză, întrebările preliminare nu ar mai fi relevante pentru soluționarea litigiilor pendinte în fața instanței de trimitere, iar Curtea ar trebui să constate lipsa necesității de a se pronunța asupra fondului ( 32 ).

75.

Însă nu considerăm că în speță se regăsește această situație. Observăm de asemenea că, în ședință, reclamanții din litigiul principal au precizat că o eventuală anulare a deciziei în cauză de către instanța de trimitere ar permite protejarea interesului lor moral prin înlăturarea sau chiar prin minimizarea repercusiunilor sancțiunilor disciplinare asupra reputației lor.

Cu privire la fond

76.

Trebuie amintit de la bun început că această întrebare privește anumite dispoziții ale Legii nr. 280/2003, care enunță principiile fundamentale care guvernează raporturile dintre ordinea sportivă și ordinea juridică a statului.

77.

Cadrul juridic stabilit de această legislație, astfel cum este interpretat de jurisprudența constituțională italiană, poate fi rezumat după cum urmează.

78.

Principiul protecției jurisdicționale efective și dreptul la apărare înscrise în Constituție au făcut obiectul, în legislația menționată, al unei „ponderări rezonabile” cu principiul „autonomiei dreptului sportului” care decurge din articolele 2 și 18 din aceasta. Ponderarea respectivă se traduce prin instituirea unei „rezerve de competență” în favoarea organelor de justiție înființate în cadrul asociațiilor sportive italiene și al CONI, în temeiul căreia aceste organe sunt singurele competente să anuleze sancțiuni disciplinare precum cele în discuție în litigiul principal. În schimb, instanțele administrative rămân competente, după epuizarea celor trei grade ale justiției sportive, să acorde o reparație pecuniară persoanelor în cauză în cazul nelegalității acestor sancțiuni disciplinare.

79.

În observațiile sale scrise, guvernul italian arată că acest cadru juridic definește o trăsătură esențială a „identității sale naționale” în sensul articolului 4 TUE. Această observație face necesară, în opinia noastră, o evocare a jurisprudenței relevante ( 33 ).

–

Cu privire la legătura dintre articolul 4 alineatul (2) TUE și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE

80.

Articolul 4 alineatul (2) TUE prevede printre altele că Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale.

81.

Termenii legăturii dintre acest articol și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE au fost definiți în mod expres în Hotărârile Ungaria/Parlamentul și Consiliul ( 34 ) și Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor) ( 35 ).

82.

În aceste hotărâri, Curtea a arătat că nu se poate susține în mod valabil că cerințele care decurg, atât în calitate de condiții de aderare, cât și de participare la Uniune, din respectarea unor valori și principii precum statul de drept, protecția jurisdicțională efectivă și independența justiției, consacrate la articolul 2 și la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, sunt susceptibile să afecteze identitatea națională a unui stat membru, în sensul articolului 4 alineatul (2) TUE. Rezultă că această din urmă dispoziție, care trebuie interpretată ținând seama de dispozițiile de același rang, printre altele de articolele 2 și 19 TUE, nu poate scuti statele membre de respectarea cerințelor care decurg din acestea. Astfel, chiar dacă, în temeiul articolului 4 alineatul (2) TUE, Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, așa încât aceste state dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a asigura punerea în aplicare a principiilor statului de drept, nu reiese nicidecum că această obligație de rezultat poate varia de la un stat membru la altul. Astfel, deși dispun de identități naționale distincte, pe care Uniunea le respectă, statele membre aderă la o noțiune de „stat de drept” pe care o împărtășesc, ca valoare comună tradițiilor lor constituționale proprii, și pe care s‑au angajat să o respecte în mod continuu. Rezultă că, în alegerea modelelor lor constituționale, statele membre sunt ținute să se conformeze cerințelor care decurg din articolul 2 și din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, așa cum au fost interpretate de Curte ( 36 ).

83.

În definitiv, principiul supremației dreptului Uniunii este cel care împiedică adoptarea unei interpretări care permite statelor membre să invoce dispoziții de drept național, fie ele și de natură constituțională, pentru a împiedica aplicarea dispozițiilor dreptului Uniunii. Revine Curții, în cadrul exercitării competenței sale exclusive de interpretare a dreptului Uniunii, sarcina de a preciza întinderea principiului supremației în raport cu dispozițiile relevante ale dreptului respectiv, astfel încât această întindere nu poate depinde nici de interpretarea unor dispoziții ale dreptului național, nici de interpretarea unor dispoziții ale dreptului Uniunii reținută de o instanță națională precum Corte costituzionale (Curtea Constituțională), care nu corespunde interpretării Curții ( 37 ).

84.

Astfel, deși nu există nicio îndoială că Republica Italiană are dreptul să prevadă un sistem de justiție autonom pentru a permite asociațiilor sportive naționale să își protejeze prerogativele față de autoritățile publice, transpunerea normativă a unui asemenea sistem nu poate totuși să aducă atingere dreptului la protecție jurisdicțională efectivă.

85.

Înainte de a examina aspectul dacă în speță este adusă o asemenea atingere, trebuie formulate câteva observații introductive cu privire la conținutul protecției pe care articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE o oferă justițiabililor.

–

Cu privire la domeniul de aplicare al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE

86.

În Hotărârea Associação Sindical dos Juízes Portugueses ( 38 ), Curtea a arătat că principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii la care se referă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE constituie un principiu general al dreptului Uniunii care este afirmat la articolul 47 din cartă. Această constatare a determinat Curtea să precizeze, într‑o primă etapă, că această din urmă dispoziție trebuie să fie „luată în considerare în mod corespunzător” în vederea interpretării articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ( 39 ) și, într‑o a doua etapă, că dreptului la o cale de atac efectivă garantat la articolul 47 din cartă îi corespunde obligația statelor membre prevăzută la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE de a stabili sistemul căilor de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii ( 40 ).

87.

Astfel, articolul 47 din cartă a fost mobilizat pentru a defini conținutul material al obligației care decurge din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, în trei privințe. În primul rând, din punct de vedere organic, această obligație presupune ca organismele care pot interpreta sau aplica dreptul Uniunii să îndeplinească cerințele care decurg din calitatea de „instanță judecătorească”, precum cele de independență, de imparțialitate și de „instanță constituită în prealabil prin lege” ( 41 ). În al doilea rând, pe plan procesual, obligația menționată presupune ca diferitele garanții aferente „procesului echitabil” să fie respectate în fața acestor organisme ( 42 ). În al treilea rând, în ceea ce privește întinderea controlului jurisdicțional, din Hotărârea Royal Football Club Seraing ( 43 ), care a fost pronunțată după încheierea procedurii scrise în prezenta cauză și care a făcut obiectul unei dezbateri aprinse în ședință, reiese că dreptul la o cale de atac efectivă garantat la articolul 47 din cartă presupune ca organismele menționate să poată efectua un control jurisdicțional efectiv al actelor, al măsurilor sau al comportamentelor despre care se susține că au adus atingere drepturilor sau libertăților unui justițiabil. În această hotărâre, Curtea a definit de asemenea cerințele pe care trebuie să le îndeplinească acest control jurisdicțional pentru a fi calificat drept efectiv ( 44 ). Aceste cerințe au o anumită importanță pentru răspunsul care va trebui dat la prezenta întrebare preliminară.

88.

Amintim că, în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, era vorba despre norme naționale care confereau hotărârilor arbitrale emise de instanța dintr‑un stat terț (Curtea de Arbitraj Sportiv) autoritatea de lucru judecat inter partes pe teritoriul unui stat membru și, ca urmare a acesteia, o forță probantă în relațiile dintre părțile în litigiu și terți. Or, întrucât conformitatea acestor hotărâri cu dreptul Uniunii nu era controlată în prealabil de o instanță abilitată să sesizeze Curtea cu titlu preliminar, se ridica problema dacă astfel de norme naționale respectau articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, citit în lumina articolului 267 TFUE și a articolului 47 din cartă.

89.

Esența raționamentului dezvoltat de Curte în răspunsul său este rezumată la următoarele trei puncte ( 45 ).

90.

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE nu impune o cale de atac directă care să permită particularilor să repună în discuție hotărâri arbitrale, în condițiile în care există, în sistemul jurisdicțional național, o posibilitate a particularilor în cauză de a obține, cu titlu incident, un control jurisdicțional efectiv al acestor hotărâri și care asigură astfel respectarea drepturilor și a libertăților pe care dreptul Uniunii le garantează acestora ( 46 ).

91.

Pentru a fi efectiv, acest control jurisdicțional nu trebuie să privească în mod necesar toate aspectele de drept și de fapt pertinente pentru soluționarea litigiilor în cadrul cărora au fost pronunțate aceste hotărâri, ci poate avea în mod valabil un caracter limitat. În orice caz, instanțele în cauză trebuie să poată verifica dacă astfel de hotărâri sunt compatibile cu principiile și cu dispozițiile care fac parte din ordinea publică a Uniunii și care sunt pertinente în cadrul litigiului în cauză, precum libertatea de circulație a lucrătorilor și libera prestare a serviciilor consacrate la articolele 45 și, respectiv, 56 TFUE ( 47 ).

92.

În plus, atunci când apreciază că aceste hotărâri sunt incompatibile cu principiile și cu dispozițiile menționate, instanțele respective trebuie să poată deduce, în cadrul competențelor lor respective și în conformitate cu dispozițiile naționale aplicabile, toate consecințele juridice care se impun ca urmare a unei astfel de incompatibilități ( 48 ). Mai precis, în cazul în care este în discuție o încălcare a libertăților de circulație, instanțele menționate trebuie să poată nu doar să constate această încălcare și să dispună repararea prejudiciului care a fost cauzat particularilor în cauză, ci de asemenea să anuleze decizia afectată de o astfel de încălcare ( 49 ). Această competență trebuie în mod necesar să fie însoțită de cea de a încuviința măsurile provizorii care să permită garantarea deplinei eficacități a deciziei ce urmează a fi pronunțată pe fond, inclusiv în cazul în care aceste instanțe adresează o cerere de decizie preliminară Curții și suspendă judecarea cauzei în așteptarea răspunsului acesteia ( 50 ).

93.

Contrar celor susținute de guvernul italian în ședință în prezentele cauze, hotărârea pronunțată de Curte în cauzele conexate Cairo Network ș.a. nu este de natură să introducă o excepție de la aceste din urmă principii.

94.

Vom explica mai jos de ce. Potrivit acestui guvern, din Hotărârea Cairo Network ar reieși că, deși efectivitatea controlului jurisdicțional presupune în general ca instanța națională să aibă competența de a anula toate consecințele prejudiciabile ale unui act sau ale unui comportament adoptat cu încălcarea dreptului Uniunii, acordarea unei simple reparații pecuniare poate fi justificată atunci când, precum în speță, o astfel de anulare ar putea aduce atingere unui interes public.

95.

Sancțiunile disciplinare în cauză, aplicate unor persoane fizice, ar fi legate de impunerea unor puncte de penalizare în clasamentul clubului de fotbal la care erau angajate aceste persoane, în cadrul campionatului național de fotbal italian de primă divizie (seria A). Dacă ar fi fost posibil să se solicite instanței naționale anularea sau reformarea acestor sancțiuni sau chiar numai suspendarea lor provizorie, ar fi persistat o situație de incertitudine în ceea ce privește clasamentul final al acestui campionat pentru o perioadă incompatibilă cu cerința de a desemna echipele naționale calificate pentru competițiile europene. O astfel de situație ar aduce în mod vădit atingere continuității campionatului italian de fotbal.

96.

În această privință, considerăm că este necesar să amintim cele ce urmează. Desigur, este adevărat că, în Hotărârea Cairo Network, Curtea a concluzionat că limitarea competențelor instanței naționale competente să examineze căile de atac introduse împotriva unor acte referitoare la alocarea de drepturi de utilizare a frecvențelor radio la acordarea unei reparații pecuniare nu presupunea în mod necesar că controlul jurisdicțional realizat de această instanță nu era efectiv ( 51 ). Nu este mai puțin adevărat, însă, că spre deosebire de prezentele cauze, această hotărâre a fost pronunțată într‑un domeniu reglementat de dreptul derivat al Uniunii, printre altele de Directiva‑cadru în materie de comunicații electronice ( 52 ) și de Decizia (UE) 2017/899 privind utilizarea benzii de frecvențe de 470-790 MHz în Uniune ( 53 ).

97.

Acesta nu este un element neglijabil. Astfel, potrivit Curții, posibilitatea instanțelor naționale de a anula actele menționate risca să împiedice reconfigurarea benzii de frecvențe de 700 MHz, impusă prin Decizia 2017/899, și să aducă astfel atingere bunei funcționări a rețelei 5G în Uniune ( 54 ).

98.

Deducem de aici că faptul de a prevedea numai posibilitatea de a acorda o reparație pecuniară, cu excluderea celei de a anula actul afectat de nelegalitate, este justificat atunci când o asemenea anulare ar risca să aducă atingere unuia dintre obiectivele legislației relevante a Uniunii, situație care nu se regăsește în speță.

–

Concluzie privind prima întrebare

99.

Rezultă, așadar, că sancțiunile disciplinare precum cele din speță trebuie să facă obiectul unui control, chiar incident, efectuat de organe care îndeplinesc cerințele aferente calității de „instanță” în sensul dreptului Uniunii, care să privească compatibilitatea acestor sancțiuni cu principiile și cu dispozițiile care fac parte din ordinea publică a Uniunii și care să conducă, în caz de nelegalitate, la anularea acestora.

100.

Având în vedere ceea ce precedă, propunem Curții să răspundă la prima întrebare că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, citit în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care limitează controlul legalității deciziilor prin care se aplică sancțiuni disciplinare precum cele în discuție în litigiul principal, efectuat de „instanțe” în sensul dreptului Uniunii, la un control cu titlu incident care poate conduce, în caz de nelegalitate, exclusiv la acordarea unei reparații pecuniare persoanelor cărora le‑au fost aplicate aceste sancțiuni. Instanțele respective trebuie să poată anula astfel de sancțiuni și să poată dispune, dacă este cazul, măsuri provizorii care permit garantarea efectivității depline a hotărârii judecătorești care urmează să fie pronunțată pe fond ( 55 ).

101.

Dorim să insistăm asupra faptului că răspunsul pe care îl propunem se întemeiază pe premisa potrivit căreia controlul efectuat de instanțele administrative italiene constituie singurul control realizat de „instanțe” în sensul dreptului Uniunii cu privire la legalitatea deciziilor prin care se aplică sancțiuni disciplinare sportive. Dacă, în schimb, unul dintre organele de justiție sportivă italiene, efectivitatea controlului de legalitate efectuat de acestea nefiind repusă în discuție în speță, ar îndeplini toate cerințele aferente calității de „instanță”, nu s‑ar putea constata nicio încălcare a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ( 56 ).

102.

Prin urmare, considerăm că este util să consacrăm câteva considerații acestei problematici referitoare la calitatea de „instanță” a organelor italiene de justiție sportivă.

–

Cu privire la calitatea de „instanță” a organelor italiene de justiție sportivă

103.

Potrivit unei jurisprudențe constante începând cu Hotărârea Vaassen‑Göbbels ( 57 ), caracterul de „instanță” în sensul articolului 267 TFUE presupune îndeplinirea anumitor condiții, precum originea legală a organului, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, natura contradictorie a procedurii care se desfășoară în fața sa, aplicarea de către organul respectiv a normelor de drept și independența acestuia ( 58 ).

104.

Cerința de independență cuprinde un aspect de ordin extern și un aspect de ordin intern. Acesta din urmă este legat de noțiunea de „imparțialitate” și vizează echidistanța față de părțile în litigiu și de interesele lor din perspectiva obiectului acestuia ( 59 ). În opinia noastră, tocmai imparțialitatea organelor italiene de justiție sportivă este cea care ar merita să facă obiectul unei examinări aprofundate din partea instanței de trimitere.

105.

Astfel, ținând seama de contextul cauzelor principale, o asemenea examinare nu ar trebui să facă abstracție de cadrul juridic de analiză care rezultă din Hotărârea Ali Riza și alții împotriva Turciei ( 60 ) stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) ( 61 ).

106.

Trebuie amintit că cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre avea la origine acțiuni introduse la Comisia de Arbitraj a Federației Turce de Fotbal (TFF) împotriva unor decizii adoptate împotriva unor jucători sau a unor arbitri de fotbal de Comitetul de soluționare a litigiilor (DRC) și, respectiv, de Comisia de disciplină din cadrul acestei federații. După ce a observat că membrii Comisiei de Arbitraj erau numiți de consiliul de administrație (Board of Directors) al TFF, el însuși numit în întregime de Adunarea aceleiași federații (Congress), și că consiliul de administrație dispunea de o marjă largă de apreciere în cadrul exercitării competenței sale de numire, Curtea EDO a examinat, într‑o primă etapă, aspectul dacă existau garanții suficiente pentru a se asigura că membrii Comisiei de Arbitraj își exercită funcțiile la adăpost de presiuni externe și, într‑o a doua etapă, dacă Comisia de Arbitraj era compusă din membri care puteau fi considerați independenți și imparțiali față de organizațiile profesionale implicate în aceste proceduri ( 62 ).

107.

Cu privire la primul aspect, Curtea EDO a considerat că membrii Comisiei de Arbitraj nu erau la adăpost de presiuni în special din partea Consiliului de administrație ca urmare a existenței unei serii de „legături organizaționale și structurale însemnate” între aceste două entități, care indică „nivelul de influență considerabilă de care se bucură Consiliul de administrație asupra funcționării Comisiei de Arbitraj” ( 63 ). În susținerea acestei concluzii, Curtea EDO a reținut următoarele elemente. În primul rând, chiar dacă membrii acestei comisii beneficiau de siguranța locului de muncă, durata mandatului lor corespundea celei a membrilor Consiliului de administrație. În al doilea rând, membrii Comisiei de Arbitraj aveau dreptul să primească o remunerație, precum și rambursarea cheltuielilor lor de deplasare și o indemnizație de cazare ale căror cuantumuri erau stabilite de Consiliul de administrație. În al treilea rând, nu era prevăzută nicio procedură specifică în cazul contestării de către părți a independenței sau a imparțialității unui membru al Comisiei de Arbitraj.

108.

În ceea ce privește al doilea aspect, Curtea EDO a arătat că atât Consiliul de administrație, cât și Adunarea TFF erau compuse în principal din reprezentanți ai cluburilor de fotbal, entități implicate în mod inevitabil în anumite litigii care țin de competența Comisiei de Arbitraj.

109.

Trebuie amintit că, în temeiul reglementării italiene în cauză, adoptarea sancțiunilor disciplinare aplicate de FIGC și de CONI este de competența a două organe din cadrul federației (Tribunalul Federației și Curtea de Apel a Federației) și a unui organ din afara federației (Colegiul de Supraveghere a Activității Sportive).

110.

În ceea ce privește Tribunalul Federației și Curtea de Apel a Federației, competența de numire a membrilor acestora aparține Consiglio federale (Consiliul Federal) ( 64 ), iar exercitarea acestei competențe pare a fi încadrată numai de criteriul „competenței specifice și al experienței dobândite în dreptul sportului” ( 65 ). Riscul ca membrii acestor organe să fie expuși unor presiuni din partea Consiliului Federal ar putea fi sporit de faptul că durata mandatului lor corespunde celei a consilierilor federali (durata de patru ani, care poate fi reînnoită de două ori) și de faptul că Commissione federale di garanzia (Comisia federală de supraveghere) ( 66 ), numită de asemenea de Consiliul Federal, are competența de a‑i revoca, între altele, „pentru motive serioase de oportunitate” ( 67 ).

111.

În ceea ce privește compunerea Consiliului Federal, 14 dintre cei 20 de membri ai săi sunt aleși de diferitele ligi naționale de fotbal ( 68 ), care sunt, la rândul lor, emanația cluburilor de fotbal, persoanele cu funcții de conducere în cadrul acestora putând fi, precum în speță, implicate în procedurile în fața organelor din cadrul federației menționate.

112.

În ceea ce privește Colegiul de Supraveghere a Activității Sportive, numirea membrilor acestuia este rezervată Consiglio Nazionale (Consiliul Național) al CONI ( 69 ). Durata mandatului lor (patru ani) corespunde celei a membrilor acestuia din urmă ( 70 ). Consiliul Național numește de asemenea membrii Commissione di garanzia degli organi di giustizia, di controllo e di tutela dell’etica sportiva (Comisia de supraveghere a organelor de justiție, de control și de protecție a eticii sportive), care are competența de a revoca membrii Colegiului de Supraveghere a Activității Sportive ( 71 ). Compunerea Consiliului Național se caracterizează prin prezența reprezentanților federațiilor sportive naționale, iar majoritatea de voturi în cadrul acestui organ trebuie să fie constituită din voturile exprimate de aceștia din urmă ( 72 ).

113.

Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, având în vedere în special elementele care tocmai au fost amintite, dacă unul dintre organele italiene de justiție sportivă constituie o „instanță” în sensul dreptului Uniunii. Dacă aceasta ar fi situația, sistemul de justiție sportivă conceput de legiuitorul italian, privit în ansamblu, nu ar fi incompatibil cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

Concluzie

114.

Ținând seama de ceea ce precedă, propunem Curții să răspundă la prima și la a treia întrebare preliminară adresată de Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia) după cum urmează: