C-182/0662006J01820013.000267211673212CJHOTĂRÂREA DIN 18.7.2007 — CAUZA C-182/06LAKEBRINK ŞI PETERS-LAKEBRINK<TI><P><HT TYPE="UC">Hotărârea Curţii</HT> (Camera întâi)</P><P><DATE ISO="20070718">18 iulie 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING="STAR"><P>Limba de procedură: franceza.</P></NOTE></P></TI>

În cauza C-182/06,

având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Cour administrative (Luxemburg), prin Decizia din 6 aprilie 2006, primită de Curte la 10 aprilie 2006, în procedura

Marele Ducat al Luxemburgului

împotriva

Hans Ulrich Lakebrink,

Katrin Peters-Lakebrink,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul P. Jann, preşedinte de cameră, domnii R. Schintgen, A. Tizzano, M. Ilešič şi E. Levits (raportor), judecători,

avocat general: domnul P. Mengozzi,

grefier: domul R. Grass,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observaţiile prezentate:

pentru Marele Ducat al Luxemburgului, de domnul C. Schlitz, în calitate de agent;

pentru domnul Lakebrink şi doamna Peters-Lakebrink, de M. Kleyr, avocat;

pentru guvernul olandez, de doamnele H. G. Sevenster şi M. de Mol, în calitate de agenţi;

pentru guvernul suedez, de doamna K. Wistrand, în calitate de agent;

pentru Comisia Comunităţilor Europene, de domnii R. Lyal şi J.-P. Keppenne, în calitate de agenţi,

după ascultarea concluziilor avocatului general în şedinţa din 29 martie 2007,

pronunţă prezenta

<TI><P>Hotărâre</P></TI>1Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte interpretarea articolului 39 CE.2Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Marele Ducat al Luxemburgului, pe de o parte, şi domnul Lakebrink şi doamna Peters-Lakebrink (denumiţi în continuare soţii Lakebrink), pe de altă parte, având ca obiect impozitul pe venit aferent anului 2002 la care aceştia au fost supuşi în Luxemburg.<TI><P>Cadrul juridic, acţiunea principală şi întrebarea preliminară</P></TI>3Soţii Lakebrink, resortisanţi şi rezidenţi germani, desfăşoară, ambii, o activitate salariată exclusiv în Luxemburg. Cu privire la anul 2002, aceştia au solicitat impozitarea lor colectivă în acest stat membru, în sensul dispoziţiilor articolului 157 ter din Legea din 4 decembrie 1967 privind impozitul pe venit, astfel cum a fost modificată (denumită în continuare LIR).4în declaraţia fiscală a acestora adresată administraţiei fiscale luxemburgheze, soţii Lakebrink au declarat un venit locativ negativ în valoare de 26080 de euro în legătură cu două imobile ai căror proprietari sunt în Germania, fără a le ocupa personal. Aceştia au solicitat luarea în considerare a acestei pierderi locative în vederea stabilirii cotei de impozitare de care beneficiază rezidenţii.5Respectivul venit locativ negativ a fost constatat în mod corespunzător în decizia de impunere a soţilor aferentă anului 2002, emisă de Finanzamt Trier (Germania) la 30 iulie 2003. Din această decizie rezultă că soţii Lakebrink nu au obţinut venituri impozabile în Germania. Din acest motiv, aceştia nu au plătit impozite în Germania.6în urma solicitării acestora, soţilor Lakebrink li s-a aplicat impozitarea colectivă în Luxemburg. Conform articolului 157 ter din LIR, impozitul a fost calculat potrivit cotei care le-ar fi fost aplicabilă dacă ar fi fost rezidenţi în acest stat membru. Cu toate acestea, venitul locativ negativ aflat în legătură cu bunurile lor imobile situate în Germania nu a fost luat în considerare la stabilirea acestei cote.7într-adevăr, articolul 157 ter din LIR prevede că, prin derogare de la regimul de impozitare aplicabil contribuabililor rezidenţi, în care regula progresivităţii pentru calcularea cotei de impozitare se aplică tuturor veniturilor cu privire la care dreptul de impozitare aparţine altor state, regimul de impozitare aplicabil contribuabililor nerezidenţi prevede că, în conformitate cu articolul 134 din LIR, regula progresivităţii se aplică nu doar veniturilor obţinute în Luxemburg, ci şi veniturilor profesionale obţinute în străinătate ale contribuabililor respectivi.8în aplicarea articolului 4 din Convenţia încheiată la 23 august 1958 între Marele Ducat al Luxemburgului şi Republica Federală Germania pentru evitarea dublei impuneri şi stabilirea de reguli de asistenţă administrativă reciprocă în materie de impozite pe venit şi pe avere şi în materie de impozit comercial comunal şi impozit funciar, dreptul de impozitare a veniturilor obţinute din închirierea bunurilor imobile aparţine statului în care este situat imobilul, în speţă Republicii Federale Germania.9Soţii Lakebrink au depus o plângere împotriva deciziei de impunere privind impozitul pe venit emise de administraţia fiscală luxemburgheză. Această plângere nu a primit niciun răspuns. Acţiunea acestora, având ca obiect rectificarea acestei decizii, a fost considerată justificată de tribunal administratif luxembourgeois (Tribunalul Administrativ din Luxemburg).10Marele Ducat al Luxemburgului a declarat apel împotriva acestei decizii în faţa Cour administrative (Curtea Administrativă). Aceasta din urmă se întreabă în special dacă aplicarea articolului 157 ter din LIR, prin aceea că implică refuzul de a lua în considerare venituri locative negative aflate în legătură cu bunuri imobile ale soţilor Lakebrink situate în Germania în vederea stabilirii cotei de impozitare aplicabile veniturilor acestora obţinute în Luxemburg, constituie o discriminare indirectă interzisă de articolul 39 CE.11În aceste condiţii, Cour administrative a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarea întrebare preliminară:

Articolul 39 CE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale, precum cea instituită în [...] Luxemburg prin articolul 157 ter [din] LIR, în aplicarea căreia un resortisant comunitar, nerezident în Luxemburg, care obţine venituri dintr-o activitate [salariată] în Luxemburg, veniturile respective constituind cea mai mare parte a veniturilor sale impozabile, nu poate valorifica veniturile sale locative negative aflate în legătură cu imobile neocupate personal, situate într-un alt stat membru, în speţă în Germania, în vederea stabilirii cotei de impozitare aplicabile veniturilor sale obţinute în Luxemburg?

<TI><P>Cu privire la întrebarea preliminară</P></TI>12Prin intermediul întrebării sale, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă articolul 39 CE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale precum cea în discuţie în acţiunea principală, în temeiul căreia un resortisant comunitar, nerezident al statului membru în care obţine venituri care constituie cea mai mare parte a veniturilor sale impozabile, nu poate, în vederea stabilirii cotei de impozitare aplicabile veniturilor respective, valorifica venituri locative negative în legătură cu imobile neocupate personal şi situate în alt stat membru, în timp ce un rezident al primului stat poate valorifica respectivele venituri locative negative.13Legislaţia în discuţie în acţiunea principală stabileşte un regim fiscal diferit în funcţie de situaţia în care lucrătorul care obţine cea mai mare parte a veniturilor sale impozabile în Luxemburg este sau nu este rezident în acest stat membru.14În această privinţă, trebuie amintit mai întâi că, deşi materia impozitelor directe nu aparţine ca atare competenţei Comunităţii Europene, nu este mai puţin adevărat că statele membre trebuie să îşi exercite competenţele proprii cu respectarea dreptului comunitar (a se vedea în special Hotărârea din 14 februarie 1995, Schumacker, C-279/93, Rec., p. I-225, punctul 21, şi Hotărârea din 3 octombrie 2006, FKP Scorpio Konzertproduktionen, C-290/04, Rec., p. I-9461, punctul 30).15Este necesar să se constate în continuare că orice resortisant comunitar, independent de reşedinţa şi de cetăţenia sa, care desfăşoară o activitate profesională într-un stat membru diferit de cel de reşedinţă intră în sfera de aplicare a articolului 39 CE (a se vedea Hotărârea din 21 februarie 2006, Ritter-Coulais, C-152/03, Rec., p. I-1711, punctul 31).16Rezultă că situaţia soţilor Lakebrink, care erau încadraţi în muncă într-un stat membru diferit de cel în care se afla reşedinţa acestora, intră în sfera de aplicare a articolului 39 CE.17în sfârşit, potrivit unei jurisprudenţe constante, rezultă că ansamblul dispoziţiilor Tratatului CE referitoare la libera circulaţie a persoanelor urmăreşte facilitarea exercitării de activităţi profesionale de orice natură de către resortisanţii comunitari pe întreg teritoriul Comunităţii şi se opune măsurilor care i-ar putea defavoriza atunci când doresc să exercite o activitate economică pe teritoriul unui alt stat membru (a se vedea Hotărârea din 15 iunie 2000, Sehrer, C-302/98, Rec., p. I-4585, punctul 32, precum şi Hotărârea din 13 noiembrie 2003, Schilling şi Fleck-Schilling, C-209/01, Rec., p. I-13389, punctul 24).18îs întrucât soţii Lakebrink sunt încadraţi în muncă în Luxemburg, dar, în acelaşi timp, au reşedinţa în Germania, spre deosebire de persoanele care sunt încadrate în muncă şi au reşedinţa în Luxemburg, aceştia nu aveau dreptul, conform legislaţiei luxemburgheze, să solicite luarea în considerare a pierderilor de venit locativ aflate în legătură cu bunurile imobile ale acestora situate în Germania în vederea stabilirii cotei de impozitare a veniturilor acestora obţinute în Luxemburg.19în consecinţă, tratamentul aplicat lucrătorilor nerezidenţi, precum soţii Lakebrink, prin reglementarea în discuţie în acţiunea principală este mai puţin avantajos decât cel de care beneficiază lucrătorii rezidenţi.20Guvernele luxemburghez şi olandez susţin, dimpotrivă, că, în măsura în care respectiva reglementare nu ţine seama de vreun venit obţinut în străinătate şi care nu provine din desfăşurarea unei activităţi profesionale, fie că este negativ sau pozitiv, aceasta oferă contribuabililor nerezidenţi un regim fiscal în general mai avantajos faţă de contribuabilii rezidenţi.21O astfel de apreciere globală a efectelor reglementării respective nu ar putea fi reţinută, în măsura în care aceasta ar echivala cu lipsirea de substanţă a interdicţiei prevăzute la articolul 39 CE.22într-adevăr, dacă o reglementare precum cea în discuţie în acţiunea principală poate oferi avantaje fiscale contribuabililor nerezidenţi care valorifică venituri pozitive obţinute în străinătate ce nu provin din desfăşurarea unei activităţi profesionale sau cel puţin venituri în majoritate pozitive, alta este situaţia în ceea ce priveşte contribuabilii nerezidenţi, precum soţii Lakebrink, care nu obţin decât venituri negative din străinătate ce nu provin din desfăşurarea unei activităţi profesionale.23Or, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 29 din concluzii, împrejurarea că, într-o situaţie precum cea din acţiunea principală, reglementarea în cauză defavorizează nerezidenţii nu ar putea fi compensată de faptul că, în alte situaţii, aceeaşi reglementare nu dezavantajează nerezidenţii faţă de rezidenţi.24în acest context, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante, un tratament fiscal defavorabil contrar unei libertăţi fundamentale nu ar putea fi justificat de existenţa altor avantaje fiscale, presupunând chiar că astfel de avantaje există (a se vedea Hotărârea din 12 decembrie 2002, de Groot, C-385/00, Rec., p. I-11819, punctul 97 şi jurisprudenţa citată).25în plus, trebuie arătat că, în absenţa unor venituri impozabile în statul lor de reşedinţă, lucrători precum soţii Lakebrink nu au posibilitatea de a solicita luarea în considerare a pierderilor de venit locativ aflate în legătură cu bunurile imobile ale acestora situate în acest stat membru şi se văd astfel privaţi de orice posibilitate de a obţine luarea în considerare a venitului lor locativ negativ în vederea stabilirii cotei de impozitare a tuturor veniturilor lor.26în aceste condiţii, trebuie să se verifice dacă dezavantajul fiscal care îi afectează pe lucrătorii care nu îşi au reşedinţa la Luxemburg, precum soţii Lakebrink, poate constitui o discriminare indirectă întemeiată pe criteriul cetăţeniei interzisă de articolul 39 CE.27într-adevăr, în temeiul unei jurisprudenţe constante, o discriminare nu poate consta decât în aplicarea de reguli diferite unor situaţii comparabile sau în aplicarea aceleiaşi reguli unor situaţii diferite (Hotărârea Schumacker, citată anterior, punctul 30, Hotărârea din 29 aprilie 1999, Royal Bank of Scotland, C-311/97, Rec., p. I-2651, punctul 26, şi Hotărârea din 22 martie 2007, Talotta, C-383/05, Rec., p. I-2555, punctul 18).28Or, în materia impozitelor directe, situaţia rezidenţilor şi aceea a nerezidenţilor nu sunt, ca regulă generală, comparabile (Hotărârea Schumacker, citată anterior, punctul 31).29În consecinţă, refuzul unui stat membru de a permite unui contribuabil nerezident să beneficieze de anumite avantaje fiscale pe care le acordă unui contribuabil rezident nu este, ca regulă generală, discriminatoriu, deoarece aceste două categorii de contribuabili nu se află într-o situaţie comparabilă.30Potrivit unei jurisprudenţe consacrate, situaţia este totuşi diferită în cazul în care nerezidentul nu obţine un venit important în statul său de reşedinţă şi obţine cea mai mare parte a veniturilor sale impozabile dintr-o activitate desfăşurată în statul membru în care este încadrat în muncă, astfel încât statul membru de reşedinţă nu este în măsură să îi acorde avantajele care rezultă din luarea în considerare a situaţiei sale personale şi familiale (a se vedea în special Hotărârea Schumacker, citată anterior, punctul 36).31Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, discriminarea constă în faptul că situaţia personală şi familială a unui nerezident care obţine într-un stat membru diferit de cel de reşedinţă cea mai mare parte a veniturilor sale şi cvasitotalitatea veniturilor sale familiale nu este luată în considerare nici în statul de reşedinţă, nici în statul în care este încadrat în muncă (Hotărârea Schumacker, citată anterior, punctul 38).32Această jurisprudenţă se aplică într-o situaţie precum cea din acţiunea principală.33într-adevăr, pe de o parte, discriminarea prezentată la punctul 31 din prezenta hotărâre priveşte a fortiori lucrători nerezidenţi, precum soţii Lakebrink, care, astfel cum s-a subliniat la punctul 25 din prezenta hotărâre, nu obţin niciun venit în statul lor de reşedinţă şi obţin cea mai mare parte a veniturilor lor familiale dintr-o activitate desfăşurată în statul în care sunt încadraţi în muncă.34Pe de altă parte, raţiunea pe care se întemeiază discriminarea constatată de Curte în Hotărârea Schumacker, citată anterior, şi amintită la punctul 31 din prezenta hotărâre se referă, astfel cum a evidenţiat avocatul general la punctul 36 din concluzii, la toate avantajele fiscale legate de capacitatea contributivă a nerezidentului care nu sunt luate în considerare nici în statul de reşedinţă, nici în statul în care acesta este încadrat în muncă (a se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Léger prezentate în cauza în care s-a pronunţat Hotărârea Ritter-Coulais, citate anterior, punctele 97-99), capacitatea contributiva putând, de altfel, să fie calificată ca făcând parte din situaţia personală a nerezidentului în sensul Hotărârii Schumacker, citate anterior.35în consecinţă, refuzul administraţiei fiscale dintr-un stat membru de a lua în considerare venituri locative negative aflate în legătură cu bunuri imobile situate în străinătate constituie o discriminare interzisă de articolul 39 CE.36Având în vedere consideraţiile de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 39 CE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale care nu permite unui resortisant comunitar, nerezident în statul membru în care obţine venituri ce reprezintă cea mai mare parte a veniturilor sale impozabile, să solicite luarea în considerare, în vederea stabilirii cotei de impozitare aplicabile veniturilor respective, a unor venituri locative negative aflate în legătură cu imobile neocupate personal şi situate într-un alt stat membru, în condiţiile în care un rezident al primului stat membru poate solicita luarea în considerare a veniturilor locative negative respective.<TI><P>Cu privire la cheltuielile de judecată</P></TI>37întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Articolul 39 CE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale care nu permite unui resortisant comunitar, nerezident în statul membru în care obţine venituri ce reprezintă cea mai mare parte a veniturilor sale impozabile, să solicite luarea în considerare, în vederea stabilirii cotei de impozitare aplicabile veniturilor respective, a unor venituri locative negative aflate în legătură cu imobile neocupate personal şi situate într-un alt stat membru, în condiţiile în care un rezident al primului stat membru poate solicita luarea în considerare a veniturilor locative negative respective.

Semnături