<TI><HT TYPE="UC">Hotărârea Curţii</HT> (Camera a patra)<DATE ISO="20070426">26 aprilie 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING="STAR">Limba de procedură: greaca.</NOTE></TI>

C-392/0562005J03920017.000235351356834CJHOTĂRÂREA DIN 26.4.2007 — CAUZA C-392/05ALEVIZOS<TI><HT TYPE="UC">Hotărârea Curţii</HT> (Camera a patra)<DATE ISO="20070426">26 aprilie 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING="STAR">Limba de procedură: greaca.</NOTE></TI>

În cauza C-392/05,

având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Symvoulio tis Epikrateias (Grecia), prin decizia din 30 iunie 2005, primită de Curte la 31 octombrie 2005, în procedura

Georgios Alevizos

împotriva

Ypourgos Oikonomikon,

CURTEA (Camera a patra),

compusă din domnul K. Lenaerts (raportor), preşedinte de cameră, domnul E. Juhász, doamna R. Silva de Lapuerta, domnii J. Malenovský şi T. von Danwitz, judecători,

avocat general: doamna J. Kokott,

grefier: doamna L. Hewlett, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă şi în urma şedinţei din 14 decembrie 2006,

luând în considerare observaţiile prezentate:

pentru domnul Alevizos, de P. Damouli, dikigoros;

pentru guvernul elen, de domnii M. Apessos, I. Bakopoulos şi K. Boskovits, în calitate de agenţi;

pentru Comisia Comunităţilor Europene, de domnul D. Triantafyllou, în calitate de agent,

după ascultarea concluziilor avocatului general în şedinţa din 25 ianuarie 2007,

pronunţă prezenta

<TI>Hotărâre</TI>1Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte interpretarea articolului 6 din Directiva 83/183/CEE a Consiliului din 28 martie 1983 privind scutirile de taxe aplicabile importurilor permanente de proprietăţi ale persoanelor fizice dintr-un stat membru (JO L 105, p. 64, Ediţie specială, 09/vol. 1, p. 71), astfel cum a fost modificată prin Directiva 89/604/CEE a Consiliului din 23 noiembrie 1989 (JO L 348, p. 28, Ediţie specială, 09/vol. 1, p. 90, denumită în continuare Directiva 83/183).2Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Alevizos, pe de o parte, şi Ypourgos Oikonomikon (ministrul de finanţe), pe de altă parte, în legătură cu accizele şi cu o taxă specială suplimentară unică de înmatriculare (denumită în continuare taxa specială de înmatriculare) la plata cărora a fost obligat domnul Alevizos cu ocazia importului definitiv în Grecia al unui vehicul pentru uz personal provenind din Italia.<TI>Cadrul juridic</TI><TI>Reglementarea comunitară</TI><TI>Directiva 83/183</TI>3Primul şi al doilea considerent ale Directivei 83/183 sunt formulate în termenii următori:

întrucât, pentru ca populaţia statelor membre să devină mai conştientă de existenţa Comunităţii Europene, trebuie adoptate măsuri suplimentare în beneficiul indivizilor, pentru a crea în Comunitate condiţii similare cu cele de pe piaţa internă;

întrucât dificultăţile privind impozitarea importului de proprietate privată de către persoane particulare dintr-un stat membru în altul împiedică circulaţia liberă a persoanelor în interiorul Comunităţii; întrucât, prin urmare, aceste dificultăţi trebuie eliminate cât mai curând prin introducerea de scutiri de taxe.

4Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Directiva 83/183, fiecare stat membru scuteşte, conform condiţiilor şi în cazurile prevăzute de această directivă, de impozitul pe cifra de afaceri, de accize şi de orice alte impozite pe consum care se aplică în mod normal [la] importul permanent [de] proprietăţi personale dintr-un alt stat membru de către persoane fizice.5Alineatul (2) al aceluiaşi articol 1 prevede:

Drepturile şi taxele specifice şi/sau periodice legate de folosirea acestor proprietăţi în interiorul ţării, precum taxele de înregistrare a vehiculelor, taxele de drum şi abonamentele TV nu sunt reglementate de prezenta directivă.

6Articolul 2 din Directiva 83/183 prevede:

(1)în sensul prezentei directive, proprietate personală înseamnă proprietatea pentru uz personal a persoanei în cauză sau pentru nevoile gospodăriei. O asemenea proprietate nu poate să reflecte niciun interes comercial, prin natura sau cantitatea sa, şi nici nu este destinată unei activităţi economice în sensul articolului 4 din Directiva 77/388/CEE [...](2)Scutirea prevăzută în articolul 1 se acordă proprietăţii personale:

[...]

(b)care a fost utilizată de persoana în cauză înainte de schimbarea reşedinţei sau de stabilire a reşedinţei secundare. în cazul autovehiculelor (inclusiv remorcile acestora), rulotelor, locuinţelor mobile, ambarcaţiunilor de agrement şi aeronavelor private, statele membre pot solicita ca persoana în cauză să le fi utilizat pentru o perioadă de cel puţin şase luni înainte de schimbarea reşedinţei.

[...]

7Noţiunea domiciliu stabil în sensul Directivei 83/183 este definită la articolul 6 alineatul (1) al acesteia, care se referă la [n]ormele generale de stabilire a domiciliului în termenii următori:

în sensul prezentei directive, domiciliu stabil înseamnă locul unde o persoană locuieşte de obicei, cel puţin 185 de zile în fiecare an calendaristic, din cauza relaţiilor sale personale sau profesionale sau, în cazul persoanelor care nu au relaţii profesionale, ci doar personale, în cazul cărora se pot demonstra legături strânse între respectiva persoană şi locul în care locuieşte.

Totuşi, domiciliul stabil al unei persoane ale cărei relaţii profesionale se află într-un alt loc decât cel al relaţiilor sale personale şi care, drept urmare, locuieşte pe rând în mai multe locuri situate în două sau mai multe state membre se consideră a fi locul unde acea persoană are legături personale, cu condiţia ca acea persoană să se întoarcă acolo în mod regulat Această ultimă condiţie nu trebuie îndeplinită dacă persoana trăieşte într-un stat membru pentru a îndeplini o însărcinare pe o perioadă limitată. Frecventarea unei universităţi sau a unei şcoli nu implică transferul domiciliului stabil

8Conform articolului 7 alineatul (1) litera (a) din Directiva 83/183, scutirea prevăzută la articolul 1 se acordă pentru proprietatea personală importată de o persoană fizică în cazul schimbării domiciliului stabil<TI>Directiva 92/12/CEE</TI>9Al treilea, al patrulea şi al douăzecilea considerent ale Directivei 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor şi privind deţinerea, circulaţia şi monitorizarea acestor produse (JO L 76, p. 1, Ediţie specială, 09/vol. 1, p. 129) prevăd:

întrucât este necesară o definiţie a conceptului de produse supuse accizelor; întrucât numai mărfurile care sunt supuse accizelor în toate statele membre pot face obiectul unor dispoziţii comunitare; [...]

întrucât, pentru a asigura instituirea şi funcţionarea pieţei interne, aplicarea accizelor trebuie să fie identică în toate statele membre;

[...]

întrucât, în urma eliminării principiului privind taxele la import în relaţiile dintre statele membre, dispoziţiile privind scutirile de taxe la import nu se mai aplică în ceea ce priveşte relaţiile dintre statele membre; întrucât, prin urmare, aceste dispoziţii ar trebui abrogate şi directivele în cauză ar trebui adaptate în consecinţă.

10Directiva 92/12 are ca obiect, potrivit articolului 1 alineatul (1) din aceasta, să stabil[ească] regimurile pentru produsele supuse accizelor şi altor taxe indirecte care sunt percepute direct sau indirect pentru consumul acestor produse, cu excepţia taxei pe valoarea adăugată şi a taxelor impuse de Comunitate.11Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 92/12 prevede:

Prezenta directivă se aplică la nivel comunitar următoarelor produse, conform definiţiei din directivele relevante:

uleiuri minerale;

alcool şi băuturi alcoolice;

tutun prelucrat.

12Conform articolului 23 alineatul (3) din Directiva 92/12:

Dispoziţiile privind accizele stabilite în următoarele directive încetează să se mai aplice de la 31 decembrie 1992:

[...]

Directiva 83/183/CEE [...];

[...]

<TI>Reglementarea naţională</TI>13Directiva 83/183 a fost transpusă în dreptul elen prin Ordinul D.264/23 al ministrului de finanţe din 8 martie 1985 (FEK B' 139/18.3.1985). Acest ordin a fost înlocuit prin Ordinul D.245/11 al ministrului de finanţe din 1 martie 1988 (FEK B' 195/6.4.1988, denumit în continuare Ordinul D.245/11).14Potrivit articolului 1 alineatul 1 din Ordinul D.245/11, acesta stabileşte cazurile în care se acordă o scutire pentru taxele vamale şi alte impozite pentru bunurile personale importate de persoane fizice.15Articolul 2 alineatul 1 litera c) din Ordinul D.245/11, în versiunea care rezultă din articolul 15 din Legea 2187/1994 (FEK A 16), care a fost adoptat în urma hotărârii Curţii de Justiţie din 2 august 1993, Comisia/Grecia (C-9/92, Rec., p. I-4467), preia definiţia noţiunii de domiciliu stabil conţinută în articolul 6 alineatul (1) din Directiva 83/183.16Articolul 3 alineatul 1 din Ordinul D.245/11 stabileşte principiul scutirii de taxe vamale şi de alte impozite în ceea ce priveşte bunurile personale importate de persoane fizice care îşi transferă domiciliul stabil din alt stat în Grecia.17în capitolul 8 din Ordinul D.245/11 figura un articol 25, formulat după cum urmează:

1.Scutirile prevăzute la articolul 3 din prezentul ordin sunt acordate pentru proprietăţile personale importate de resortisanţii greci cu domiciliul stabil în Grecia care au părăsit ţara pentru a lucra în străinătate, unde au stat mai mult de doi (2) ani consecutivi pentru a desfăşura o muncă salariată sau nesalariată şi care, la sfârşitul perioadei de muncă, se întorc în Grecia pentru a se stabili definitiv.2.Printre persoanele vizate de alineatul precedent figurează funcţionarii publici greci (inclusiv diplomaţii), funcţionarii din domeniul justiţiei, ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii forţelor armate, ai corpurilor de securitate şi ai corpului portuar care au locuit în străinătate mai mult de doi (2) ani consecutivi, exclusiv în interes de serviciu, şi care, la sfârşitul serviciului, revin definitiv în Grecia sau se întorc aici în vederea unei mutări.

18Articolul 6 alineatul 13 din Legea 2459/1997 privind abrogarea unor scutiri fiscale şi alte dispoziţii (FEK A' 17) a abrogat printre altele articolul 25 din Ordinul D.245/11 privind scutirea referitoare la proprietăţile personale ale grecilor care lucrează în străinătate, însă numai în ceea ce priveşte mijloacele de transport. Conform aceleiaşi dispoziţii, [p]entru vehiculele destinate transportului de pasageri pe care persoanele menţionate anterior le aveau în posesie la 31 decembrie 1996, în caz de vămuire în termen de şase (6) luni de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al Republicii Elene, acciza este calculată pe baza coeficienţilor definiţi la articolul 37 din Legea 1882/1990, astfel cum a fost modificată. Această dispoziţie a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1997. Termenul prevăzut la articolul 6 alineatul 13 a fost prorogat până la 31 decembrie 1997 prin articolul 32 alineatul 1 din Legea 2523/1997 (FEK A' 179).19Directiva 92/12 a fost transpusă în dreptul elen prin Legea 2127/1993 privind armonizarea cu dreptul comunitar a regimului fiscal al produselor petroliere, al alcoolului etilic şi al băuturilor alcoolice, precum şi al tutunului prelucrat şi alte dispoziţii (FEK A' 48).20Articolul 75 din Legea 2127/1993 prevede:

Autovehiculele şi motocicletele care îndeplinesc condiţiile enunţate la articolele 9 şi 10 din Tratatul CEE şi sunt expediate sau transportate în ţară din alte state membre ale Comunităţii sunt supuse la plata accizelor prevăzute pentru vehiculele corespunzătoare care sunt importate sau fabricate pe teritoriul naţional

21Articolul 83 din aceeaşi lege prevede:

Scutirea totală sau parţială de la plata accizelor care este prevăzută de dispoziţiile relevante în vigoare pentru vehicule importate definitiv din ţări terţe se aplică şi vehiculelor vizate de articolul 75, în aceleaşi condiţii.

<TI>Acţiunea principală şi întrebarea preliminară</TI>22Domnul Alevizos, ofiţer în aviaţia militară elenă, a fost repartizat pentru perioada cuprinsă între 12 iulie 1995 şi 8 august 1997, printr-un decret al ministrului elen al apărării, la cartierul general al forţelor aliate din sudul Europei, situat la Napoli (Italia), unde a ocupat un post în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). O decizie a şefului de stat major general al aviaţiei militare a aprobat mutarea, cu o indemnizaţie de serviciu, a soţiei şi a celor doi copii ai domnului Alevizos.23La sfârşitul duratei de serviciu prevăzute pentru acest post, consulatul general al Republicii Elene din Napoli a emis, pentru domnul Alevizos şi membrii familiei sale, un atestat de întoarcere în Grecia în care domnul Alevizos era calificat drept persoană căreia i se aplica Ordinul D.245/11, capitolul 8.24La acest atestat a fost anexată o declaraţie a persoanei în cauză conform căreia aceasta dorea să importe în Grecia un vehicul automobil pentru uz personal, marca Mercedes, modelul E 200 (anul de fabricaţie 1996), pe care îl cumpărase în Germania la 17 decembrie 1996 şi în posesia căruia a intrat la 23 decembrie acelaşi an.25La întoarcerea sa în Grecia, domnul Alevizos a depus la biroul vamal din Eleusina o declaraţie de transfer al acestui vehicul.26Prin decizia din 28 august 1997, respectivul birou a solicitat domnului Alevizos plata unei sume de 4136413 GRD, cu titlu de accize prevăzute la articolul 75 din Legea 2127/1993, această sumă fiind calculată, conform articolului 6 alineatul 13 din Legea 2459/1997, pe baza coeficienţilor reduşi definiţi la articolul 37 din Legea 1882/1990, în vigoare la acea dată. Prin aceeaşi decizie, biroul vamal a solicitat persoanei în cauză şi plata unei sume de 1470775 GRD, cu titlu de taxă specială de înmatriculare, în temeiul articolului 15 alineatul 7 din Legea 2367/1953.27După ce a achitat sumele care i-au fost solicitate atât cu titlu de accize, cât şi cu titlu de taxă specială de înmatriculare (denumite în continuare, împreună, taxele în discuţie în acţiunea principală), domnul Alevizos a introdus o acţiune împotriva deciziei de taxare din 28 august 1997 la Dioikitiko Protodikeio Athinon (Tribunalul Administrativ de Primă Instanţă din Atena), care a modificat în parte această decizie, majorând procentajul de deducere pentru uzura vehiculului provenită dintr-o utilizare normală a acestuia.28Domnul Alevizos a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Dioikitiko Efeteio Athinon (Curtea Administrativă de Apel din Atena).29Confirmând hotărârea pronunţată în primă instanţă, această din urmă instanţă a considerat că şederea domnului Alevizos la Napoli intra în cadrul unei misiuni de serviciu cu durată determinată şi că, pe durata afectării sale pe un post la NATO în acest oraş, domiciliul său stabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 83/183 şi al articolului 2 din Ordinul D.245/11, rămăsese în Grecia, unde se situa centrul permanent al intereselor sale personale şi profesionale, în pofida faptului că membrii familiei sale îl însoţiseră în Italia.30în consecinţă, Dioikitiko Efeteio Athinon s-a pronunţat în sensul că situaţia domnului Alevizos nu se încadra la articolul 3 din Ordinul D.245/11, ci la articolul 25 alineatele 1 şi 2 din acelaşi ordin şi la articolul 6 alineatul 13 din Legea 2459/1997, care a abrogat, începând cu 1 ianuarie 1997, dispoziţiile articolului 25.31Domnul Alevizos a declarat recurs la instanţa de trimitere împotriva hotărârii pronunţate de Dioikitiko Efeteio Athinon.32în aceste condiţii, având îndoieli cu privire la modul de interpretare a noţiunii domiciliu stabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 83/183, Symvoulio tis Epikrateias (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarea întrebare preliminară:

Funcţionarii publici şi ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii forţelor armate, ai corpurilor de securitate şi ai corpului portuar sunt supuşi, precum ceilalţi lucrători, dispoziţiilor articolului 6 din Directiva 83/183/CEE a Consiliului şi pot dobândi un domiciliu stabil într-o altă ţară unde locuiesc cel puţin 185 de zile pe an calendaristic pentru a efectua o misiune de serviciu cu o durată determinată sau aceştia continuă, chiar şi pe durata misiunii lor în această altă ţară, să aibă domiciliul stabil în Grecia, indiferent de faptul că şi-au transferat în această altă ţară relaţiile personale şi profesionale?

<TI>Cu privire la întrebarea preliminară</TI>33Prin intermediul întrebării formulate, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din Directiva 83/183 trebuie interpretat în sensul că un membru al personalului administraţiei publice, al forţelor armate, al corpurilor de securitate sau al corpului portuar al unui stat membru, care locuieşte cel puţin 185 de zile pe an într-un alt stat membru împreună cu membrii familiei sale în scopul de a îndeplini în acest din urmă stat o misiune de serviciu cu o durată determinată, are, pe durata acestei misiuni, domiciliul stabil, în sensul respectivului articol 6 alineatul (1), în acest alt stat membru sau, dimpotrivă, continuă să dispună de acesta în primul stat membru.34înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie verificat dacă Directiva 83/183 este aplicabilă cauzei din acţiunea principală.<TI>Cu privire la aplicabilitatea Directivei 83/183</TI>35în primul rând, în ceea ce priveşte aplicarea în timp a Directivei 83/183, trebuie să se examineze argumentele guvernului elen potrivit cărora dispoziţiile acestei directive referitoare la accize încetaseră, în temeiul Directivei 92/12, să fie aplicabile la data la care vehiculul domnului Alevizos a fost transferat din Italia în Grecia.36În această privinţă, trebuie arătat că sfera de aplicare a Directivei 92/12 este definită la articolul 3 alineatul (1) al acesteia prin trimitere la trei categorii de produse enumerate limitativ, care corespund, după cum reiese din al treilea considerent al directivei, mărfurilor care sunt tratate drept produse supuse la plata accizelor în toate statele membre. Această enumerare nu conţine autovehiculele, care sunt aşadar excluse din sfera de aplicare a acestei directive.37Astfel cum a arătat avocatul general la punctele 33 şi 34 din concluziile sale, pentru motive care ţin în special de securitatea juridică, nu poate fi admis ca unei dispoziţii speciale din Directiva 92/12, în acest caz articolul 23 alineatul (3) din directivă, să îi fie recunoscută, în absenţa oricărei indicaţii exprese în acest sens din partea legiuitorului, o sferă de aplicare mai largă decât cea dată, în general, acestei directive de articolul 3 alineatul (1) din aceasta.38Mai mult, în timp ce, pentru produsele menţionate la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 92/12, armonizarea realizată de aceasta, în special prin uniformizarea criteriilor de exigibilitate a accizelor în Comunitate, pentru a asigura instituirea şi funcţionarea pieţei interne (a se vedea al patrulea considerent din aceeaşi directivă; a se vedea şi hotărârea din 2 aprilie 1998, EMU Tabac şi alţii, C-296/95, Rec., p. I-1605, punctul 22, hotărârea din 5 aprilie 2001, Van de Water, C-325/99, Rec., p. I-2729, punctul 39, şi hotărârea din 29 aprilie 2004, Comisia/Germania, 0240/01, Rec, p. I-4733, punctul 36), permite înlăturarea dublei impuneri în relaţiile dintre statele membre şi, prin urmare, face inutilă aplicarea la aceste produse a dispoziţiilor Directivei 83/183 referitoare la scutirea la import în materie de accize (a se vedea al douăzecilea considerent al Directivei 92/12), situaţia este, în schimb, diferită pentru celelalte produse.39Într-adevăr, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 37 din concluziile sale, în absenţa unei măsuri comunitare de armonizare comparabilă celor stabilite prin Directiva 92/12 pentru produsele vizate la articolul 3 alineatul (1) al acesteia, aceste alte produse riscă o dublă impunere în relaţiile intracomunitare. Având în vedere obiectivul de instituire a pieţei interne, un astfel de risc justifică menţinerea aplicării dispoziţiilor din Directiva 83/183 referitoare la scutirile fiscale în ceea ce priveşte aceste produse.40Rezultă că articolul 23 alineatul (3) din Directiva 92/12, conform căruia dispoziţiile din Directiva 83/183 care se referă la plata accizelor încetează să producă efecte de la data de 31 decembrie 1992, vizează acele dispoziţii numai în măsura în care acestea privesc cele trei categorii de produse enumerate la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 92/12. Dispoziţiile respective rămân aşadar aplicabile după această dată în ceea ce priveşte celelalte produse, precum autovehiculele, care nu intră în sfera de aplicare a Directivei 92/12.41în al doilea rând, este important să se verifice, în ceea ce priveşte sfera de aplicare personală a Directivei 83/183, dacă, astfel cum susţine guvernul elen, aceasta vizează numai importurile de bunuri efectuate de lucrători în sensul articolului 39 CE, cu excluderea acelora efectuate de membrii unei administraţii publice, precum domnul Alevizos.42în această privinţă, trebuie arătat de la bun început că Directiva 83/183 a fost adoptată în temeiul articolului 99 din Tratatul CE (devenit articolul 93 CE). Prin această dispoziţie, Consiliul Comunităţilor Europene a fost abilitat să procedeze la armonizarea legislaţiilor naţionale referitoare, printre altele, la accize, în măsura în care această armonizare este necesară pentru a asigura instituirea şi funcţionarea pieţei interne (hotărârea Comisia/Germania, citată anterior, punctul 35).43Pe de altă parte, din coroborarea primului şi a celui de al doilea considerent ale Directivei 83/183 cu articolele 1 şi 2 din aceeaşi directivă rezultă că aceasta a fost adoptată în favoarea persoanelor fizice în scopul de a ameliora libera circulaţie a persoanelor în Comunitate şi de a creşte astfel sentimentul de apartenenţă la aceasta din urmă şi că, pentru realizarea acestui obiectiv, directiva urmăreşte să faciliteze importurile de proprietăţi personale, definite ca bunuri destinate uz [ului] personal al persoanei în cauză sau pentru nevoile gospodăriei.44Prin urmare, sfera de aplicare personală a Directivei 83/183 nu poate să fie limitată la lucrători în sensul articolului 39 CE şi nici să excludă dintre aceştia din urmă pe cei care ocupă un post în cadrul administraţiei publice a unui stat membru.45Rezultă că o situaţie precum aceea a domnului Alevizos intră în sfera de aplicare personală a Directivei 83/183.46în al treilea rând, trebuie să se examineze sfera de aplicare materială a Directivei 83/183 în ceea ce priveşte taxele în discuţie în acţiunea principală.47Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Directiva 83/183, în sfera de aplicare a scutirii prevăzute de această dispoziţie intră printre altele accizele şi orice alte impozite pe consum care se aplică în mod normal proprietăţilor la importul permanent de proprietăţi personale dintr-un alt stat membru de către persoane fizice.48În cazul de faţă, una dintre cele două taxe în discuţie în acţiunea principală constituie, conform dreptului naţional aplicabil, accize (a se vedea punctul 26 din prezenta hotărâre) şi intră aşadar în mod normal în sfera de aplicare a scutirii fiscale prevăzute la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 83/183. Denumirea taxei în dreptul naţional nefiind totuşi, în sine, decisivă (a se vedea hotărârea din 15 iulie 2004, Lindfors, C-365/02, Rec, p. I-7183, punctul 24), va fi de competenţa instanţei de trimitere să verifice dacă această taxă poate fi considerată drept aplicabilă în mod normal la importul permanent în Grecia al unui vehicul personal provenind dintr-un alt stat membru, astfel cum impune articolul 1 alineatul (1).49în ceea ce priveşte taxa specială de înmatriculare, a cărei plată a fost de asemenea solicitată persoanei în cauză (a se vedea punctul 26 din prezenta hotărâre), trebuie amintit că, în temeiul jurisprudenţei constante a Curţii, pentru a intra în sfera de aplicare a scutirii fiscale prevăzute la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 83/183, taxa respectivă trebuie să corespundă, conform dreptului naţional aplicabil, unei impozitări legate de importul în sine. în schimb, dacă dispoziţiile naţionale care reglementează taxa respectivă situează faptul generator al acesteia într-un alt context decât cel al operaţiunii de import, precum prima înmatriculare sau utilizarea vehiculului pe teritoriul naţional, acea taxă nu intră în sfera de aplicare a articolului 1 alineatul (1) din Directiva 83/183 (a se vedea hotărârea din 29 aprilie 2004, Weigel, C-387/01, Rec, p. I-4981, punctul 47, hotărârea Lindfors, citată anterior, punctul 26, şi hotărârea din 16 iunie 2005, Comisia/Danemarca, C-138/04, nepublicată în Recueil, punctul 13).50Cum din dosarul adus la cunoştinţa Curţii lipseşte orice indicaţie referitoare la faptul generator al taxei speciale de înmatriculare (în discuţie în acţiunea principală), este de competenţa instanţei de trimitere să efectueze verificările necesare, în lumina jurisprudenţei amintite la punctul precedent, pe baza dispoziţiilor naţionale relevante.51Din cele de mai sus rezultă că accizele de tipul celor aflate în discuţie în acţiunea principală intră în sfera de aplicare a scutirii fiscale prevăzute la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 83/183 din momentul în care se confirmă - ceea ce intră în competenţa instanţei de trimitere să verifice - că se aplică în mod normal la importul permanent, de către o persoană fizică, al unui vehicul pentru uz personal provenind dintr-un alt stat membru. O taxă specială suplimentară unică de înmatriculare precum cea în discuţie în acţiunea principală intră, de asemenea, în sfera de aplicare a respectivului articol 1 alineatul (1) din momentul în care se confirmă - ceea ce intră în competenţa instanţei de trimitere să verifice - că este legată de operaţiunea de import în sine al vehiculului.52Dacă se confirmă că taxele în discuţie în acţiunea principală intră în sfera de aplicare a scutirii fiscale prevăzute la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 83/183, atunci s-ar pune problema interpretării articolului 6 alineatul (1) din această directivă.<TI>Cu privire la interpretarea articolului 6 alineatul (1) din Directiva 83/183</TI>53În această privinţă, trebuie, pe de o parte, amintit că obiectivul Directivei 83/183, în lumina căruia este necesar să se răspundă la întrebarea adresată, este, conform considerentelor acesteia, de a favoriza libera circulaţie a persoanelor fizice în interiorul Comunităţii. Desfiinţarea barierelor fiscale la importul într-un stat membru de proprietăţi personale care se află într-un alt stat membru se dovedeşte a fi, în această perspectivă, deosebit de necesară pentru crearea unor condiţii similare celor de pe piaţa internă (a se vedea, prin analogie, hotărârea din 12 iulie 2001, Louloudakis, C-262/99, Rec., p. I-5547, punctul 58).54Pe de altă parte, în legătură cu articolul 7 din Directiva 83/182/CEE a Consiliului din 28 martie 1983 privind scutirile de taxă în interiorul Comunităţii pentru anumite mijloace de transport importate temporar dintr-un stat membru în altul (JO L 105, p. 59, Ediţie specială, 09/vol. 1, p. 66), care defineşte noţiunea de domiciliu stabil în termeni analogi celor folosiţi la articolul 6 din Directiva 83/183, Curtea s-a pronunţat deja în sensul că criteriile de stabilire a acestei noţiuni vizează atât legătura, profesională şi personală, a unei persoane cu un loc determinat, cât şi durata acestei legături şi că aceste criterii trebuie, în consecinţă, să fie examinate cumulativ (a se vedea hotărârea din 23 aprilie 1991, Ryborg, C-297/89, Rec., p. I-1943, punctul 19, şi hotărârea Louloudakis, citată anterior, punctul 51).55Domiciliul stabil trebuie considerat ca fiind locul în care persoana în cauză şi-a stabilit centrul permanent al intereselor sale (a se vedea, prin analogie, hotărârile citate anterior Ryborg, punctul 19, şi Louloudakis, punctul 51).56Criteriul referitor la permanenţă face trimitere la condiţia potrivit căreia persoana în cauză trebuie să locuiască în mod obişnuit în locul respectiv timp de cel puţin 185 de zile pe an calendaristic. în acţiunea principală, în care, conform celor constatate de instanţa de trimitere, această condiţie este îndeplinită, durata determinată a repartizării domnului Alevizos pe un post la NATO în Italia nu exclude aşadar, în sine, faptul că acesta a avut, pe durata perioadei respective, domiciliul stabil în acest stat membru.57Pentru a determina domiciliul stabil drept centru permanent al intereselor persoanei în cauză, trebuie ţinut seama de toate elementele de fapt relevante (a se vedea hotărârea Ryborg, citată anterior, punctul 20), şi anume, în special, prezenţa fizică a acesteia, aceea a membrilor familiei sale, posesia unei locuinţe, locul unde copiii sunt şcolarizaţi în mod efectiv, locul unde sunt exercitate activităţile profesionale, locul unde sunt situate interesele patrimoniale, cel al legăturilor administrative cu autorităţile publice şi cu organismele sociale, în măsura în care respectivele elemente exprimă voinţa acestei persoane de a da o anumită stabilitate locului de legătură, datorită unei continuităţi care rezultă dintr-un obicei de viaţă şi din desfăşurarea unor raporturi sociale şi profesionale normale (hotărârea Louloudakis, citată anterior, punctul 55).58Trebuie adăugat că, deşi, conform articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 83/183, elementul referitor la frecventarea unei instituţii de învăţământ nu implică transferul domiciliului stabil atunci când priveşte chiar persoana în cauză, acesta poate totuşi, în context familial, să constituie indiciul unui astfel de transfer atunci când, astfel cum a precizat domnul Alevizos în observaţiile sale scrise, se referă la copiii acesteia (a se vedea, prin analogie, hotărârea Louloudakis, citată anterior, punctul 56).59În ceea ce priveşte argumentul guvernului elen potrivit căruia domnul Alevizos, în cazul de faţă, şi-ar fi păstrat, pe durata perioadei în care a fost repartizat pe un post la NATO în Italia, legăturile profesionale pe care le avea cu administraţia elenă, precum şi o legătură socială şi fiscală cu Grecia, trebuie arătat, pe de o parte, că această circumstanţă eventuală nu este de natură să anuleze faptul că, pe durata perioadei respective, persoana în cauză şi-a exercitat activitatea profesională în Italia, unde se afla în acel moment centrul legăturilor sale profesionale, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 66 din concluziile sale.60Pe de altă parte, din articolul 6 alineatul (1) paragraful al doilea din Directiva 83/183 rezultă că această dispoziţie privilegiază legăturile personale în ipoteza în care persoana interesată nu ar dispune de legături personale şi profesionale care să fie concentrate într-un singur stat membru (a se vedea, prin analogie, hotărârea Louloudakis, citată anterior, punctul 52).61Astfel, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 83/183 prevede luarea în considerare în acelaşi timp a legăturilor profesionale şi a legăturilor personale într-un loc determinat şi trebuie interpretat în sensul că, în ipoteza în care o apreciere globală a legăturilor profesionale şi personale nu este suficientă pentru a localiza centrul permanent al intereselor persoanei respective, trebuie dată întâietate, pentru a efectua această localizare, legăturilor personale (a se vedea, prin analogie, hotărârea Louloudakis, citată anterior, punctul 53).62Din cele de mai sus rezultă că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 83/183 trebuie interpretat în sensul că un membru al personalului administraţiei publice, al forţelor armate, al corpurilor de securitate sau al corpului portuar al unui stat membru, care locuieşte cel puţin 185 de zile pe an într-un alt stat membru împreună cu membrii familiei sale în scopul de a îndeplini în acest din urmă stat o misiune de serviciu cu o durată determinată, are, pe durata acestei misiuni, domiciliul stabil, în sensul respectivului articol 6 alineatul (1), în acest alt stat membru.<TI>Cu privire la articolele 18 CE şi 39 CE</TI>63Comisia Comunităţilor Europene a invocat în cursul şedinţei faptul că litigiul din acţiunea principală putea fi examinat şi prin prisma articolelor 18 CE şi 39 CE.64În această privinţă, chiar dacă pe plan formal instanţa de trimitere şi-a limitat întrebarea la interpretarea articolului 6 din Directiva 83/183, o astfel de împrejurare nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare a dreptului comunitar care pot fi utile pentru judecarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă această instanţă a făcut sau nu referire la acestea în întrebarea sa (a se vedea în acest sens hotărârea din 12 decembrie 1990, SARPP, C-241/89, Rec., p. I-4695, punctul 8, hotărârea din 4 martie 1999, Consorzio per la tutela del formaggio Gorgonzola, C-87/97, Rec., p. I-1301, punctul 16, hotărârea Weigel, citată anterior, punctul 44, şi hotărârea Lindfors, citată anterior, punctul 32).65În cazul de faţă, în ipoteza în care taxele în discuţie în acţiunea principală nu ar intra în sfera de aplicare a articolului 1 alineatul (1) din Directiva 83/183, trebuie examinate consecinţele pe care aplicarea acestor taxe le are asupra dreptului unui resortisant comunitar, precum domnul Alevizos, la liberă circulaţie, consacrat la articolele 18 CE şi 39 CE.66Conform unei jurisprudenţe consacrate, articolul 18 CE, care prevede, în general, dreptul oricărui cetăţean al Uniunii la libera circulaţie şi la şedere pe teritoriul statelor membre, îşi găseşte o expresie specifică în articolul 39 CE, în ceea ce priveşte libera circulaţie a lucrătorilor (a se vedea hotărârea din 26 noiembrie 2002, Oteiza Olazabal, C-100/01, Rec., p. I-10981, punctul 26, şi hotărârea din 9 noiembrie 2006, Turpeinen, C-520/04, Rec., p. I-10685, punctul 13). în aceste condiţii, trebuie să se verifice în prealabil dacă litigiul principal poate intra în sfera de aplicare a articolului 39 CE.67În această privinţă, trebuie amintit că noţiunea lucrător, în sensul articolului 39 CE, are o semnificaţie comunitară şi nu trebuie interpretată restrictiv. Trebuie considerată ca fiind lucrător orice persoană care exercită activităţi reale şi efective, cu excepţia activităţilor care sunt atât de reduse încât apar ca fiind pur marginale şi accesorii. Caracteristica relaţiei de muncă o constituie, conform jurisprudenţei Curţii, împrejurarea că o persoană îndeplineşte într-o anumită perioadă de timp, în favoarea unei alte persoane şi sub îndrumarea acesteia, prestaţii în contrapartida cărora primeşte o remuneraţie (a se vedea printre altele hotărârea din 3 iulie 1986, Lawrie-Blum, 66/85, Rec., p. 2121, punctele 16 şi 17, hotărârea din 23 martie 2004, Collins, C-138/02, Rec., p. I-2703, punctul 26, şi hotărârea din 7 septembrie 2004, Trojani, C-456/02, Rec., p. I-7573, punctul 15).68Astfel cum rezultă dintr-o jurisprudenţă consacrată, natura juridică a relaţiei de muncă nu este determinantă pentru aplicarea articolului 39 CE (a se vedea printre altele hotărârea din 12 februarie 1974, Sotgiu, 152/73, Rec, p. 153, punctul 5, hotărârea din 31 mai 1989, Bettray, 344/87, Rec, p. 1621, punctul 16, şi hotărârea Trojani, citată anterior, punctul 16). Faptul că lucrătorul este angajat ca funcţionar sau că legătura de muncă nu intră în sfera dreptului privat, ci a dreptului public nu are importanţă în această privinţă (a se vedea hotărârea Sotgiu, citată anterior, punctul 5).69Mai mult, admiţând că funcţia ocupată de domnul Alevizos în cadrul aviaţiei militare elene înainte de a fi repartizat temporar pe un post la NATO poate intra în cadrul noţiunii încadrare în administraţia publică în sensul articolului 39 alineatul (4) CE, în măsura în care ar implica o participare, directă sau indirectă, la exercitarea autorităţii publice şi la funcţiile care au ca obiect salvgardarea intereselor generale ale statului sau ale altor colectivităţi publice (a se vedea în această privinţă hotărârea din 17 decembrie 1980, Comisia/Belgia, 149/79, Rec, p. 3881, punctul 10, hotărârea din 2 iulie 1996, Comisia/Grecia, C-290/94, Rec, p. I-3285, punctul 2, şi hotărârea din 30 septembrie 2003, Anker şi alţii, C-47/02, Rec, p. I-10447, punctul 58), trebuie amintit că derogările admise de această dispoziţie nu pot, având în vedere caracterul fundamental, în sistemul Tratatului CE, al principiului liberei circulaţii a lucrătorilor în interiorul Comunităţii, să aibă o aplicare care să depăşească scopul pentru care a fost inserată această clauză de excepţie (hotărârea Sotgiu, citată anterior, punctul 4).70Scopul respectiv este acela de a rezerva statelor membre posibilitatea de a restrânge admiterea resortisanţilor străini pe anumite posturi din administraţia publică (hotărârea Sotgiu, citată anterior, punctul 4), ce presupun, din partea titularilor lor, existenţa unui raport special de solidaritate faţă de stat, precum şi reciprocitatea de drepturi şi de obligaţii care constituie fundamentul legăturii de cetăţenie (a se vedea hotărârea Comisia/Belgia, citată anterior, punctul 10). în schimb, articolul 39 alineatul (4) CE nu poate avea ca efect privarea unui lucrător, odată ce a fost admis în serviciul administraţiei publice a unui stat membru, de aplicarea dispoziţiilor de la alineatele (1)-(3) ale articolului 39 CE (a se vedea în acest sens hotărârea Sotgiu, citată anterior, punctul 4).71Pe de altă parte, niciun element din dosar nu indică, în cazul de faţă, că încasarea taxelor în discuţie în acţiunea principală ar fi fost legată de statutul domnului Alevizos de ofiţer în aviaţia militară elenă. Acele taxe i s-au impus în calitatea sa de persoană care şi-a transferat domiciliul dintr-un stat membru în altul.72În ceea ce priveşte repartizarea temporară a domnului Alevizos pe un post la NATO, potrivit unei jurisprudenţe constante, un resortisant comunitar care lucrează într-un stat membru, altul decât statul său de origine, nu îşi pierde calitatea de lucrător, în sensul articolului 39 alineatul (1) CE, ca urmare a faptului că ocupă un post într-o organizaţie internaţională (a se vedea în special hotărârea din 15 martie 1989, Echternach şi Moritz, 389/87 şi 390/87, Rec, p. 723, punctele 11 şi 15, hotărârea din 13 noiembrie 2003, Schilling şi Fleck-Schilling, C-209/01, Rec., p. I-13389, punctul 28, hotărârea din 16 decembrie 2004, My, C-293/03, Rec., p. I-12013, punctul 37, şi hotărârea din 16 februarie 2006, Öberg, C-185/04, Rec., p. I-1453, punctul 12).73Rezultă că unui resortisant al unui stat membru, precum domnul Alevizos, nu i se poate refuza să beneficieze de drepturile şi de protecţia conferite de articolul 39 CE (a se vedea în acest sens hotărârea Öberg, citată anterior, punctul 13).74Rezultă dintr-o jurisprudenţă constantă a Curţii că ansamblul dispoziţiilor tratatului privind libera circulaţie a persoanelor vizează să faciliteze, pentru resortisanţii comunitari, exercitarea activităţilor profesionale de orice natură pe întreg teritoriul Comunităţii (a se vedea în special hotărârea din 15 decembrie 1995, Bosman, C-415/93, Rec, p. I-4921, punctul 94, hotărârea din 26 ianuarie 1999, Terhoeve, C-18/95, Rec, p. I-345, punctul 37, hotărârea din 27 ianuarie 2000, Graf, C-190/98, Rec, p. I-493, punctul 21, şi hotărârea Weigel, citată anterior, punctul 52).75în speţă, încasarea taxelor în discuţie în acţiunea principală ar putea avea ca efect să facă mai puţin atrăgătoare întoarcerea persoanei interesate în statul membru de origine dacă, din cauza legislaţiei acelui stat, această întoarcere, după îndeplinirea unei activităţi profesionale într-un alt stat membru, ar avea consecinţe defavorabile în comparaţie cu situaţia, în materie fiscală, a lucrătorilor care nu şi-au exercitat dreptul la liberă circulaţie. Astfel de consecinţe ar putea în acest fel să descurajeze un resortisant al unui stat membru să îşi părăsească ţara de origine pentru a-şi exercita activitatea pe teritoriul unui alt stat membru şi de a face uz de dreptul său la liberă circulaţie (a se vedea în acest sens hotărârea din 7 iulie 1992, Singh, C-370/90, Rec, p. I-4265, punctele 19 şi 23, şi hotărârea din 11 iulie 2002, D'Hoop, C-224/98, Rec, p. I-6191, punctul 31).76Cu toate acestea, Tratatul CE nu garantează unui lucrător că transferul activităţilor sale într-un stat membru, altul decât cel în care domicilia înainte, nu va avea efecte din punct de vedere fiscal Ţinând seama de diferenţele care există în acest domeniu între legislaţiile statelor membre, un astfel de transfer poate fi pe plan fiscal, în funcţie de caz, mai mult sau mai puţin avantajos sau dezavantajos pentru lucrător. Rezultă că, în principiu, un eventual dezavantaj faţă de situaţia în care acest lucrător îşi exercita activităţile înainte de respectivul transfer nu este contrar articolului 39 CE, cu condiţia ca legislaţia în cauză să nu dezavantajeze acest lucrător faţă de cei care erau deja supuşi unei astfel de impozitări (a se vedea hotărârile citate anterior Weigel, punctul 55, şi Lindfors, punctul 34).77în aceste condiţii, compatibilitatea taxelor în discuţie în acţiunea principală cu articolul 39 CE va depinde în special de valoarea acestor taxe şi de modalităţile de aplicare a acestora (a se vedea hotărârea Comisia/Danemarca, citată anterior, punctul 16).78în cazul de faţă, este de competenţa instanţei de trimitere să verifice dacă dispoziţiile naţionale care reglementează taxele în discuţie în acţiunea principală se întemeiază pe criterii obiective şi dacă garantează, în special în ceea ce priveşte luarea în considerare a deprecierii reale a vehiculului supus taxării (a se vedea în acest sens hotărârea din 11 decembrie 1990, Comisia/Danemarca, C-47/88, Rec., p. I-4509, punctele 19-22, hotărârea Weigel, citată anterior, punctul 70, şi hotărârea din 5 octombrie 2006, Nádasdi şi Németh, C-290/05 şi C-333/05, Rec., p. I-10115, punctele 47 şi 51-57), că domnul Alevizos nu este pus într-o situaţie mai puţin favorabilă decât aceea în care se găseşte un lucrător care a avut în permanenţă domiciliul în Grecia (a se vedea în acest sens hotărârea Lindfors, citată anterior, punctul 35).79Dacă instanţa de trimitere constată existenţa unei astfel de situaţii mai puţin favorabile, atunci este de competenţa acesteia să examineze dacă această diferenţă de tratament este justificată de considerente obiective, independente de domiciliul persoanei în cauză, şi proporţionale cu obiectivul urmărit în mod legitim de dreptul naţional (a se vedea hotărârile citate anterior D'Hoop, punctul 36, şi Lindfors, punctul 35).80Din moment ce litigiul din acţiunea principală poate intra sub incidenţa articolului 39 CE, nu este necesară pronunţarea asupra interpretării articolului 18 CE (a se vedea în acest sens hotărârea Oteiza Olazabal, citată anterior, punctul 26).81Având în vedere considerentele care precedă, trebuie răspuns la întrebarea adresată că:

Accizele de tipul celor aflate în discuţie în acţiunea principală intră în sfera de aplicare a scutirii fiscale prevăzute la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 83/183 din momentul în care se confirmă - ceea ce intră în competenţa instanţei de trimitere să verifice - că se aplică în mod normal importului permanent, de către o persoană fizică, al unui vehicul pentru uz personal provenind dintr-un alt stat membru. O taxă specială suplimentară unică de înmatriculare precum cea în discuţie în acţiunea principală intră, de asemenea, în sfera de aplicare a respectivului articol 1 alineatul (1) din momentul în care se confirmă - ceea ce intră în competenţa instanţei de trimitere să verifice - că este legată de operaţiunea de import în sine al vehiculului.

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 83/183 trebuie interpretat în sensul că un membru al personalului administraţiei publice, al forţelor armate, al corpurilor de securitate sau al corpului portuar al unui stat membru, care locuieşte cel puţin 185 de zile pe an într-un alt stat membru împreună cu membrii familiei sale în scopul de a îndeplini în acest din urmă stat o misiune de serviciu cu o durată determinată, are, pe durata acestei misiuni, domiciliul stabil, în sensul respectivului articol 6 alineatul (1), în acest alt stat membru.

în ipoteza în care, după verificările efectuate de instanţa de trimitere, ar rezulta că taxele în discuţie în acţiunea principală nu ar intra în sfera de aplicare a scutirii fiscale prevăzute la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 83/183, această instanţă va avea sarcina, având în vedere cerinţele care decurg din articolul 39 CE, să verifice dacă aplicarea dreptului naţional care reglementează aceste taxe este de natură să garanteze că persoana care, în cadrul unui transfer de domiciliu, importă un vehicul în statul membru de origine nu este pusă, în privinţa acestor taxe, într-o situaţie mai puţin favorabilă decât aceea în care se găsesc persoanele care au domiciliul în mod permanent în acest stat membru şi, eventual, dacă o astfel de diferenţă de tratament este justificată de considerente obiective, independente de domiciliul persoanei în cauză, şi proporţionale cu obiectivul urmărit în mod legitim de dreptul naţional.

<TI>Cu privire la cheltuielile de judecată</TI>82Întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Accizele de tipul celor aflate în discuţie în acţiunea principală intră în sfera de aplicare a scutirii fiscale prevăzute la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 83/183/CEE a Consiliului din 28 martie 1983 privind scutirile de taxe aplicabile importurilor permanente de proprietăţi ale persoanelor fizice dintr-un stat membru, astfel cum a fost modificată prin Directiva 89/604/CEE a Consiliului din 23 noiembrie 1989, din momentul în care se confirmă - ceea ce intră în competenţa instanţei de trimitere să verifice - că se aplică în mod normal importului permanent, de către o persoană fizică, al unui vehicul pentru uz personal provenind dintr-un alt stat membru, O taxă specială suplimentară unică de înmatriculare precum cea în discuţie în acţiunea principală intră, de asemenea, în sfera de aplicare a respectivului articol 1 alineatul (1) din momentul în care se confirmă - ceea ce intră în competenţa instanţei de trimitere să verifice - că este legată de operaţiunea de import în sine al vehiculului.

Semnături