ORDONANȚA CURȚII (Camera a șasea)

11 mai 2021(*)

„Trimitere preliminară – Articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții – Valori și obiective ale Uniunii Europene – Stat de drept – Respectarea drepturilor omului – Principiul legalității pedepselor – Legislație națională care incriminează îndeplinirea unui act cu încălcarea oricărei legi – Lipsa unei legături cu dreptul Uniunii – Inadmisibilitate vădită”

În cauza C‑580/20,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Neamț (România), prin decizia din 14 octombrie 2020, primită de Curte la 3 noiembrie 2020, în procedura penală împotriva

XXX,

YYY,

CURTEA (Camera a șasea),

compusă din domnul L. Bay Larsen, președinte de cameră, doamna C. Toader și domnul M. Safjan (raportor), judecători,

avocat general: domnul J. Richard de la Tour,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

dă prezenta

Ordonanță

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 TUE, precum și a articolului 48 alineatul (2) și a articolului 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva lui XXX și a lui YYY pentru „participație improprie la un abuz în serviciu”.

 Cadrul juridic

3        Articolul 52 alineatul (3) din Codul penal prevede:

„Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune.”

4        Articolul 297 alineatul (1) din Codul penal, intitulat „Abuzul în serviciu”, are următorul cuprins:

„Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.”

5        Articolul 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție din 8 mai 2000 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016) prevede:

„În cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.”

6        Articolul 4 din Legea nr. 350/2005 privind regimul finanțărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activități nonprofit de interes general din 2 decembrie 2005 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1128 din 14 decembrie 2005) prevede că principiile care stau la baza atribuirii contractelor de finanțare nerambursabilă sunt:

„[…]

a)      libera concurență, respectiv asigurarea condițiilor pentru ca persoana fizică sau juridică ce desfășoară activități nonprofit să aibă dreptul de a deveni, în condițiile legii, beneficiar;

[…]

c)      transparența, respectiv punerea la dispoziție tuturor celor interesați a informațiilor referitoare la aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de finanțare nerambursabilă;

d)      tratamentul egal, respectiv aplicarea în mod nediscriminatoriu a criteriilor de selecție și a criteriilor pentru atribuirea contractului de finanțare nerambursabilă, astfel încât orice persoană fizică sau juridică ce desfășoară activități nonprofit să aibă șanse egale de a i se atribui contractul respectiv.

[…]”

7        Articolul 5 din această lege prevede:

„Atribuirea contractelor de finanțare nerambursabilă se face exclusiv pe baza selecției publice de proiecte, procedură care permite atribuirea unui contract de finanțare nerambursabilă din fonduri publice, prin selectarea acestuia de către o comisie, cu respectarea principiilor prevăzute la articolul 4.”

8        Articolul 30 din legea menționată prevede că autoritatea finanțatoare are obligația să precizeze în anunțul de participare și în documentația pentru elaborarea și prezentarea propunerii de proiect criteriile pe baza cărora se atribuie contractul și care, odată stabilite, nu pot fi schimbate pe toată durata de aplicare a procedurii de atribuire a contractului de finanțare nerambursabilă.

9        Potrivit articolului 31 din Legea nr. 350/2005:

„(1)      Proiectul sau proiectele stabilite ca fiind câștigătoare sunt acelea care întrunesc punctajul cel mai mare, rezultat din aplicarea unui algoritm de calcul, fiind cele mai avantajoase din punct de vedere tehnico‑financiar.

(2)      Algoritmul de calcul prevăzut la alineatul (1) se stabilește prin luarea în considerare, alături de buget, a unor variate criterii de evaluare a propunerii, în funcție de specificul fiecărui contract de finanțare nerambursabilă. Aceste criterii trebuie să fie definite clar de fiecare autoritate finanțatoare, prin elaborarea unor norme specifice care să aibă legătură concretă cu specificul contractului și care, după ce au fost stabilite, să nu poată fi schimbate pe toată durata de aplicare a procedurii pentru atribuirea contractului de finanțare nerambursabilă.

(3)      Autoritatea finanțatoare este obligată să precizeze în documentația pentru elaborarea și prezentarea ofertei criteriile de evaluare a propunerii de proiect prevăzute la alineatul (2), în ordinea importanței lor pentru evaluarea propunerii, precum și algoritmul de calcul detaliat care va fi aplicat.”

 Litigiul principal și întrebarea preliminară

10      Prin rechizitoriul din 28 iunie 2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul teritorial Bacău (România) a dispus trimiterea în judecată a lui XXX și a lui YYY.

11      Se reproșează acestor persoane săvârșirea infracțiunii de „participație improprie la un abuz în serviciu”, prevăzută de articolul 52 alineatul (3) din Codul penal coroborat cu articolul 13² din Legea nr. 78/2000 și cu articolul 297 alineatul (1) din Codul penal. În această privință, persoanele menționate ar fi solicitat Consiliului Municipal Bacău (România), cu încălcarea articolului 4 literele (a), (c) și (d), precum și a articolelor 5, 30 și 31 din Legea nr. 350/2005, să aprobe printre altele finanțarea publică, pentru implementarea proiectelor depuse în domeniul sportiv, a două entități juridice care obținuseră din partea comisiei tehnice competente o notă inferioară celei atribuite altor entități, cu consecința respingerii proiectelor care au obținut o notă mai mare.

12      La 26 august 2020, XXX a solicitat Tribunalului Neamț (România) să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară.

13      În acest cadru, instanța de trimitere arată că, potrivit unei decizii a Curții Constituționale (România), îndeplinirea „în mod defectuos” a unui act de către un funcționar public în exercitarea atribuțiilor sale, ca element al definiției noțiunii de „abuz în serviciu” menționate în titlul articolului 297 alineatul (1) din Codul penal, trebuie înțeleasă ca îndeplinirea unui asemenea act „cu încălcarea legii”.

14      Potrivit instanței de trimitere, noțiunea de „abuz în serviciu”, definită într‑un asemenea sens, trebuie înțeleasă ca aplicându‑se actelor îndeplinite de un funcționar public în exercitarea atribuțiilor sale cu încălcarea oricărei legi, fără a se incrimina comportamente specifice în temeiul acestei infracțiuni și fără a se stabili sancțiuni diferențiate pentru a se ține seama de natura și de gravitatea faptelor. Această instanță amintește, în această privință, că principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum a fost interpretat printre altele de Curte în Hotărârea din 12 decembrie 1996, X (C‑74/95 și C‑129/95, EU:C:1996:491), presupune ca însuși modul de redactare a normei de drept aplicabile să permită destinatarului său să cunoască actele, faptele sau omisiunile care pot angaja răspunderea sa penală.

15      În consecință, instanța de trimitere ridică problema dacă principiul respectării statului de drept și a drepturilor omului, interpretat în lumina principiului respectării dreptului la apărare și a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, se opune unei reglementări naționale precum articolul 297 alineatul (1) din Codul penal.

16      În aceste condiții, Tribunalul Neamț a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 2 [TUE] (referitor la respectarea principiilor statului de drept și [la] respectarea drepturilor omului), prin raportare la articolul 48 alineatul (2) din [cartă], referitor la dreptul la apărare, și [la] articolul 49 din [carta menționată], referitor la principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, se opune reglementării la nivel național, ca infracțiune, a unei fapte de îndeplinire a unui act cu încălcarea oricărei legi, fără indicarea expresă a legilor sau a dispozițiilor din legi a căror încălcare atrage angajarea răspunderii penale?”

 Cu privire la întrebarea preliminară

17      În temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când o cerere de decizie preliminară este în mod vădit inadmisibilă, Curtea poate oricând să decidă, după ascultarea avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.

18      În prezenta cauză se impune aplicarea acestei dispoziții.

19      În acest sens, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea le furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe (Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 44, precum și jurisprudența citată).

20      În cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 4 iunie 2020, Kancelaria Medius, C‑495/19, EU:C:2020:431, punctul 21 și jurisprudența citată).

21      Rezultă că întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Curte a unei cereri formulate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate (Hotărârea din 4 iunie 2020, Kancelaria Medius, C‑495/19, EU:C:2020:431, punctul 22 și jurisprudența citată).

22      Astfel, întrucât decizia de trimitere constituie temeiul procedurii urmate în fața Curții, este indispensabil ca instanța națională să clarifice în această decizie cadrul factual și normativ în care se înscrie litigiul principal și să ofere un minim de explicații cu privire la motivele care au stat la baza alegerii dispozițiilor dreptului Uniunii a căror interpretare o solicită, precum și cu privire la legătura pe care o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului cu care este sesizată [Hotărârea din 4 iunie 2020, C.F. (Inspecție fiscală), C‑430/19, EU:C:2020:429, punctul 23 și jurisprudența citată].

23      Aceste cerințe cumulative privind conținutul unei cereri de decizie preliminară figurează în mod explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură, pe care instanța de trimitere se prezumă că îl cunoaște și pe care este obligată să îl respecte cu strictețe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2019, UNESA și alții, C‑80/18-C‑83/18, EU:C:2019:934, punctul 33, precum și jurisprudența citată). Cerințele menționate au fost preluate printre altele în Recomandările Curții de Justiție a Uniunii Europene în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2019, C 380, p. 1).

24      În sfârșit, trebuie amintit că informațiile care figurează în deciziile de trimitere permit Curții nu numai să furnizeze răspunsuri utile, ci și să ofere guvernelor statelor membre, precum și celorlalte persoane interesate posibilitatea de a prezenta observații conform articolului 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Revine Curții obligația de a veghea ca această posibilitate să fie salvgardată, ținând cont de faptul că, în temeiul acestei dispoziții, numai deciziile de trimitere sunt notificate persoanelor interesate (a se vedea în special Hotărârea din 20 decembrie 2017, Asociación Profesional Elite Taxi, C‑434/15, EU:C:2017:981, punctul 25, precum și Ordonanța din 15 mai 2019, MC, C‑827/18, nepublicată, EU:C:2019:416, punctul 35).

25      În speță, trebuie să se constate că cererea de decizie preliminară nu îndeplinește în mod vădit cerințele amintite la punctele 21 și 22 din prezenta ordonanță.

26      Astfel, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 TUE, citit în lumina articolului 48 alineatul (2) și a articolului 49 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale de drept penal care incriminează în mod nediferențiat un comportament care constă în îndeplinirea unui act cu încălcarea oricărei legi.

27      Or, trebuie arătat că decizia de trimitere nu conține niciun element care să permită să se considere că procedura principală privește interpretarea sau aplicarea unei alte norme a dreptului Uniunii decât articolul 2 TUE și articolele 48 și 49 din cartă, astfel încât legătura dintre dispoziția națională de drept penal aplicabilă litigiului principal, și anume articolul 297 alineatul (1) din Codul penal, și dreptul Uniunii trebuie să fie examinată numai în raport cu dispozițiile dreptului Uniunii menționate în întrebarea preliminară.

28      În ceea ce privește, în primul rând, articolul 2 TUE, potrivit căruia Uniunea se întemeiază printre altele pe valorile statului de drept și pe respectarea drepturilor omului, trebuie arătat că instanța de trimitere nu precizează nici motivele care au determinat‑o să aibă îndoieli cu privire la interpretarea acestui articol, nici legătura pe care o stabilește între acesta și dispoziția națională de drept penal în discuție, astfel încât din elementele de care dispune Curtea nu reiese că interpretarea acestei dispoziții ar fi necesară pentru soluționarea acestei cauze (a se vedea în acest sens și prin analogie Ordonanța din 15 ianuarie 2020, Corporate Commercial Bank, C‑647/18, nepublicată, EU:C:2020:13, punctul 44).

29      În ceea ce privește, în al doilea rând, articolul 48 alineatul (2) și articolul 49 din cartă și, mai precis, principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, în raport cu care instanța de trimitere motivează în esență cererea sa de decizie preliminară, trebuie amintit că domeniul de aplicare al cartei, referitor la acțiunea statelor membre, este definit la articolul 51 alineatul (1) din aceasta, conform căruia dispozițiile cartei se adresează statelor membre în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, această dispoziție confirmând jurisprudența constantă a Curții potrivit căreia drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocație de a se aplica în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara acestora [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 78, precum și jurisprudența citată].

30      Or, întrucât instanța de trimitere nu a precizat modul în care situația în discuție în litigiul principal ar intra în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, motivarea trimiterii preliminare nu permite Curții să examineze o dispoziție națională precum cea în discuție în litigiul principal în raport cu articolele citate anterior din cartă.

31      În aceste condiții, trebuie să se constate că instanța de trimitere nu a expus cu un nivel suficient de claritate și de precizie motivele care au determinat‑o să adreseze întrebarea sa și nici legătura pe care o stabilește între dispoziția națională de drept penal aplicabilă litigiului principal și dreptul Uniunii. Prin urmare, această instanță nu a îndeplinit cerința care figurează la articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură.

32      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se decidă, în temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, că prezenta cerere de decizie preliminară este vădit inadmisibilă.

33      Cu toate acestea, trebuie amintit că instanța de trimitere păstrează posibilitatea de a prezenta o nouă cerere de decizie preliminară atunci când va fi în măsură să furnizeze Curții ansamblul elementelor care să permită acesteia să statueze cu privire la întrebarea adresată (Ordonanța din 21 ianuarie 2021, UNMLibres, C‑105/20, nepublicată, EU:C:2021:62, punctul 34 și jurisprudența citată).

 Cu privire la cheltuielile de judecată

34      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) dispune:

Cererea de decizie preliminară formulată de Tribunalul Neamț (România) prin decizia din 14 octombrie 2020 este vădit inadmisibilă.

Luxemburg, 11 mai 2021.

*      Limba de procedură: româna.